ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5832/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 26.09.2014 în dosar nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Primăria Comunei Ghioroc, prin Primar, solicitând anularea Deciziei de impunere nr. x/23.07.2014, prin care s-a stabilit, în sarcina reclamantei, obligația de plată a unui debit în cuantum de 1.673.000 RON, cu titlu de taxă pentru eliberare autorizație de foraje și excavări, precum și anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 4809/09.09.2014.

1.2. Prin precizarea de acțiune formulată pentru termenul din 09.12.2014, reclamanta a solicitat chemarea în judecată și a Comunei Ghioroc, în calitate de pârâtă și a invocat excepția privind lipsa calității de reprezentant al pârâtei Primăria Comunei Ghioroc, în ceea ce privește pe S.C. B. S.R.L., ca urmare a nedovedirii acestei calități și a încălcării prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012 și ale art. 1, 2 și 3 din Legea nr. 514/2003, cu consecința anulării actelor depuse de reprezentanta acesteia la dosarul cauzei.

1.3. Prin sentința nr. 439 din 09.12.2014, pronunțată în dosar nr. x/2014, Tribunalul Timiș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând în esență incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la data de 07.01.2015 sub nr. x/2014.

1.4. Prin sentința nr. 130 din 20.05.2015 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant a S.C. B. S.R.L. și s-a constatat că aceasta nu are calitatea de reprezentant al Primăriei și Comunei Ghioroc; a fost admisă acțiunea și au fost anulate Decizia de impunere nr. x/23.07.2014 și Decizia de soluționare a contestației nr. 4809/09.09.2014.

1.5. Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtele Comuna Ghioroc și Primăria Comunei Ghioroc, prin care au solicitat admiterea recursului, desființarea în integralitate a sentinței atacate și, rejudecând, respingerea acțiunii ca nefondată, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

1.6. Prin decizia nr. 409/06.02.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurentele-pârâte Primăria Comunei Ghioroc și Comuna Ghioroc împotriva sentinței nr. 130 din 20 mai 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal; a casat în parte sentința atacată și a trimis cauza pentru rejudecarea fondului la aceeași instanță, menținând celelalte dispoziții referitoare la soluționarea excepției lipsei dovezii de reprezentant.

Prin sentința nr. 43 din 3 februarie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal:

(i) a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special C. sub supravegherea administratorului judiciar D. Timiș - Societate civila profesională de insolvență comercială, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Comunei Ghioroc și Comuna Ghioroc;

(ii) a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x/23.07.2014 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 4809/09.09.2014 emise de pârâte, urmând ca pârâta să procedeze la dresarea unei noi decizii de impunere pentru suma de 9.728 RON reprezentând taxa pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavări datorată de reclamantă pentru suprafața afectată de foraje sau excavări în anul 2009, stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză de experții E., F. și G.;

(iii) a constatat prescrisă stabilirea taxei pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavări aferentă suprafeței afectate de foraje sau excavări în anul 2008, conform aceluiași raport de expertiză supra arătat;

(iv) a dispus obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 48.202 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente părții din pretenții admise.

Împotriva sentinței nr. 43 din 3 februarie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Primăria Comunei Ghioroc și Comuna Ghioroc, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurentele-pârâte au arătat că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, atunci când a apreciat că este datorată o singură dată plata taxei cu titlu de autorizație de excavare prevăzută de Codul fiscal, doar pentru anul 2009.

Soluția dată rezultă din corelarea eronată a probelor administrare în dosarul cauzei cu interpretarea legislației incidente, taxa fiind datorată anticipat ori de câte ori contestatorul a afectat o nouă suprafață de teren pentru exploatarea de balastieră.

Legislația nu reglementează această taxă ca o obligație fiscală unică, ci raționamentul de determinare și plată are ca reper întinderea suprafețelor de teren afectate de exploatare, ori de câte ori ar urma să aibă loc afectarea unei alte suprafețe.

Din probatoriul administrat rezultă fără echivoc că în perioada 2010-2013, pentru care a și fost emisă decizia fiscală, intimata a procedat la afectarea succesivă a unor suprafețe de teren, conform propriilor sale declarații puse la dispoziția ANRM și comunicate de către aceasta instituție prin adresa nr. x/2013, în condițiile în care intimata a refuzat să ne comunice suprafața afectată de exploatare deși am făcut în mod repetat solicitări scrise către aceasta.

Obligația stabilită prin decizie nu reprezintă o obligație anuală, ci cumulează perioada în care intimata era obligată să solicite și să achite anticipat autorizația și taxa aferentă tuturor terenurilor afectate în mod succesiv pe durata anilor 2010-2013.

Instanța de fond nu a cuantificat în mod corect taxa pentru excavare, întrucât a reținut doar aspectele de activitate de foraj, fiind exclusă activitatea de excavare și, mai mult, în mod greșit s-a raportat doar la anul 2009, fără a avea în vedere și activitatea de exploatare din anii 2010-2013.

De asemenea, au fost eliminate de la analiză mai multe probe lămuritoare pentru determinarea întinderii suprafeței și stabilirea obligației fiscale, sens în care menționează schiță de amplasament depusă de recurentele-pârâte din care rezultă că suprafața efectivă în discuție este mult mai mare.

Prin raportul de expertiză întocmit de expertul H. a fost apreciată cel mai corect suprafața, fiind identificată o suprafață de 236450 mp, cea de-a doua expertiză limitându-se doar la estimarea suprafeței pentru realizarea forajelor, astfel că în mod greșit instanța și-a însușit exclusiv cea de a doua expertiză judiciară, când s-a raportat ca perioadă doar la anul 2009.

Instanța de fond a nesocotit și faptul că intimata nu a afectat doar o dată, ci în mod consecutiv alte noi suprafețe, atunci când reține că autoritatea publică ar fi transformat taxa într-o taxă anuală.

Caracterul unic al taxei de excavare urmează a fi interpretat în sensul că nu se datorează în fiecare an pentru aceeași suprafață, dar se datorează cu titlu anticipat ori de câte ori vor fi afectate alte suprafețe noi de teren pentru care subzistă obligația de solicitare a autorizației pe excavare, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 267 alin. (4) Codul fiscal și pct. 134 din Normele metodologice de aplicare ale Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală .

Recurentele-pârâte au formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 Codul de procedură fiscală, decizia nr. 4809/09.09.2014 emisă de recurenta-pârâtă Primăria Comunei Ghioroc prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/23.07.2014, prin care s-a stabilit în sarcina acesteia obligația de plată a unui debit în cuantum de 1.673.000 RON, cu titlu de taxă pentru eliberare autorizație de foraje și excavări pentru anii 2010, 2011, 2012 și 2013.

Astfel, este de menționat faptul hotărârea recurată în prezenta cauză a fost pronunțată în fond după casare în baza Deciziei nr. 409/06.02.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizie prin care s-a reținut, în esență, următoarele:

"(...) Având în vedere distincțiile făcute prin Decizia nr. 27/2017 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, față de împrejurarea că prin dispozițiile art. 267 alin. (4) din Codul fiscal este instituită o singură taxă pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavări, care se calculează raportat la numărul de metri pătrați de teren afectat efectiv de foraj sau excavație, iar nu la suprafața ocupată pentru activitatea de exploatare, în speță nu apare ca fiind justificată calcularea acestei taxei raportat la cei 4 ani de exploatare (2010-2014) și nici nu rezultă modul de calcul al acesteia raportat la suprafața de teren.

Aplicând calculul pe cei 4 ani consecutivi, la ceea ce ar părea să fie suprafața de exploatare (în creștere, an de an), recurentele-pârâte au transformat această taxă în una de exploatare întrucât au impus o taxă anuală de excavaj și au calculat această taxă în raport de toată suprafața exploatată, făcând un melanj între dispozițiile legale aplicabile celor două taxe complet diferite.

Cum nici pârâtele prin actul emis și nici prima instanță nu au stabilit în fapt care era suprafața afectată de foraj sau excavație la momentul la care reclamanta ar fi trebuit să solicite eliberarea autorizației de foraje sau excavări, dezlegarea în drept a cauzei nu este posibilă, fiind necesară cercetarea completă a fondului sub acest aspect, prin administrarea probelor permise de legea procesuală.

Chiar dacă din actele de executare nu rezultă suprafața pentru care a fost calculată taxa, nu se poate considera că o asemenea taxă nu poate fi impusă, pentru considerentele expuse anterior, însă incertitudinea modului de calcul a acesteia nu poate determina în ce măsură cuantumul stabilit de pârâte este legal. (...)"

Prin decizia de casare, dezlegând problema de drept în speță, aceea a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 267 alin. (4) Codul fiscal și nu a dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 85/2003 a minelor, instanța de recurs a dat recomandări cu caracter obligatoriu instanței de fond în rejudecare, în sensul "stabilirii, pe calea probelor procedural civile, a suprafeței faptice afectată de foraj sau excavație la momentul la care reclamanta trebuia să solicite eliberarea autorizației de foraje și excavări."

Astfel, în aplicarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., care prevăd în mod expres că: "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul" și "După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.", constatând că raportul de expertiză întocmit de expertul H., în primul ciclu procesual, nu a fost edificator pentru soluționarea cauzei în raport de statuările deciziei de casare, și că se impun lămuriri suplimentare, cu ocazia rejudecării s-a încuviințat și respectiv efectuat o nouă expertiză tehnică având ca obiective: (i) determinarea întinderii suprafeței faptice afectată de foraj sau excavație la momentul la care reclamanta trebuia să solicite eliberarea autorizației de foraje și excavări (ii) să se specifice câte amenajări pentru foraje și excavație au fost realizate efectiv de către reclamantă și (iii) să se indice, pe cât posibil, anul în care s-au afectat suprafețele efectiv pentru excavație.

Această nouă expertiză de specialitate a fost efectuată de experții topografi E., F. și G..

Potrivit concluziilor reținute în raportul de expertiză, astfel cum a fost întregit de experți pe cale lămuririlor solicitate de instanță, a rezultat următoarele:

(i) pe baza Anexei nr. 1 plan amplasare foraje, suprafața de teren necesară pentru realizarea forajelor și a accesului pentru efectuarea acestora este estimată a fi fost de 18414 mp., materializată în anexă;

(ii) pe baza documentelor studiate a rezultat că au fost realizate un număr de 21 de foraje, respectiv: Foraje hidrogeologice: F101-F105 și Foraje de cercetare geologică: F1- F16, F22.

(iii) în ceea ce privește vechimea forajelor, s-a apreciat că forajele hidrogeologice au fost finalizate în date de 24.06.2008, așa cum rezultă din fișele forajelor, conform procesului-verbal nr. x/19.06.2008 înregistrat la S.C. I. S.A. Craiova, iar forajele de cercetare geologică au fost efectuate și constatate în data de 13.07.2009, după cum rezultă din adresa x/13.07.2009 emisă de ANRM, DGECRM IE, privind Raportul final asupra lucrărilor de explorare executate pentru nisip și pietriș în perimetrul Ghioroc Vest, jud. Arad.

Raportat la cele două contracte de prestări servicii încheiate cu S.C. I. S.A. Craiova (nr. 395/27.05.2008), respectiv S.C. J. S.R.L. (nr. C27/14.10. 2008), ținând cont și de faptul că lucrările au fost realizate fără autorizație de construire și lipsesc documente care să ateste predarea de amplasament sau alte dovezi prin care să fie precizată data demarării executării forajelor, s-a apreciat că se poate lua în considerare însă data emiterii certificatului de urbanism, respectiv 16 aprilie 2008, ca vechime a forajelor.

Recurentele-pârâte au criticat în recurs modalitate în care instanța de fond a înțeles să aprecieze probele sub aspectul stabilirii suprafeței afectată de foraj sau excavație și a perioadei în care aceasta a avut loc, reclamând faptul că prin înlăturarea în totalitate a primei expertize judiciare și fundamentarea sentinței exclusiv pe concluziile celei de a doua expertize judiciare, care s-a raportat ca perioadă doar la anul 2009, proba nevizând suprafața afectată fiind necesar a fi analizată în ansamblu și cu celelalte probe, hotărârea este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 264 C. proc. civ.

În opinia recurentelor, instanța trebuia să se raporteze la prima expertiză judiciară întocmită de expertul H., care reflectă situația cea mai apropiată de adevăr și stabilește în mod pertinent, pe baza înscrisurilor puse la dispoziție autorităților chiar de către intimată, că afectarea suprafeței de foraj sau excavație s-a realizat în perioada 2009-2013, pe o suprafață de 236,450 mp.

Instanța de fond a reținut concluziile celui de al doilea raport de expertiză judiciară întocmit de experții topografi E., F. și G. pentru amploarea analizei și pentru justificarea concluziilor finale, care au pus la dispoziția judecătorului cauzei suficiente elemente pe baza cărora să poată determina suprafața faptică afectată de foraj sau excavație la momentul la care reclamanta trebuia să solicite eliberarea autorizației de foraje și excavări, prevăzută de art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, în contextul în care s-a apreciat că primul raport de expertiză întocmit de expertul H. nu a fost edificator pentru soluționarea cauzei în raport de statuările cu caracter obligatoriu din decizia de casare, fiind necesare lămuriri suplimentare.

Faptul că instanța a înteles să se raporteze motivat la concluziile uneia dintre expertize judiciare nu poate constitui o critică viabilă a sentinței astfel pronunțate, valoarea probatorie a acestea fiind la aprecierea judecătorului, instanței de judecată revenindu-i rolul de a pune în discuția contradictorie a părților pertinența și concludența probei.

În raport cu principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.), important este ca dreptul la apărare al părților să fie garantat iar instanța de judecată să poată, dacă este cazul, supune dezbaterii toate elementele, inclusiv cele privind forța probantă a uneia dintre expertizele judiciare administrate în cauză.

Or, niciuna dintre părțile din litigiu nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de experții E., F. și G..

Așa fiind, în mod corect a apreciat instanța de rejudecare, ca dată de începere a forajelor, anul 2009, pentru care există mai multe probe ce se coroborează în speță, acesta reprezentând și anul în care intimata-reclamantă trebuia să efectueze demersuri pentru obținerea autorizației de foraje și excavări și să achite taxa aferentă acestei autorizații, conform art. 267 alin. (4) Codul fiscal.

De asemenea, probațiunea administrată în cauză a dovedit, contrar susținerilor recurentelor, că în anii 2010-2013 nu au fost efectuate foraje și excavari de către intimata-reclamantă.

Tot astfel, în mod corect instanța de rejudecare a constatat, față de concluziile categorice ale expertizei, că întinderea suprafeței afectată de forajele de cercetare geologică efectuate în anul 2009 este de 1216 mp, astfel că, pentru anul 2009 (fiind valabile valorile taxelor locale stabilite prin HCL al Comunei Ghioroc nr. 103/2006) taxa aferentă autorizației de foraje și excavări datorată de intimata-reclamantă de 9.728 RON, conform art. 267 alin. (4) din Codul fiscal, taxă unică virată la bugetul local și nicidecum suma stabilită prin decizia de impunere pendinte, contestată, calculată nelegal pentru anii 2010-2013, raportat la întreaga suprafață exploatată.

Cât privește modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 267 alin. (4) din Codul fiscal din perspectiva caracterului de taxă unică, recurentele încearcă să repună în discuție această chestiune litigioasă care a fost definitiv tranșată de instanța de recurs, modalitatea de dezlegare devenind obligatorie, în virtutea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., atât pentru instanța de fond cât și pentru instanța ce soluționează recursul asupra sentinței pronunțate în fond, după casare.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, raportat la statuările obligatorii date în dezlegarea în drept efectuată prin decizia de casare, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul declarat de pârâtele Primăria Comunei Ghioroc și Comuna Ghioroc, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentele-pârâte la plata către reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.- Filiala Iași a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor pe care partea le-a depus la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtele Primăria Comunei Ghioroc și Comuna Ghioroc împotriva sentinței nr. 43 din 3 februarie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-pârâte la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar D.- Filiala Iași, a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 decembrie 2022.