ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5622/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 31.01.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu Guvernul României a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- anularea Hotărârii de Guvern nr. 810 din 13 noiembrie 2019 privind rechemarea unui consul general, publicată în Monitorul Oficial nr. 920 din 14 noiembrie 2019;

- obligarea Guvernului României la plata unor despăgubiri în cuantum de 101.970 Euro în echivalent RON la data plății (487.100,493 RON la cursul BNR de la data de 29.01.2020) reprezentând veniturile de care este lipsit ca urmare a emiterii Hotărârii de Guvern nr. 810 din 13 noiembrie 2019;

- suspendarea executării Hotărârii de Guvern nr. 810 din 13 noiembrie 2019, până la soluționarea definitivă a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivare, reclamantul a arătat că, prin Hotărârea de Guvern nr. 565 din 8 august 2019 privind rechemarea și numirea unui consul general (ANEXA 1), publicată în Monitorul Oficial nr. 666 din 9 august 2019, a fost numit consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană.

Prin Nota de fundamentare a Hotărârii de Guvern amintite (ANEXA 2), Ministerul Afacerilor Externe a propus aprobarea numirii sale în această calitate tocmai pentru:

a. desfășurarea în condiții normale a activității Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană, precum și

b. pentru reprezentarea corespunzătoare a intereselor românești în cadrul circumscripției consulare.

Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 565 din 8 august 2019, misiunea a început după trecerea unui număr de 90 de zile de la intrarea în vigoare a actului amintit, respectiv de la data de 7 noiembrie 2019. În a patra zi lucrătoare după preluarea misiunii consulare de către reclamant, respectiv la data de 13 noiembrie 2019, fără nicio fundamentare logico-juridică, ministrul afacerilor externe a întocmit o așa-numită Notă de fundamentare pentru emiterea unei Hotărâri de Guvern pentru rechemarea sa din calitatea de consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană. În aceeași zi, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 810 privind rechemarea reclamantului din calitatea de consul general.

Prin aceeași Hotărâre de Guvern nr. 810 din 13 noiembrie 2019, Guvernul României a stabilit un termen de 90 de zile pentru încheierea misiunii sale.

În motivare, reclamantul a arătat că Hotărârea de Guvern nr. 810 din 13 noiembrie 2019 este nelegală, fiind încălcate principiile legalității, transparenței, proporționalității, satisfacerii interesului public, imparțialității, continuității și încrederii legitime.

Ab initio, arată instanței de judecată faptul că, anterior învestirii cu prezenta cerere de chemare în judecată, în temeiul prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, a formulat plângere prealabilă, plângere înregistrată la Guvernul României sub nr. x/25.11.2019, la care acesta nu a răspuns.

Ministerul Afacerilor Externe a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului Guvernul României prin care a solicitat respingerea acțiunii principale prin care se solicită anularea Hotărârii Guvernului nr. 810/2019, susținând că Guvernului României îi revine prerogativa de a aprecia dacă măsura rechemării unui consul este necesară pentru apărarea în mod corespunzător a intereselor de politică externă ale României, precum și cele ale cetățenilor români în străinătate. De asemenea, deși dispozițiile legale nu fac referire și la revenirea asupra deciziei de numire a unui consul general, autoritatea îndrituită să decidă în acest sens este tot autoritatea emitentă care a dispus numirea acestuia și care poate reveni asupra deciziei de numire în orice moment ulterior publicării în Monitorul Oficial al României a hotărârii Guvernului de numire.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 856 din 29 septembrie 2020, a respins excepția autorității de lucru judecat a capătului de cerere privind suspendarea H.G. nr. 810/2019 și a respins cererea de suspendare a H.G. nr. 810/2019, ca rămasă fără obiect.

Totodată, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Externe, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de recurs reclamantul A. în condițiile art. 483 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței civile recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, 6, 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurentul- reclamant a relevat scurt istoric în fapt al cauzei și a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, ca fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vădit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum și a unei greșite interpretări și aplicări a legii de către instanța de fond, invocând, în esență, următoarele motive: Sub aspectul motivării în fapt, instanța nu consideră necesară o motivare mai amplă, pentru că motivarea lipsește cu desăvârșire), cu indicarea unor circumstanțe factuale (drept urmare ajunge să fie irelevant contextul faptic), întrucât aprecierea oportunității numirii și rechemării nu poate face obiectul analizei instanței de judecată, intrând în marja de apreciere a Guvernului și nu are importanță că activitatea reclamantului s-a desfășurat doar patru zile, prin actul contestat reclamantul nefiind nici evaluat, nici sancționat. Deci sunt recunoscute încălcarea și neaplicarea legii, respectiv a art. 16 din Legea nr. 62/2019, însă în opinia primei instanțe aceasta nu produce vreo consecință.

Recurentul susține în continuare că actul administrativ individual contestat nu este motivat în drept. Instanța de recurs va observa că Hotărârea de Guvern nr. 810/2019 nu cuprinde o veritabilă motivare în drept.

Nota de fundamentare întocmită de ministrul afacerilor externe, în cele trei fraze pe care le cuprinde, nu indică în concret niciun articol de lege direct aplicabil. Singurul aspect care poate fi decelat din lectura Notei de fundamentare este cel legat de indicarea articolul 108 din Constituția României privind actele Guvernului și menționarea generică, formală a două acte normative în integralitatea lor, respectiv Legea nr. 269/2003 și Legea nr. 62/2019.

De asemenea, actul administrativ individual contestat nu este motivat în fapt.

Niciun act administrativ individual nu poate fi exclus controlului instanțelor de judecata, cu excepția celor expres prevăzute de lege. Puterea discreționară nu este absolută într-un stat de drept.

In acest conmtext, arată recurentul că motivarea în fapt lipsește cu desăvârșire, este inexistentă. Paradoxal este că, însăși autoritatea emitentă achiesează la această realitate și nu o contestă. Și mai absurd este că prima instanță deși recunoaște imperativul motivării actelor administrative individuale, concluzionează în sensul inexistenței obligației de motivare în fapt a actului administrativ individual cu a cărui analiză a fost învestită.

În acest context, este limpede că nici actul administrativ criticat și nici actele ce au stat la baza emiterii acestuia, nu cuprind absolut nicio motivare de fapt, ceea ce echivalează cu adoptarea de către o autoritate publică a unei măsuri în condiții complet arbitrare, dincolo, deci, de puterea discreționară de care s-ar putea prevala. Or, așa cum s-a reținut în literatura de specialitate, puterea discreționară a administrației nu poate fi confundată cu inexistența obligației de motivare a măsurilor administrației publice.

Arată în continuare recurentul că, în calitate de justițiabil, precum și instanța de judecată, sunt în imposibilitate obiectivă și absolută de a putea aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării granițelor dintre puterea discreționară și arbitrariu cu prilejul adoptării Hotărârii de Guvern nr. 810. În aceste condiții, puterea discreționară a autorității publice emitente a actului administrativ este înlocuită în mod limpede de arbitrariu, iar o atare situație nu poate fi acceptată contravenind principiului legalității, transparenței decizionale și dreptului la bună administrare.

Practica diplomatică, la fel ca și normele elementare și de principiu aplicabile actelor administrative, impun comunicarea acelor motive de rechemare din misiunile diplomatice anterior împlinirii termenului. Mai mult decât atât, se impune a se observa că potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară:

"Activitatea consulară este coordonată metodologic și evaluată în baza unui set unitar de criterii, cantitative și calitative, de către departamentul de specialitate din cadrul Ministerului Afacerilor Externe".

Cu alte cuvinte, emitentul actului administrativ individual recunoaște că actul său este nemotivat, precum și că nu a aplicat legea specială incidență în cauză și totuși instanța alege să ignore această realitate incontestabilă, să treacă peste obligația legală a aplicării criteriilor de evaluare a consulilor și să considere practic că actul în discuție este necenzurabil de instanțele de judecată.

1.4 Apărările formulate în cauză

În combaterea criticilor aduse în recurs, prin întâmpinarea depusă de către intimatul- pârât Guvernul României s-au invocat excepția netimbrării și excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea de suspendare.

Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-intervenient Ministerul Afacerilor Externe, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate. A arătat că acest act de rechemare din funcție, precum și actul de numire în funcție, sunt acte care țin de o prerogativă politică a Guvernului României, prin care Guvernul României poate să acorde încrederea și să își retragă această încredere, fără a fi constrâns în nici un fel de respectarea unui drept subiectiv al părții care este numită în respectiva funcție. Astfel, nu există nici un drept subiectiv al recurentului-reclamant care să constrângă voința Guvernului României, cu ajutorul forței coercitive a statului, prin intermediul instanței judecătorești, să aibă o anumită conduită. Nu există un drept constituit în patrimoniul persoanei, pe care această parte să îl poată exercita și care să se poată numi drept vătămat în materia contenciosului administrativ.

1.4. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 iunie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed:

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurentă s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.

Totodată, este de observat că, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege și acte normative,exprimându-și nemulțumirea față de soluția dată de instanța de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanța a pronunțat o soluție care este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluția instanței de apel sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinței și care au condus la soluția contestată.

Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de recurent, vizând modalitatea de soluționare a cererii, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 pct. 5 C. proc. civ.,vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea în condițiile prevăzute de art. de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Or, în raport de dispozițiile legale enunțate, nu au fost identificate neregularități procedurale săvârșite de instanța de fond și prin care să fi fost vătămate drepturile procesuale ale reclamatului, susceptibile de o eventuală analiză pe temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori și implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție.

Altfel spus, esențială este calitatea motivării, iar nu simpla înșiruire cantitativă de afirmații care, în logica judecății, nu își vădesc în concret necesitatea.

Aceasta este, de altfel, o teză afirmată de Înalta Curte și prin alte decizii ale sale, prin care s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism juridic ce are vocația a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conținutul lor, sunt în măsură să influențeze soluția.

Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, așadar, înțelese dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conținutul hotărârii judecătorești impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susținea recurentului că hotărârea curții de apel este nelegală întrucât nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază; dimpotrivă, examinarea considerentelor pe care instanța de fond și-a sprijinit soluția trimite, cu îndestulătoare evidență, la concluzia că aceasta a expus îndeajuns de clar și pertinent, totodată suficient și adecvat, motivele care i-au fondat raționamentul și îi susțin soluția.

Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, și nici că instanța ar fi uzat doar de afirmații generale, analiza consideratelor evidențiind preocuparea curții de apel a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante și de a aplica la acestea, în mod concret, dispozițiile legale incidente.

Concluzia instanței privitoare la stabilirea corectă de către prima instanță a situației de fapt și la corecta aplicare a normelor legale incidente apare, așadar, ca suficient motivată și având un grad îndeajuns de ridicat de concretețe și pertinență, neputându-se considera că aceasta se mărginește la aprecieri de ordin general sau prea vagi, echivalentă unei nemotivări.

De altfel, este de remarcat că recurentul a susținut că instanța de fond nu a dezlegat aspectele de nelegalitate invocate, respectiv nemotivarea actului de demitere și nu au fost identificate de către instanța de fond normele legale aplicabile instituției rechemării din funcție, cu toate că era de datoria instanței să investigheze cadrul legal aplicabil în soluționarea dosarului, aspecte reiterate și in motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu există, așadar, temeiuri pentru a considera că decizia instanței de apel ar fi lovită de nulitate, în sensul prevederilor art. 174 și 175 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, indicat ca motiv de recurs, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății nu relevă că instanța de fond ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în soluționarea acțiunii.

Astfel, Înalta Curte reține că, în raport de obiectul dedus judecății, de starea de fapt invocată, Prin H.G. nr. 565/08.08.2019 numitul B. a fost rechemat din calitatea de consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană (art. 1), s-a prevăzut că domnul B. își va încheia misiunea în termen de cel mult 90 zile de la intrarea in vigoare a hotărârii (art. 2) și, începând cu data încheierii misiunii domnului B., reclamantul - A. a fost numit consul general, șef al Consulatului General al României la Milano (art. 3).

Prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 565/2019 s-au reținut următoarele:

"În conformitate cu prevederile art. 108 din Constituția României, republicată, ale Legii nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic și consular al României, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 62/2019 privind activitatea consulară, Ministerul Afacerilor Externe propune rechemarea domnului B. din calitatea de consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană.

Pentru desfășurarea în condiții normale a activității Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană precum și pentru reprezentarea corespunzătoare a intereselor românești în cadrul circumscripției consulare, Ministrul Afacerilor Externe propune:

Prin H.G. nr. 810/13.11.2019 domnul A. a fost rechemat din calitatea de consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană (art. 1) și s-a prevăzut că acesta își va încheia misiunea în termen de cel mult 90 zile de la intrarea in vigoare a hotărârii (art. 2).

Prin Nota de fundamentare la H.G. nr. 810/2019 s-au reținut următoarele:

"În conformitate cu prevederile art. 108 din Constituția României, republicată, ale Legii nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic și consular al României, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 62/2019 privind activitatea consulară, Ministerul Afacerilor Externe propune rechemarea domnului A. din calitatea de consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană."

Recurentul-reclamant apreciază că instanța de fond a ignorat faptul că actul administrativ criticat mi este motivat si că este adoptat cu depășirea marjei de apreciere a autorității.

Cercetând legalitatea H.G. nr. 810/2019, nu puteau fi reținute în ceea ce privește susținerile legate de pretinsa nemotivare a actului administrativ și excesul de putere al autorității pârâte.

Curtea constată că atul administrativ contestat a fost adoptat în temeiul art. 108 din Constituție, republicată, și în considerarea dispozițiilor Legii nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, cu modificările și completările ulterioare, cât și ale Legii nr. 62/2019 privind activitatea consulară.

Totodată, se reține că actul contestat a avut la bază propunerea formulată de ministrul afacerilor externe, ca autoritate de stat în exercitarea activității consulare, astfel consacrată prin art. 3 din Legea nr. 62/2019, propunere concretizată prin Memorandumul nr. A/I3692/2019.

După cum se poate observa, în prezenta cauză, și după cum, corect, a reținut și instanța de fond, recurentul-reclamant a fost numit consul general, șef de misiune, prin H.G. nr. 565/2019, în baza încrederii acordate, intuitu personae, de Guvern, pentru a exercita mandatul în reprezentarea României pe plan extern.

Astfel, cât timp actul de numire a avut ca temei legal prerogativele acordate de lege Guvernului, de numire în această demnitate, intuiiu personae, iar îndeplinirea unor condiții exprese, deopotrivă și rechemarea din misiune trebuie să fie considerată ca legal emisă în același temei, elementul determinant constituindu-1 aprecierea persoanei. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca atât numirea, cât și rechemarea consulilor generali, șefi de misiune să fie efectuată pe baza unor criterii specifice, ar fi menționat în mod expres acest lucru.

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de fond că "raportul dintre Guvern si consulul general este grefat pe încrederea pe care cel dintâi o acordă secundului, delegându-i puterea de realizare a politicii externe a Statului, în numele si pe seama sa, similar raportului juridic din instituția mandatului.

Totodată, în mod corect a înlăturat instanța de fond susținerile reclamantului în sensul că misiunea sa ar fi trebuit să fie de 4 ani, refulând că nu există o normă legală care să impună menținerea în calitatea de consul pentru o anumită perioadă de timp.

Cu privire la motivarea în fapt, instanța a reținut că specificul raporturilor reglementate prin actul contestat nu necesită indicarea, nici la numire în funcție și, prin simetric, nici la rechemare, a unor "circumstanțe/actuale" sau "personale" ale reclamantului, întrucât ceea ce este esențial este ..dezideratul ce se urmărește a fi atins odată cu numirea (s.n. prin simetrie rechemarea) în funcție a oricărui consul".'"

In acest context, al motivării actului administrativ, trebuie avut în vedere și caracterul de act individual al acestuia, fapt ce presupune o procedură de elaborare, redactare și supunere spre aprobare specifică, nu atât de complexă ca în cazul acelor administrative cu caracter normativ.

Recurentul reafirmă că actul administrativ contestat este nemotivat, că în cadrul temeiurilor juridice de care s-a prevalat autoritatea publică emitentă nu este identificat textul legal care ar reglementa instituția rechemării de la post a unui consul general și că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 269/2003 privind statutul personalului dipomatic și consular al României este aplicabil și consulilor generali.

Așa cum am s-a menționat anteror, prin H.G. nr. 810/2019 reclamantul a fost rechemat din calitatea de consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană.

Temeiurile juridice care au stat la baza acestei hotărâri, invocate ca atare în nota de fundamentare a acesteia, au fost art. 108 din Constituția României, republicată, Legea nr. 269/2003 privind statutul corpului diplomatic și consular al României, cu modificările și completările ulterioare și Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară.

Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituție "Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice".

Conform art. 9 alin. (3) din Legea nr. 62/2019 "consulii generali, șefi ai oficiilor consulare de carieră cu rang de consulat general, sunt numiți la post prin hotărârea Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor externe."

Hotărârile emise de guvern conform art. 38 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ sunt acte administrative, individuale sau normative, după caz, supuse procedurii de publicare în Monitorul Oficial al României.

Este adevărat că, printre exigențele actelor administrative se numără și cerința motivării lor, care în legislație și în jurisprudență este privită ca o veritabilă condiție de legalitate a acestuia, o garanție împotriva conduitei arbitrare și a excesului de putere al autorităților publice, menită să ofere destinatarilor lui ori terților interesați o informarea corectă asupra treburilor publice și asupra problemelor de ordin personal, iar instanței să permită efectuarea unui control de legalitate adecvat.

Însă, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme, motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competența emitentului, la indicarea generală a actelor normative în temeiul cărora își desfășoară activitatea, ci trebuie să conțină elemente de fapt și de drept concrete, de o calitate informativă suficientă pentru a putea fi atins scopul ambivalent anterior expus.

Astfel, H.G. nr. 810/2019 răspunde exigențelor de legalitate anterior amintite. În cuprinsul acesteia sunt menționate, așa cum s-a arătat, temeiurile juridice care justifică măsura rechemării reclamantului din funcția de consul general.

Elementele de fapt ale acestei decizii sunt reprezentate, practic de pierderea încrederii acordate de prim-ministru, ca șef a Guvernului, considerent implicit în acest act administrativ, de care reclamantul nu poate afirma că nu avea cunoștință.

Reclamantul a fost numit prin Hotărârea Guvernului nr. 565/2019 în funcția de consul general la Milano numai în considerarea încrederii acordate de prim-ministru ca șef al Guvernului, astfel că, spre respectarea principiului simetriei actelor juridice, pierderea acesteia justifică rechemarea sa din funcția unde a fost astfel numit. În această notă, reglementarea modalității de numire este suficientă pentru a acoperi și modalitatea de rechemare din această funcție consulară, întrucât reglementarea tezei presupune și antiteza.

De altfel, motivarea luării măsurii rechemării este reală și suficientă, conținută marjei de apreciere, recunoscute autorității pârâtei în materia rechemări consulului general din misiune permanentă. Această concluzie este în deplin acord cu principiul simetriei actelor juridice, autoritatea publică fiind îndreptățită să justifice rechemarea în aceeași modalitate în care a făcut-o în privința trimiterii în misiunea permanentă; or, actul de trimitere în misiunea permanentă nu conține o motivare de o amploare superioară celei conținute în actul a cărui anulare se solicită prin prezenta acțiune.

Din această perspectivă, oportunitatea numirii sau, după caz, a rechemării consulilor generali aparține Guvernului, acesta beneficiind de o largă marjă de apreciere pentru a decide persoana care să reprezinte, cu acest titlu, Statul român și momentul la care aceasta va fi numită sau după caz rechemată.

Funcția de demnitate ocupată de reclamant are o importantă componentă politică, fiind chemat, cu încrederea cu care a fost învestit, iar nu a unor competențe verificate prealabil, cum e cazul funcției publice și cum se încearcă a se acredita de recurent, a pune în practică programul de politică externă al guvernului în țara în care a fost acreditat. Pierderea acestui atribut este suficient pentru revocarea sa din funcție, nefiind necesare considerente suplimentare pentru justificarea acestei măsuri, indiferent de consecințele sale pecuniare produse în plan personal.

Nu poate fi reținut nici excesul de putere, în condițiile în care, în exercitarea prerogativei de realizare a politicii externe a țării, pe baza programului de guvernare cu care a fost învestit de Parlament, Guvernul, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, a apreciat că nu mai este oportun ca reclamantul să rămână în misiune permanentă, deoarece acesta nu se mai bucură de încrederea autorității publice, pentru a-i reprezenta interesele în țara în care a fost acreditat.

Astfel, pentru a aplica programul de guvernare prin intermediul aparatului administrativ la nivel consular, Guvernul trebuie să se bazeze pe încredere (fiducie) față de persoanele care conduc structura consulară. Persoana respectivă este numită în calitatea de consul general, prin hotărâre a Guvernului, pentru un mandat al cărui conținut specific constă în asigurarea, la nivelul circumscripției consulare respective, a realizării politicii interne și externe conform programului politic în baza căruia. Caracteristicile proprii acestui mandat presupun ca persoana respectivă să fie desemnată și menținută în calitatea de consul general, în baza unei relații fiduciare ce presupune, deci, încredere din partea ministerului afacerilor externe, pe de o parte, cât și a Guvernului, pe de altă parte, la fel cum aceștia din urmă primesc, la rândul lor, încrederea din partea Parlamentului.

În concluzie, nu se poate constata existența unui caracter abuziv al măsurii rechemării reclamantului prin Decizia Prim-ministrului nr. 810/2019,astfel că motivarea oportunității luării măsurii rechemării în privința recurentului reclamant A. este suficientă și concludentă,

Prin urmare, actul administrativ dedus judecății în prezenta cauză este legal din perspectiva criticilor formulate, iar hotărârea instanței de fond care l-a validat este motivată corespunzător și dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 856 din 29 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2022.