ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3303/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra recursurilor de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.11.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat suspendarea executării Hotărârii de Guvern nr. 810 din 13 noiembrie 2019 privind rechemarea unui consul general, publicată în Monitorul Oficial nr. 920 din 14 noiembrie 2019, până la data pronunțării instanței de fond cu privire la acțiunea în anulare ce va fi formulată împotriva acestei hotărâri.

Ministerul Afacerilor Externe a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Guvernul României, cerere ce a fost încuviințată în principiu în ședința publică din 13 ianuarie 2020.

Prin sentința civilă nr. 25 din 13 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

A admis cererea de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului formulată de Ministerul Afacerilor Externe.

3.1 Recursul principal

Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și, urmare a rejudecării procesului în fond, admiterea cererii introductive, în sensul suspendării executării actului administrativ reprezentat de H.G. nr. 810/2019, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anularea acestuia și respingerea cererii de intervenție formulată în cauză de Ministerul Afacerilor Externe, ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a criticat considerentele instanței de fond referitoare la neîndeplinirea condiției privind prevenirea unei pagube iminente.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că nemotivarea sentinței prin raportare la condiția pagubei iminente conduce la încălcarea dreptului său la apărare, fiind pus în imposibilitatea de a combate rațiunile judecătorului fondului și de a le cenzura, cât timp acestea nu sunt cunoscute, coroborat cu faptul că au fost ignorate argumente esențiale ale reclamantului care conduceau la concluzia îndeplinirii acestei condiții, împrejurare care atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind astfel încălcate normele procedurale imperative prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) și art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a menționat că sentința instanței de fond este nemotivată prin raportare la concluzia potrivit căreia condiția pagubei iminente nu este îndeplinită în cauză, în condițiile în care, în ipoteza unui act administrativ aparent nelegal, această condiție este îndeplinită implicit, iar instanța, constatând îndeplinirea condiției cazului bine justificat, a reținut aparența de nelegalitate a actului administrativ vizat.

Analizarea pagubei iminente, precizează recurentul, se realizează luând în considerare natura propriu-zisă a măsurii administrative și contextul în care intervine, circumstanțele concrete ale cazului, aspect omis a fi analizat de către judecătorul fondului.

Reiterând aspecte ale cauzei, inițial expuse prin cererea introductivă, recurentul a învederat că măsura administrativă a cărei executare se solicită a fi suspendată are natura unei veritabile sancțiuni, a unei revocări din funcția cu care a fost învestit, a unei retrageri a încrederii ce i-a fost acordată prin atribuirea misiunii diplomatice, intervenind în a patra zi lucrătoare după preluarea acesteia, fapt care contribuie la conturarea unei stări prejudiciabile de incertitudine a viitoarelor misiuni consulare pentru reprezentanții Statului Român.

Prin măsura administrativă adoptată de Guvernul României, menționează recurentul, i-a fost afectat dreptul la imagine, dreptul la bună reputație profesională, dreptul la demnitate, cu încălcarea prevederilor art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, astfel că singura modalitate de limitare a acestui prejudiciu este aceea de suspendare a executării actului administrativ.

Se precizează în dezvoltarea motivelor de recurs că, la preluarea misiunii consulare, reclamantul a beneficiat de agrementul statului de reședință, precum și de patenta consulară, dovadă a faptului că, într-adevăr, competențele sale profesionale corespund îndeplinirii misiunii consulare.

În egală măsură, recurentul a făcut trimitere și la prejudiciul material suferit, constând în anihilarea și lipsirea de un drept câștigat, respectiv acela de a îndeplini înalta misiune de consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană, precum și de toate drepturile conexe care derivă din acest statut, inclusiv în ceea ce privește indemnizațiile aferente acestei funcții de care a fost lipsit.

În plus, se mai învederează în recurs, imaginea misiunii diplomatice în statul gazdă ar putea fi puternic afectată, raporturile diplomatice bazându-se pe solemnitate, încredere și rigoare profesională.

Dintr-o altă perspectivă, în susținerea îndeplinirii condiției pagubei iminente, recurentul a făcut trimitere la teza referitoare la perturbarea gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, aspect omis a fi analizat de către instanța de fond, astfel că nenumirea unei noi persoane în funcția de consul general atrage evidenta și previzibila perturbare a activității misiunii consulare, nefiind asigurată continuitatea esențială și desfășurarea acesteia normală.

În fine, recurentul a menționat că, în situația în care se va aprecia că dispozițiile art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 reprezintă norme de drept material, substanțial, devin deplin incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a acestor norme.

3.2 Recursul incident

Pârâtul Guvernul României a formulat recurs incident împotriva considerentelor sentinței anterior arătate, învederând că, în mod eronat, prima instanță a reținut existența cazului bine justificat.

În motivarea căii de atac, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că judecătorul fondului nu a apreciat corect normele de tehnică legislativă incidente în speță, ceea ce a condus la aplicarea greșită a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În concret, hotărârea de guvern a cărei suspendare se solicită este un act administrativ unilateral cu caracter individual și, prin urmare, nu este necesar ca nota de fundamentare care o însoțește să conțină secțiunile prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Motivarea oportunității luării măsurii rechemării reclamantului este suficientă și concludentă, fiind circumscrisă în mod rezonabil marjei de apreciere recunoscută autorității pârâte în materia numirii/rechemării unui consul general. În Nota de fundamentare, ca instrument cerut de lege ce însoțește actul contestat, se regăsește justificarea aplicării măsurii rechemării reclamantului din calitatea de consul general. Totodată, motivele de drept care fundamentează soluția adoptată sunt precizate în preambulul Hotărârii de Guvern aflate în discuție.

4.1. Recurentul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare la recursul părții adverse, prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumente prezentate și în fața instanței de fond.

4.2. Recurentul-reclamant a depus la rândul său întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, ca neîntemeiat, reluând aspectele de fapt și de drept expuse în cererea introductivă de instanță.

4.3 Intervenientul accesoriu Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare la recursul principal, invocând excepția rămânerii fără obiect a cererii de suspendare, motivat de împrejurarea că executarea și epuizarea completă a efectelor juridice ale actului administrativ a cărui suspendare se solicită a avut loc la data de 12.02.2020, atunci când a avut loc și încheierea misiunii permanente în străinătate a reclamantului A., astfel că se impune admiterea excepției și respingerea cererii de suspendare, ca fiind rămasă fără obiect.

II Procedura în fața instanței de recurs

Preliminar, în condițiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va lua în examinare excepția rămânerii fără obiect a cererii de suspendare a H.G. nr. 810/2019, excepție invocată de către intimatul-intervenient Ministerul Afacerilor Externe prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, motivat de împrejurarea că executarea și epuizarea completă a efectelor juridice ale actului administrativ a avut loc la data de 12.02.2020 când a avut loc încheierea misiunii permanente în străinătate a reclamantului care a executat benevol și la timp toate obligațiile ce-i reveneau în baza acestui act de autoritate al Guvernului.

Excepția este neîntemeiată în aprecierea Înaltei Curți, întrucât obiectul recursului este constituit de sentința pronunțată de instanța de fond, a cărei legalitate este supusă examinării instanței de control judiciar și nu cererea de suspendare formulată de către reclamant, iar la momentul pronunțării instanței de fond, respectiv la data de 13.01.2020, efectele H.G. nr. 810/2019 nu erau încă epuizate.

2.1 Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor prezentate în cele două memorii de recurs, a apărărilor expuse în întâmpinare, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant a invocat în susținerea recursului său motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivând că instanța de fond i-a încălcat dreptul la apărare, punându-l în imposibilitatea de a combate rațiunile judecătorului fondului care a ignorat o serie de argumente esențiale care conduceau la concluzia îndeplinirii în cauză a condiției pagubei iminente.

În ceea ce privește acest motiv de casare, referitor la încălcarea de către instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin raportare la dispozițiile art. 13 C. proc. civ., cărora le sunt subsumate criticile recurentului, Înalta Curte relevă că această normă procesuală consacră, în alți termeni, principiul dreptului la apărare, de altfel fiind inclusă în cuprinsul Capitolului II din cadrul Titlului preliminar al C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, intitulat "Principiile fundamentale ale procesului civil".

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii, deoarece această normă se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, după cum s-a menționat în cele de mai sus.

Nulitatea actelor de procedură se regăsește actualmente în Capitolul III din Titlul IV al Cărții I, capitol care reglementează nulitățile și modul în care acestea pot fi invocate, precum și efectele pe care le produce aplicarea sancțiunii, potrivit art. 174 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea fiind definită ca fiind acea sancțiune care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, pentru valabila sa întocmire.

Ca atare, nulitatea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului de procedură determinată de încălcarea unei condiții legale de validitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin prisma criticilor formulate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză, întrucât criticile pe care recurentul a înțeles să le expună în susținerea incidenței acestui motiv de casare, constând lipsa de motivare și în ignorarea de către instanța de fond a unor argumente esențiale în opinia acestuia, nu se subsumează motivului de casare evocat.

Recurentul se află în eroare susținând, în considerarea acestui motiv de casare, lipsa de motivare și neluarea în considerare de către judecătorul fondului a unora dintre susținerile sale, întrucât niciuna dintre aceste critici nu constituie motiv de nulitate a hotărârii, nefiind rezultatul încălcării vreunei norme de procedură de către prima instanță, supusă regimului sancționator reglementat de art. 174-176 C. proc. civ. referitoare la nulități și regimul juridic al acestora, urmând astfel a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul se află, de asemenea, în eroare susținând că sentința pronunțată de instanța de fond nu este motivată.

Din lecturarea acesteia se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conținutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se și cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, cât și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Contradictorialitatea motivelor regăsite în cuprinsul sentinței atacate nu este susținută de considerente, împrejurare rezultată în termeni lipsiți de echivoc din simpla lecturare a acesteia.

Deși într-o manieră aparent reducționistă, instanța de fond a reușit totuși să efectueze o analiză a apărărilor afirmate de reclamant referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente.

Inferența la care a apelat instanța de fond, raționamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum și soluția dată acțiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanța a abordat litigiul, respectiv susținerile părților.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentei, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. .

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma efectuării unui examen asupra aspectelor de fapt și de drept relevante pentru soluționarea cauzei, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

Prin urmare, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speță.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la aplicarea sau interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) și art. 14 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a solicitat suspendarea executării art. 1 și art. 2 din H.G. nr. 810/2019 prin care s-a dispus:

"(1) Domnul A. se recheamă din calitatea de consul general, șef al Consulatului General al României la Milano, Republica Italiană.

(2) Domnul A. își va încheia misiunea în termen de cel mult 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri."

Prima instanță a respins cererea de suspendare, întrucât reclamantul nu a probat îndeplinirea condiției pagubei iminente.

Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată este legală, însă se impune schimbarea parțială a considerentelor avute în vedere de judecătorul fondului cauzei.

Conform art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

De altfel, în cadrul activității de organizare a executării și de executare în concret a legii, autoritățile publice emit acte juridice cu scopul de a modifica ordinea juridică existentă, folosind prerogative de putere publică, iar actele administrative se adresează persoanelor fizice sau juridice, care au obligația punerii lor în executare.

Cert este că trebuie asigurat un echilibru în procesul executării din oficiu a actelor administrative, precum și anumite garanții de echitate pentru cetățeni, întrucât activitățile administrative nu pot fi discreționare în ceea ce privește alegerea formelor de executare.

În altă ordine de idei, din lecturarea dispoziției normative anterior citate, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile prin care se solicită autorității publice revocarea actului administrativ, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din legea nr. 554/2004, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În mod indiscutabil, H.G. nr. 810/2019, în raport de obiectul de reglementare și de destinatarul său, este un act administrativ unilateral cu caracter individual.

Recurentul-reclamant a formulat plângere prealabilă și, ulterior, s-a adresat instanței cu cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea actului administrativ evocat, aceasta fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Prima instanță a apreciat că este îndeplinită această condiție, întrucât H.G. nr. 810/2019 nu este motivată în fapt și în drept, opinie care nu este împărtășită de instanța de control judiciar.

Pe acest aspect, Înalta Curte reține că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului.

Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat.

O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

În cauza de față, la o analiză în aparență a actul administrativ a cărei suspendare se solicită, Înalta Curte reține că acesta este motivat în mod corespunzător. Astfel, temeiurile de drept care au fundamentat măsura administrativă adoptată au fost nominalizate în preambulul hotărârii de guvern aflate în discuție.

În plus, trebuie avute în vedere și normele care reglementează activitatea consulară, norme indicate în Nota de fundamentare a acestei Hotărâri de Guvern, Notă care face corp comun cu actul administrativ: Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României, cu modificările și completările ulterioare, cât și Legea nr. 62/2019 privind activitatea consulară.

Contrar celor menționate de primă instanță, fiind vorba despre un act administrativ unilateral cu caracter individual, nu este necesar ca instrumentul de prezentare și motivare ce însoțește un asemenea act să conțină secțiunile prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de cadrul normativ aplicabil acestei categorii de personal, se poate concluziona în sensul că oportunitatea numirii și, corelativ, a rechemării trebuie să fie apreciată de autoritatea publică căreia îi revine competența legală de numire în funcție, în scopul și limitele prevăzute de lege; în speța de față, numirea/rechemarea consulului general se face de către Guvern, la propunerea Ministrului Afacerilor Externe.

Este de observat faptul că măsura rechemării recurentului-reclamant a fost dispusă printr-un act administrativ având aceeași formă și forța juridică cu actul administrativ prin care acesta fusese numit în calitatea de consul general.

În consecință, instanța de control judiciar apreciază că H.G. nr. 810/2019 este motivată în mod corespunzător, iar măsura administrativă dispusă prin intermediul său se încadrează în marja de apreciere de care dispune autoritatea publică emitentă. Așa fiind, nu există împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității acestui act administrativ.

Prin urmare, criticile prezentate în cadrul recursului incident promovat de recurentul-pârât sunt fondate.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

În speța de față, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe, în sensul că nu este îndeplinită condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, în raport de considerentele prezentate în cuprinsul sentinței recurate.

Într-adevăr, reclamantul-reclamant nu a probat iminența producerii unui prejudiciu material în patrimoniul său susceptibil să determine suspendarea actului administrativ contestat.

Partea susține că rechemarea din funcție este o măsură sancționatorie care îi afectează cariera diplomatică și reputația. Prin urmare, măsura în discuție îi generează un prejudiciu material viitor și previzibil.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar apreciază că opinia recurentului este nefondată, deoarece nu se poate considera că prin rechemarea din calitatea de consul general se aduce atingere dreptului la muncă, inclusiv în componenta sa materială. Pe acest aspect, trebuie evidențiat faptul că, la momentul accederii în această calitate, persoana în cauză este supusă reglementarilor conținute în Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României. Membrii acestui Corp sunt, în principal, diplomații de carieră și au un statut specific, conferit de atribuțiile și răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României, potrivit prevederilor legale. Așadar, este întemeiată apărarea recurentului-pârât în sensul că rechemarea din calitatea de consul general este o caracteristică a acestei categorii pe care persoana în cauză și-o asumă la momentul în care accede în funcție.

Ca atare, aflându-se într-o astfel de situație, nu se poate pretinde vătămarea în drept de natură să determine necesitatea suspendării efectelor actului administrativ litigios.

În motivarea îndeplinirii condiției analizate, recurentul-reclamant invocă faptul că, prin punerea în executare a actului administrativ contestat, în sensul rechemării sale din calitatea de Consul General, se produce dezorganizare la nivelul Consulatului General al României la Milano, mai ales în contextul desfășurării alegerilor pentru Președintele României, coroborat cu împrejurarea că, prin același act administrativ, nu a fost numit un alt consul general în locul acestuia, împrejurare de natură a atrage evidenta și previzibila perturbare gravă a activității misiunii consulare, nefiind asigurată continuitatea esențială și desfășurarea acesteia normală.

Înalta Curte nu poate primi aceaste susțineri, în condițiile în care nu poate fi contestată capacitatea Guvernului României și a Ministerului Afacerilor Externe de a asigura funcționarea în condiții normale a activității Consulatului General al României la Milano, precum și reprezentarea corespunzătoare a intereselor românești în circumscripția consulară respectivă.

În fine, în opinia Înaltei Curți, restul alegațiunilor formulate de către recurentul-reclamant în susținerea tezei potrivit căreia este îndeplinită în cauză condiția pagubei iminente nu pot fi examinate în procedura instituită de art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituind mai degrabă apărări circumscrise criticilor de nelegalitate specifice acțiunii în anularea actului administrativ, examinarea acestora constituind monopolul exclusiv al instanței învestită cu o asemenea cerere.

În consecință, criticile prezentate în cadrul memoriului de recurs promovat de recurentul-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

2.2 Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la admiterea recursului incident formulat de pârât, cu consecința înlăturării considerentelor din sentința atacată în ceea ce privește existența cazului bine justificat și va respinge recursul formulat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul incident formulat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 25 din 13 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Înlocuiește considerentele sentinței referitoare la îndeplinirea condiției cazului bine justificat cu considerentele corespunzătoare din prezenta decizie.

Menține în rest sentința recurată.

Respinge, ca nefondat, recursul principal formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 25 din 13 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2021.