ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5613/2022

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele: D.G.R.F.P.CRAIOVA și Administratia Judeteana a Finantelor Publice Olt, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. CRR-REG-29679/06.12.2019, emisă de D.G.R.F.P. Craiova și anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.08.2019 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt.

În motivarea cererii, se arată că decizia de angajare a răspunderii solidare este lovită de nulitate absolută, întrucât a fost întocmită cu încălcarea dispozițiilor exprese și imperative ale art. 26, alin. (1) și 4) lit. e) coroborate cu cele ale art. 46, alin. (2), lit. e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, susține reclamantul că din lecturarea deciziei atacate rezultă că nu cuprinde nicio motivare cu privire la situația de fapt care a determinat luarea acestei decizii. Dimpotrivă, în toată așa-zisa motivare sunt enumerate doar acțiunile și actele premergătoare emiterii deciziei de angajare a răspunderii, efectuate de organele fiscale, fără a se indica, în concret, pretinsele fapte ilicite săvârșite de acesta, prejudiciul produs și legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciul produs.

Mai mult decât atât, organul emitent preia pasaje din deciziile de impunere nr. x/18.11.2015 și nr. x/22.01.2016, încheiate în urma unor controale efectuate la societatea B. S.R.L., decizii care, însă, sunt contestate și la care nu a primit, până în prezent, nici un răspuns.

Invocă reclamantul prescripția dreptului de a dispune angajarea răspunderii solidare, termenul de prescripție, în această materie, fiind de trei ani.

În ceea ce privește temeiul de drept, apreciază reclamantul că și acesta este eronat. Astfel, pentru atragerea răspunderii, ipoteza avută în vedere (incriminarea faptei) trebuie să existe la data săvârșirii acesteia, iar nu la data emiterii deciziei.

Or, în speță, organul fiscal invocă un temei legal (art. 25 alin. (2)

1

Codul de procedură fiscalălă nou), intrat în vigoare după pretinsa săvârșire a faptelor ce i se impută. Or, legea fiscală nu poate retroactivă.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 280 din 11 decembrie 2020, a respins excepția tardivității contestației invocată de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt și, în consecință, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, ca nefondată.

1.3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței nr. 280 din 11 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii civile atacate și rejudecând, admiterea acțiuniii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse de recurenta-reclamantă sentinței atacate vizează, în esență, următoarele aspecte:

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a dispune angajarea răspunderii mele civile solidare, instanța a considerat că în speță ar fi aplicabil "termenul de prescripție în materie fiscală", care ar fi de 5 ani, invocând în acest sens, la modul general, O.G. nr. 92/2013, cât și Legea nr. 207/20.07.2015", considerând că acest termen de prescripție în materie fiscală de 5 ani ar deroga de la dispozițiile art. 2.517 C. civ., potrivit căruia "termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen". în primul rând, invocarea generică a "O.G. nr. 92/2013, cât și Legea nr. 207/20.07.2015 face imposibil controlul de legalitate, întrucât nu se poate analiza care este înțelesul noțiunii de termen de prescripție în materie fiscală de 5 ani, reținut de instanță.

Arată recurentul că O.G. nr. 92/2013 (Codul de procedură fiscală) nu reglementează vreun termen general de prescripție în materie fiscală, ci exclusiv prescripția dreptului de a cere executarea silită și a dreptului de a cere compensarea sau restituirea" (Titlul 8, Cap. VII, Codul de procedură fiscalălă), deci reglementează prescripția a două drepturi distincte, individualizate, care nici unul nu are aplicabilitate în speță.

În ceea ce privește Legea nr. 207/20.07.2015 (Codul fiscal), și acesta reglementează exclusiv "prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale" (Titlul V, Cap. VI, Codul fiscal), iar nu un "termen general în materie fiscală".

Se arată in continuare că în speță, organul fiscal nu a stabilit nici o creanță fiscală, ci a considerat că pentru creanțe fiscale, stabilite anterior în sarcina societății B. S.R.L., se impune atragerea răspunderii solidare a recurentului, în temeiul art. 25-26 Codul fiscal. Deci, așa cum rezultă expres din lege, în speță nu este vorba de stabilirea unei creanțe (aceasta fiind anterior stabilită), ci de stabilirea răspunderii solidare (o răspundere civilă delictuală).

Se susține în continuare că prima instanță greșește grav și atunci când consideră că actele atacate ar îndeplini condițiile de fond și de formă prevăzute de lege pentru motivarea, în fapt și în drept, a acestora.

A subliniat recurentul că actele administrative atacate preiau tale-quale aspectele relatate în raportul de inspecție fiscală și în decizia de impunere fără nici o analiză proprie și fără nici un filtru critic. Practic, atât organele fiscale care au emis Decizia de atragere a răspunderii, cât și cele de soluționare a contestației formulate pe cale administrativă, nu fac altceva decât să copieze unele aspecte din raportul de inspecție fiscală.

Profund eronată este și argumentarea potrivit căreia art. 25 alin. (2), indice 1 ar fi aplicabil în ceea ce îl privește pe recurent, în condițiile în care pretinsele fapte ce i se impută sunt anterioare incriminării lor prin norma de drept intrată în vigoare în 2017. Astfel, se încalcă în mod grav principiul fundamental de drept al legalității incriminării (nullum crimen sine lege).

La fel de fantasmagorică este și motivarea cu privire la respingerea apărării recurentului întemeiată pe principiul "electa una via non datum recursus ad alteram", reglementat expres prin art. 19 și 27 C. proc. pen.. nou.

Din cele două texte rezultă foarte clar inadmisibilitatea exercitării acțiunii civile, simultan în penal și în civil, și totuși judecătorul fondului consideră că această inadmisibilitate ar fi condiționată de începerea urmăririi penale și/sau suspendarea deciziilor de impunere, fără însă să indice nici un temei de drept care să justifice această interpretare.

Învederează recurentul că instanța a reținut în mod greșit ca fiind dovedită pretinsa mea rea-credință prin simplul fapt că reclamantul nu a contestat în mod explicit aspectele reținute de organele fiscale.

În acest fel, instanța încalcă grav principiul potrivit căruia numai buna-credință se prezumă, iar reaua-credință trebuie întotdeauna dovedită. Potrivit acestui principiu și potrivit practicii quasi-unanime a instanțelor, sarcina probei revine organului fiscal, însă instanța răstoarnă, în mod complet nelegal, sarcina probei și îmi reproșează că nu am făcut eu dovada bunei mele credințe.

În concluzie, dovada susținerilor este efectuată cu înscrisuri.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamatei, apreciind în esență că hotărârea instanței de fond este motivată și dată cu interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în speță.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 aprilie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 23 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul formulat de reclamantul A. cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurentul-reclamant reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumit de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza instanței de recurs presupune examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Atributul esențial al instanței de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speță, nu există critici de nelegalitate în sensul exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În contextul arătat, faptul că, în speță, recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la concluzia că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori și implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție.

Opinia exprimată de recurent, în vederea satisfacerii cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă și din apărările pârâtelor.

În prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, contradictorie, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Hotărârea judecătorească recurată explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a respins acțiunea.

Alegațiile recurentului vizează mai degrabă modalitatea instanței de fond de interpretare a probelor administrate în cauză, însă aceasta, asa cum s-a mentionat anterior este una care tinde a determina o reapreciere a probelor și a situației de fapt ce s-a stabilit în baza lor, demers care este incompatibil cu judecata în recurs. Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, și nici că instanța ar fi uzat doar de afirmații generale, analiza consideratelor evidențiind preocuparea curții de apel a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante și de a aplica la acestea, în mod concret, dispozițiile legale incidente.

Astfel, este de necontestat că, prin Decizia nr. OTG DEC 23463/20.08.2019 emisa de AJFP Olt, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamatului A. în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale în suma de 8.239.925 RON, reprezentând obligațiile fiscale înregistrate de debitoarea S.C. B. S.R.L., al cărei administrator a fost reclamantul.

Prin Decizia nr. CRR-REG-29679/06.12.2019, emisă de D.G.R.F.P. Craiova a fost respinsă contestația formulată de reclamant împotriva Deciziei nr. OTG DEC 23463/20.08.2019 emisa de AJFP Olt.

Reclamantul a formulat contestație împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, adresată organelor fiscale, iar decizia de soluționare a contestației administrative nr. CRR REG 29679/06.12.2019 a fost comunicată reclamantului prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire la domiciliul ales al contestatorului aflat la Cabinetul avocatului C., în data de 12.12.2019.

În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că la data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare intervenise prescripția dreptului de angajarea răspunderii solidare, termenul de prescripție, în această materie, fiind de trei ani, acesta nu poate fi reținută în contextul în care instanța de fond a reținut în mod corect că reclamantul nu aduce niciun argument în sprijinul acestei susțineri, nu indică momentul de la care consideră că ar fi început să curgă termenul de prescripție, norma legală care ar stabili un termen de prescripție de 3 ani în ceea ce privește angajarea răspunderii solidare în temeiul art. 25 Cod pr fiscală, invocarea prescripției fiind practic nemotivată.

Este de subliat că, în materia atragerii răspunderii solidare, prescripția nu poate opera în același fel in care operează în materia stabilirii obligațiilor fiscale ale contribuabililor. Astfel, in condițiile in care textul legal prevede insolvabilitatea debitorului principal ca si condiție prealabila angajării răspunderii altor persoane, prescripția dreptului de a dispune angajarea răspunderii începe sa curgă de la data declarării insolvabilității debitorului principal.

Cu referire la speța de față, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, insolvabilitatea S.C. B. S.R.L. a fost constatată prin procesul-verbal de insolvabilitate nr. OTG DEC 42182/07.11.2016, prin urmare termenul de emitere a deciziei de angajare a răspunderii s-ar fi împlinit peste 5 ani, respectiv la data de 07.11.2021. Așadar, decizia de angajare a răspunderii solidare a contestatorului A. emisa la data de 20.08.2019, este in mod evident emisa în cadrul termenului de prescripție.

Nu în ultimul rând, Curtea constată că prin contestația înregistrată în etapa administrativă, reclamantul nu a invocat ca și viciu de legalitate prescripția extinctivă a dreptului de a solicita plata sumelor restante din anii 2014-2018, condiții în care constată, că această critică excede limitelor controlului de legalitate efectuat de instanța de contencios administrativ, în temeiul art. 281 Codul de procedură fiscală, asupra actului administrativ contestat.

Critica recurentului prin care susține nulitatea deciziei de soluționare a contestației pentru că ar fi fost întocmită cu încălcarea dispozițiilor exprese și imperative 2 ale art. 26, alin. (1) și 4) lit. e) coroborate cu cele ale art. 46 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât decizia de angajare a răspunderii solidare nu ar cuprinde nicio motivare cu privire la situația de fapt care a determinat luarea acestei decizii, ar prelua pasaje din deciziile de impunere nr. x/18.11.2015 și nr. x/22.01.2016, contestate și nesoluționate, reiterată in recurs nu poate fi reținută.

Este adevărat că, motivarea în fapt și în drept constituie o condiție de legalitate a actului administrativ și o garanție a respectării drepturilor legitime ale cetățenilor, îndeplinind un dublu rol: acela de transparență în profitul beneficiarului actului, precum și acela de a conferi instanței un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitate de a verifica elementele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Dar aceasta nu semnifică transformarea obligației de motivare instituită în sarcina organului administrativ, într-una limitată exclusiv unei anume forme, acordarea unei priorități acesteia din urmă și ignorarea, printr-o interpretare de o rigurozitate excesivă, a scopului pentru care ea a fost instituită: acela de a se asigura garanția respectării legalității și a drepturilor cetățenilor, la emiterea unui act administrativ prin aceea că acestea trebuie să permită cetățeanului, cu un nivel mediu de pregătire să înțeleagă aspectele ce i se impută prin acestea.

Astfel așa cum a decis Curtea Europeană de Justiție, motivarea trebuie să fie adecvată actului emis, iar amploarea și detalierea motivării, depind de natura actului adoptat, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea, depind de circumstanțele fiecărui caz. Conform dispozițiilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aplicabile în speță: art. 46 alin. (2) lit. e) și lit. f) "(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: (...) e) motivele de fapt; f) temeiul de drept; (...)"- art. 49 "Nulitatea actului administrativ fiscal (1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situații: a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența;b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 46 alin. (6), precum și organul fiscal emitent; c) este afectat de o gravă și evidentă eroare. Actul administrativ fiscal este afectat de o gravă și evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa. (...) (3) Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) sunt anulabile. Prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător."

Din textele legale antecitate, rezultă că, elementele prevăzute la art. 46 alin. (2) din Codul de procedură fiscală formează conținutul actului administrativ fiscal, fără ca textul de lege să conțină vreo mențiune cu privire la conținutul propriu zis al fiecărui element în parte.

Legiuitorul a înțeles să precizeze în mod expres acele elemente din conținutul actelor administrative fiscale a căror lipsă este sancționată cu nulitatea absoluta a actelor, acestea fiind enumerate expres la art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, respectiv: numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal. Lipsa ori înscrierea eronată a celorlalte elemente din conținutul acrului administrativ fiscal, nu este sancționată cu nulitatea absolută, ci poate determina anulabilitatea actului.

Contrar susținerilor recurentului, din cuprinsul actelor contestate rezultă că, aceasta este motivată în fapt și în drept, respectiv cuprinde motivele de fapt și temeiul de drept care au stat la baza emiterii sale.

Cu referire la critica recurentului în sensul că temeiul legal invocat de organele fiscale pentru a stabili angajarea răspunderii solidare a reclamantului, art. 25 alin. (2)

1

din Legea nr. 207/2015, ar fi intrat în vigoare după pretinsa săvârșire a faptelor ce i se impută, însă legea fiscală nu poate retroactiva, instanța constată că este nefondată.

Curtea a constatat că art. 25 alin. (2

1

)din Legea nr. 207/2015, a fost introdus prin O.U.G. nr. 30/30.08.2017, dată la care reclamantul avea calitatea de administrator al societății debitoare, iar decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/20.08.2019 este un act administrativ fiscal emis după intrarea în vigoare a noului Codul de procedură fiscală, fiind supus așadar, din punct de vedere procedural, prevederilor Legii nr. 207/2015.

Așadar, procedura administrativă de angajare a răspunderii solidare a început după intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2015, chiar și procedura de declarare a insolvabilității fiind ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015, neavând astfel relevanță faptul unele obligații fiscale ar fi anterioare intrării în vigoare a acestei legi, așa cum corect a punctat judecătorul fondului.

Este pur speculativă afirmația recurentului reclamant privind împrejurarea că raportul de inspecție fiscală nu ar fi fost redactat de către inspectorii fiscali, ci "a fost primit de către aceștia și replicat prin metoda "copy-paste".

Pe de o parte, nicio normă legală nu interzice reproducerea/citarea în raportul de inspecție fiscală a unor pasaje relevante din actele de control și alte înscrisuri ce conțin informațiile pe baza cărora s-a întocmit raportul, iar în conținutul Raportului de Inspecție Fiscală contestat sunt expuse pe larg constatările organelor fiscale și situația de fapt fiscală reținută.

Pe de altă parte, eventuala existență a unei cauze penale nu poate împiedica emiterea unei decizii de angajare a răspunderii solidare, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada suspendării deciziilor de impunere invocate de pârâte și nici efectuarea de demersuri de către reclamant în sensul obligării pârâtelor la soluționarea unei eventuale contestații formulate împotriva respectivelor decizii, starea de pasivitate a reclamantului în raport cu deciziile de impunere neputând constitui astfel un motiv pentru a împiedica și tergiversa emiterea unei decizii de angajare a răspunderii solidare.

Raportat la aspectele factuale ale speței dedusă judecății, hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 25 alin. (2)

1

din legea nr. 207/2015, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului, reținându-se îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia.

În cazul de față, din prevederile legale mai sus menționate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului/asociatului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiții, și anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condițiile art. 265 Codul de procedură fiscală și reținerea relei credințe a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea, prin acțiuni de ascundere sau înstrăinare, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului.

Astfel, reaua-credință reprezintă condiția sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, atât a asociatului, cât și a administratorului.

Dacă în privința îndeplinirii primei condiții, cea referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergențe de opinie între părți, existența acesteia fiind deplin dovedită cu procesul-verbal nr. x/07.11.2016 (prin care s-a constatat starea de insolvabilitate a soceității, pentru debite în cuantum de 8.200.206 RON, din care 5.176.991 RON debit și 3.023.215 RON dobânzi și penalități de întârziere, debite provenite din declarații pe proprie răspundere depuse la organul fiscal în perioada 25.08.2014-25.11.2018, proces-verbal de contravenție necontestate în sumă totală de 25.719 RON, decizia de impunere x/20.11.2015, decizia de impunere x/22.01.2016 și deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii emise pentru neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale) în privința celei de-a doua condiții, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere prin excelență subiectivă a organelor fiscale, revine instanței de judecată stabilirea existenței sau inexistenței acesteia.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menționează că în speță este vorba, așadar, pe de o parte, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacțiuni reprezentate de împrejurarea că nu a declarat și/sau achitat obligațiile fiscale la scadență, iar pe de altă parte despre împrejurarea că asociatul debitoarei a ascuns, sub orice formă, activele acesteia.

Tinând seama de aceste aspecte, instanța de recurs precizează că, conform prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligațiile administratorilor se numără și cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăsește, conform legii societăților comerciale, respectiv art. 73 și obligația de a răspunde solidar față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

Faptul că recurentul-reclamant a avut calitatea de administrator al societății declarată insolvabilă în această perioadă societatea înregistrând in contabilittaea societății sume dublate pentru achizițiile efectuate fără a se face dovada că sumele obținute din aceste operațiuni au fost folosite pentru stingerea obligațiilor fiscale sau în interesul societății, conduce la concluzia că în mod corect s-a statuat de organele fiscale că intimatul-reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile legale anterior menționate.

Prin urmare, in acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că realitatea evenimențială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, conduce la concluzia că sunt îndeplinite toate condițiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2)

1

din Legea nr. 207/2015, pentru angajarea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, fiind dovedite atât faptul existenței obligațiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât și reaua credință a administratorului/asociatului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă de neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, coroborat cu ascunderea activelor societății rezultată din nedepunerea situațiilor financiare anuale, constând în nedeclararea și necalcularea obligațiilor datorate la bugetul de stat, aferente tranzacțiilor derulate în perioada de referință anterior menționată.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credință a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranța cât și pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relația cu organele fiscale, contrar principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 și 12, referitoare la obligația de cooperare și bună credință.

Abordarea recurentului-reclamant nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noțiunii sau conceptului bunei credințe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credințe, elementele bunei-credințe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestității, elemente care reprezintă o consecință a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudența, ordinea și temperanța) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară tuturor acestor elemente, prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta și îndeplini obligațiile stabilite de lege, Înalta Curte reține că acesta nu a manifestat diligența unei persoane/administrator de bună credință, în sfera și accepțiunea Codului de procedură fiscală inacțiunea acestuia neputând fi calificată decât ca fiind rezultatul relei sale credințe.

Așadar, atragerea răspunderii solidare a administratorului/asociatului debitorului insolvabil, în accepțiunea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, nu este circumstanțiată sau condiționată, de existența unei legături de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvabilitate și nici de eventualul management defectuos practicat de către administrator, iar reaua credință nu trebuie apreciată doar în raport de eventuale acțiuni, ci trebuie avute în vedere și inacțiunile, contextualizate conform celor mai sus reținute, adică starea de pasivitate, în lipsa oricăror dovezi care să probeze diligențele administratorului/asociatului în vederea îndeplinirii îndatoririlor sale legale.

Totodată, se poate observa că reclamantul mai conduce, în calitate de administrator, o altă societate, S.C. D. S.R.L., cu același obiect de activitate principală, lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale, societate care are și aceasta obligații fiscale restante în cuantum foarte mare, respectiv 9.422.044 RON, sumă apropiată de cea datorată de S.C. B. S.R.L..

Așa fiind, Înalta Curte, are în vedere că recurentul-reclamant se face vinovat de nedeclararea și neachitarea, la scadență, a obligațiilor fiscale ale societății debitoare și reține că faptele acestuia, exercitate în timpul mandatului de administrator, constând în lipsa acțiunilor și deciziilor de declarare și achitare, s-au concretizat în acumularea de debite restante datorate bugetului general consolidat al statului.

IV. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, soluția adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul Inalta Curte va respinge recursul promovat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 280 din 11 decembrie 2020 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2022.