ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5514/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2019 sub nr. x/2019p e rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a formulat în contradictoriu cu pârâtul A., acțiune în constatare prin care a solicitat a se aprecia asupra calității de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe domnul A..

Prin sentința civilă nr. 857 pronunțată la 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂȚII, în contradictoriu cu pârâtul A. și a constatat calitatea de colaborator al Securității în ceea ce îl privește de pârât.

Împotriva sentinței civile nr. 857 pronunțate la 27 noiembrie 2019 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul A. care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea motivelor de recurs pârâtul precizează următoarele:

- Hotărârea instanței de fond a nesocotit dreptul la apărare reglementat de art. 6 din CEDO și art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens arată că prin respingerea cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare, la ultima ședință publică de judecată, s-a încălcat dreptul la apărare, întrucât cererea a fost dovedită cu înscrisul atașat, din care rezulta că se afla într-o imposibilitate obiectivă de a se prezenta în cauză, fiind cazat la o stațiune de tratament balnear, ce impunea un program terapeutic necesar pentru sănătatea sa. Dispozițiile art. 222 C. proc. civ. nu condiționează numărul situațiilor excepționale în care se poate găsi o parte astfel încât să-și dovedească cererea de amânare coroborat cu faptul că fiecare cerere de amânare depusă de recurentul-pârât a fost dovedită și impusă de motive de sănătate.

- Hotărârea de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din economia hotărârii recurate se poate observat cu ușurință, de către orice persoană familiarizată cu jurisprudența în materie, că întreaga pleiadă de considerente expuse în cuprinsul hotărârii recurare reprezintă preluări ad literam din alte spețe ce au obiect similar, reprezentând expuneri generice.

Analiza probatoriului administrat în cauză a fost efectuată incomplet, față de împrejurarea că instanță de fond nu a analizat apărarea recurentului-pârât rezultată din înscrisul - Nota raport nr. x din 09.09.1988 întocmită de Serviciul Investigații al I.P.J. Vâlcea, unde apare menționat numele soției numitului A.-numita B., or deși o parte din datele menționate în notă corespund, numele soției recurentului este C., neconcordanță de natură să creeze dubiu cu privire la identitatea de persoană între recurent și cel ce a făcut obiectul notei raport și nici nu a administrat efectiv proba cu expertiză încuvințată, la cererea recurentului-pârât.

- Hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor de drept material art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, din cuprinsul hotărârii recurate reiese că nu s-a realizat o interpretare judicioasă a dreptului material aplicabil - dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, nici în ceea ce privește analiza celor două condiții comisive, care cumulative: recurentul-pârât să fi furnizat informații lucrătorilor Securității, sub forma unei note scrise iar cea de-a doua, ca informațiile furnizate să denunțe activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și să vizeze îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și nici a excepției de la atragerea calității de informator, prevăzută la art. g lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008.

Instanța de fond a apreciat fără temei că există identitate între recurentul-pârât și informările cuprinse în notele olografe de la dosar, precum și faptul că acestea ar fi produs consecințe juridice fată de persoanele raportate prin acele informări, fără a efectua o cercetare mai amplă asupra manierei în care s-au finalizat verificările/cercetările generate de aceste note informative, simplele dispoziții în vederea întreprinderii de verificări suplimentare nereprezentând consecințe efective.

Astfel, din cuprinsul acestor înscrisuri, se poate observa că relatările persoanei care le-a furnizat reprezintă doar informații cu caracter neutru, obținute la discuții exprimate în spații/medii publice de către persoanele care și-au exprimat în diverse conjuncturi năzuințe legate de dorința lor de a pleca și rămâne în străinătate.

Mai mult decât atât, în aceste note informative nu există elemente care să ateste că aceste informații s-au transmis informatorului într-un spațiu privat, la adresa de domiciliu a persoanelor ce au făcut obiectul observației și nici faptul că accesul la aceste date a presupus urmărirea sau încălcarea la viața privată a acestora, este limpede că în cauză nu se face dovada încălcării unor drepturi fundamentale ale omului.

Nu în ultimul rând, urmează a se avea în considerare și faptul că potrivit Raportului cu propunere de recrutare din 26.08.1982 informatorul a fost recrutat pentru a oferi securității informații legate de străinii ce veneau în stațiunea Olănești, or din cuprinsul notelor informative depuse la dosar acesta nu a făcut nici o informare legată de cetățeni străini, ci doar a relatat niște năzuințe, dorințe ale unor cetățeni români, în ceea ce privește plecarea în străinătate.

Pe cale de consecință, opinează că în mod eronat s-a apreciat în cauză incidența și aplicarea art. 2 din O.U.G., urmând se analiza de către Înalta Curte în ce măsură conținutul Notelor informative denotă că cel care le-a întocmit a sesizat o atitudine potrivnică regimului totalitar comunist din partea altor persoane.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și dezvoltate în cererea de recurs, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instituția reclamantă a solicitat a se aprecia asupra calității de colaborator al Securității în ceea ce îl privește pe domnul A..

Acțiunea a fost admisă, instanța apreciind că prin activitățile desfășurate, pârâtul a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, recunoscute și garantate de legislația în vigoare la acea dată, prejudiciind grav statutul persoanelor urmărite.

Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs de pârât, care consideră că judecătorul fondului a încălcat dreptul său la apărare prin respingerea cererii de amânare de la ultimul termen de judecată, că hotărârea nu este motivată și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale ce reglementează constatarea calității de colaborator al securității.

Înalta Curte, în urma propriului demers judiciar raportat la actele dosarului, împărtășind opinia judecătorului fondului, apreciază că aceste argumente sunt nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În prealabil, trebuie precizat că recursul nu poate avea ca obiect reinterpretarea probelor și stabilirea unei alte situații de fapt, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" și, ca urmare, nu pot fi primite criticile de netemeinicie formulate de recurent.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte reține că, potrivit textului de lege enunțat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Instanța de control judiciar apreciază că nu s-a dovedit încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condițiile stabilite și impuse de lege cu privire la activitatea de judecată și la raporturile dintre părți și instanță, actele de procedură efectuate în etapa cercetării procesului asigurând întreaga desfășurare a procesului în condițiile legii, conform prevederilor art. 237 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

Înalta Curte consideră că sunt neîntemeiate susținerile formulate de recurentul-pârât referitoare la faptul că i s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare de la ultimul termen de judecată și prin decăderea din dreptul de a administra proba cu expertiză.

Instanța de recurs reține că în mod corect și în conformitate cu dispozițiile art. 222 C. proc. civ., instanța de fond nu a încuviințat cererea de amânare formulată de recurentul-pârât la ultimul termen, întrucât amânarea judecății poate fi dispusă în mod exceptional și doar pentru motive temeinice. Din cuprinsul dosarului de fond rezultă cu claritate că judecătorul fondului a amânat cauza la solicitarea pârâtului, care a fost citat personal pentru termenele din data de 05. 06. 2019, 18.09.2019 respectiv 13.11.2019. Mai mult, la termenul din data de 18.09.2019 cauza a fost repusă pe rol, fiind încuviințată cererea de amânare formulată de pârât.

Ulterior, cererea de amânare pentru termenul din data de 13.11.2019 a fost respinsă, avându-se în vedere aceleași dispoziții legale, art. 222 C. proc. civ., dar pentru respectarea dreptului la apărare a fost amânată pronunțarea la data de 27 noiembrie 2019 dată până la care recurentul putea depune înscrisuri și concluzii scrise prin apărător.

Înalta Curte nu poate reține încălcarea dreptului la apărare urmare decăderii pârâtului din dreptul de a administra proba cu expertiză, în condițiile în care, cauza a fost amânată 3 termene de judecată pentru a da posibilitate pârâtului să se prezinte personal pentru a scrie sub dictare părți din înscrisurile contestate, conform dispozițiilor art. 302 alin. (2) C. proc. civ. și să depună înscrisuri de comparație, potrivit art. 303 alin. (2) C. proc. civ.

Argumentele ce vizează decăderea recurentului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară și faptul că instanța ar încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., cu consecința încălcării principiului egalității armelor și a principiului aflării adevărului, nu pot fi reținute.

În privința rolului activ al judecătorului, se impune a se sublinia că procesul civil fiind, de regulă, un proces al intereselor private, părțile au nu numai dreptul, dar și obligația de a-și proba pretențiile și apărările. Pe de altă parte, asigurarea unui echilibru procesual, precum și aflarea adevărului, presupun posibilitatea judecătorului de a influenta cursul procesului, însă numai în cazurile și condițiile stabilite expres de lege.

Astfel, în speța dedusă judecății, nu se poate reține încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care pârâtului i-a fost încuviințată proba cu expertiza judiciară grafoscopică la data de 8 mai 2019, însă a fost decăzut din dreptul de a administra această probă ca urmare a faptului că nu s-a prezentat pentru efectuarea procedurii prevăzută de art. 302 și urm. C. proc. civ. în termenele fixate de instanța de judecată (cauza fiind amânată de mai multe ori, ultimul termen fiind 18 septembrie 2019).

Trebuie subliniat, de asemenea, că, prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. instituie obligația ca părțile să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător. Or în cauză, decăderea pârâtului din dreptul de a administra proba cu expertiza judiciară a reprezentat sancționarea neglijenței de care a dat dovadă această parte, care nu și-a îndeplinit obligațiile procesuale înăuntrul termenului fixat de instanță.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că recurentului-pârât nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, reglementat de dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., instanța de fond respectând regulile de procedură și soluționând cauza într-un termen optim și previzibil, astfel cum impun dispozițiile art. 6 din C. proc. civ.

Verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea judecătorească va cuprinde:

"(1)/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

În cauza de față, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată în speța concretă dedusă judecății.

Astfel, sentința recurată cuprinde în motivare argumentele pentru care instanța a constatat că pârâtul a colaborat cu securitatea, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la înscrisurile depuse la dosar, susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Motivarea clară și accesibilă a judecătorului fondului răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005 în cauza Albina contra României.

Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigența procesului echitabil este îndeplinită și în cazul unei motivări a soluției pe scurt, concentrate, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți.

Prin urmare, chiar și o motivare sumară, sintetică, a unei hotărâri judecătorești nu echivalează cu o nemotivare, sancționabilă conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, și îndeplinește cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind astfel incidente în speță dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în prag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că instanța de fond a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

În consecință, instanța de control judiciar constată că hotărârea respectă exigențele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru a fi considerată motivată, în raport și de prevederile art. 6 din Convenția E.D.O și de art. 21 din Constituția României.

O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurentul - pârât este nefondat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs, pârâtul a susținut, în esență, greșita interpretare a dispozițiilor art. 2 lit. b) ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 24/2008, respectiv neîndeplinirea, în opinia sa, a condițiior reglementate de acest text legal, motivat de faptul că nu este cel care a dat informațiile. A mai susținut că informatiile furnizate erau discuții libere, la care avea acces orice persoană și modalitatea în care a fost încheiat angajamentul de colaborare cu organele securitatii este viciat, întrucât nu rezultă că el a semnat respectivul înscris. În cauză opiniile persoanei urmărite nu puteau fi interpretate ca fiind activități sau atitudini împotriva regimului comunist. În final, recurentul a precizat că nu s-a dovedit că în urma informațiilor divulgate Securității persoanele vizate au suferit.

Amintește instanța de control judiciar că O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate și a colaboratorilor acesteia, apreciate ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară.

În realizarea obiectivului propus prin actul normativ, legiuitorul a definit la art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 noțiunea de "colaborator al Securității" ca fiind "persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care au fost îngrădite drepturi și libertăți fundamentale ale omului".

Din definiția dată de legiuitor termenului de "colaborator al Securității", rezultă și condițiile legale obligatorii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a atrage această calitate, respectiv că persoana trebuia să fi furnizat informații într-una dintre formele arătate în cuprinsul dispozițiilor art. 2 lit. b), prin informațiile respective sa fie denunțate activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, care să conducă la îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Înalta Curte constată că, din înscrisurile existente la dosar, reiese că pârâtul a furnizat informații Securității, iar acestea se referă la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind prin urmare îndeplinită prima condiție impusă de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Potrivit Angajamentului semnat personal și Raportului privind modul cum a decurs recrutarea/.../, din conținutul cărora reiese că acesta și-a luat "angajamentul de a sprijini în mod organizat și secret organele de securitate furnizând informații și date de competența acestora", rezultă cu certitudine că pârâtul a fost recrutat în anul 1982, acesta cunoscând natura acestei colaborări, scopul fiind clar unul de a facilita activitatea organelor de securitate în cunoașterea și prevenirea unor infracțiuni ori altor acte antisociale din mediile în care își desfășura activitatea, iar informațiile furnizate serveau scopului notoriu al Securității, de a monitoriza cu atenție orice comentariu negativ la adresa conducerii de partid și de stat, dar și orice intenție de a emigra, care era privită cu suspiciune de către organele în drept, pe motiv că, astfel, cetățenii români ajunși în străinătate puteau oferi informații despre situația economică și socială a României, atent controlate de partid.

Astfel, pârâtul a furnizat note informative, o parte redactate personal și semnate olograf, sub numele conspirativ în perioada 1982 - 1985 "D." când era barman la Olănești și în perioada 1988 -1989 "E." când era bucătar la Olănești, având ca obiect informații privind activități și atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.

În cuprinsul notelor depuse la dosar rezultă că pârâtul a dat informații despre diferite persoane, respectiv reda discuțiile dintre acestea ofițerului de caz, aspect ce poate observa și din consemnarea pe marginea notelor, în sensul atenționării miliției, Direcției de pașapoarte, fiscului, acțiunile având urmări.

Înalta Curte nu poate reține criticile pârâtului sub aspectul că nu a semnat notele informative, care cuprind erori, întrucât acesta nu a dovedit, prin administrarea unei expertize grafologice, scrierea și semnarea notelor de către o altă persoană.

Instanța de recurs precizează, că, ceea ce interesează, din perspectiva constatării calității de colaborator al securității, este furnizarea informațiilor prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și informațiile să fi vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentului privind faptul că instanța trebuia să verifice dacă a avut calitatea de angajat în cadrul societăților menționate în actele din dosar și dacă a fost informator sau sursă, având în vedere că, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, aceste aspecte nu sunt relevante.

Înalta Curte reține că și cea de a doua condiție prevăzută de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 este îndeplinită, în sensul de a fi vizată îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, și anume prin informațiile furnizate organelor Securității, pârâtul a adus atingere dreptului la libera circulație, contrar susținerilor acestuia din cererea de recurs.

În speță, din actele dosarului rezultă că toate materialele informative furnizate de pârât s-au referit la atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, notele informative relevând comentarii privind o potențială plecare din țară a persoanelor ce făceau obiectul notelor infomative.

Astfel, furnizând informații, pârâtul a conștientizat sau ar fi trebuit să conștientizeze posibilele consecințe asupra persoanelor la care s-a referit în cuprinsul notelor informative, și anume, desfășurarea unor acțiuni de verificare și urmărire ale Securității.

De altfel, nu este necesar, pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor poliției politice, ca activitatea acesteia să fi adus efectiv atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind suficient ca ea să fi fost îndreptată împotriva acestor drepturi și libertăți și să fi fost aptă să le aducă atingere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinței civile nr. 857 din 27 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 17 noiembrie 2022.