ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5409/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12.10.2018, sub numărul x, reclamanții A., B., C. S.R.L. și D., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018, pronunțată de către CNCD în dosarul nr. x/2018; obligarea CNCD la plata sumei de 1 RON daune morale, către fiecare reclamant, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; obligarea CNCD la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

Prin sentința civilă nr. 1559 din 23 aprilie 2019 Curtea de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a decis următoarele:

Respinge cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, formulată de către reclamanții: A., B., C. S.R.L. și D., toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor la E. - Mun. București, în contradictoriu cu pârâții: Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, cu sediul în București, F., cu domiciliul în București, G., cu domiciliul în București, H., cu domiciliul în județ Teleorman, I., cu domiciliul în județ Teleorman și J., cu domiciliul în județ Dolj, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1559 din 23 aprilie 2019 a Curții de Apel București veche, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B., C. S.R.L. și D..

Reclamanții A., B., C. S.R.L. și D., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza să se dispună anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018, pronunțată de către CNCD în dosarul nr. x/2018; obligarea CNCD la plata sumei de 1 RON daune morale, către fiecare reclamant, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; obligarea CNCD la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanță.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, și art. 6 din CEDO

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;".

Prin încheierea de ședință din data de 19.03.2019 s-a consemnat faptul că recurenții au solicitat Curții de Apel București audierea martorului K. pentru a explica rolul în redacție al fiecăruia dintre recurenți.

Prima instanță a încuviințat proba cu înscrisuri și a respins proba testimonială, apreciind că nu este utilă soluționării cauzei având în vedere teza probatorie, respectiv, pentru a se demonstra că faptele imputate nu constituie fapte de discriminare în înțelesul legii. A mai arătat instanța că înscrisurile dosarului sunt suficiente, urmând ca hotărârea contestată să fie analizată prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, a celor avute în vedere la emiterea hotărârii, cât și a susținerilor părților.

Prin încheierea de ședință din 19.03.2019, prima instanță a reținut că teza probatorie avută în vedere de către recurenți este stabilirea rolului în redacție a recurenților, relevanța probei vizând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată atât în fața CNCD, cât și în fața Curții de Apel București.

Cu toate acestea, apreciind asupra relevanței mijlocului de probă testimonială cu martor, prima instanță a nesocotit teza probatorie invocată de către părți, invocând pentru respingere o teză probatorie cu totul diferită față de cea susținută de recurenți.

Mai mult decât atât, în ceea ce privește excepția lipsei calității pasive, astfel cum a fost invocată de către recurenți în fața CNCD, prima instanță reține că excepția a fost respinsă în mod justificată, deși a respins administrarea mijlocului de probă relevant în această privință.

Pentru asigurarea respectării exigențelor impuse de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, nicio măsură nu poată fi dispusă de instanță fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecății și care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, în care fiecare parte a avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu privire la fiecare probă admisă de către instanță.

Din această perspectivă, înlăturarea cererilor de probatorii ale unei părți, fără a motiva propriu-zis, cu claritate și pertinență măsura astfel dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil, face ca hotărârea astfel pronunțată să fie nelegală, impunându-se - pentru respectarea principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părților la dublul grad de jurisdicție - soluția casării [ICCJ, s. cont. adm., dec. nr. 413/2013, în PS nr. 10/2013 și în BC nr. 12/2013].

Față de aspectele învederate mai sus, apreciază că sentința atacată a fost dată cu încălcare regulilor de procedură care atrag sancțiunea nulității relative, ca urmare a faptului că a fost încălcată o normă procedurală de ordine privată de către instanța de fond.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În speță, prima instanță a aplicat greșit normele de drept material, fără să aibă în vedere dreptul Uniunii Europene sau jurisprudența CEDO.

De asemenea, Curtea Europeană de Justiție a statuat că principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv (Cauza C-189/01, Jippes and others 2001 ECR I - 5689, parag. 129).

Față de cadrul normativ și jurisprudențial citat, instanța de fond a anulat în mod greșit Hotărârea nr. 481 din 12 decembrie 2011 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, printr-o greșită aplicare a legii la situația de fapt rezultată din probe.

- Aspecte cu privire la recurentul A.:

- Sentința atacată este neîntemeiată, întrucât recurentul nu a săvârșit faptele reținute de către CNCD

- Recurentul nu a săvârșit nicio faptă de discriminare în sensul dispozițiilor reținute ca fiind incidente de către CNCD (art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000).

Condițiile necesare existenței faptei de discriminare, raportat la legislația internațională.

Prin sentința atacată, apreciază că prima instanță nu a ținut cont de faptul că Hotărârea CNCD este un act administrativ cu caracter individual ce a fost emis cu exces de putere în sensul exercitării dreptului de apreciere a săvârșirii faptei contravenționale, conferit autorităților, cu încălcarea drepturilor și libertăților persoanelor.

Fapta de discriminare este prevăzută în conținutului art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

"Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Apreciază că fapta imputată recurentului A. nu se subsumează noțiunii de discriminare, astfel cum este reglementată la nivel internațional, întrucât articolul al cărui autor este recurentul nu se încadrează în noțiunea comportamentului care are ca scop sau vizează restrângerea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție în funcție de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții:

- existența unor situații analoage și comparabile;

- existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință ori a unui comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități;

- existența unui criteriu de discriminare potrivit legislației naționale, respectiv art. 2 alin. (1) din O.C. nr. 137/2000; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.

Toate aceste criterii trebuie aplicate în referire la situația petentelor din sesizarea înaintată CNCD, raportat, în primul rând, la condiția existenței altor persoane aflate în situații analoage și comparabile.

Un tratament diferențiat devine discriminatoriu prin prisma condițiilor enunțate anterior numai dacă determină distincții între persoane aflate în situații analoage și comparabile, astfel încât unele dintre acestea sunt tratate diferit din cauza apartenenței la o categorie [sau gen, raportat la actul atacat) care constituie și motivul tratamentului diferențiat.

În aceste condiții, regăsirea petentelor în situații analoage și comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, devine o situație premisă a oricărui act de discriminare.

Întrucât petentele nu se regăsesc în situații analoage și comparabile cu alte persoane care beneficiază de un tratament diferit, favorabil, nu se poate pune problema unei discriminări, condițiile enunțate anterior nemaigăsindu-și aplicabilitatea.

Din această perspectivă, apreciază că este relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Deși prima instanță nu a ținut cont de jurisprudența comunitară în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că diferența de tratament devine discriminatorie în sensul acestui articol din Convenție, când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

În acest sens, s-a decis că pentru ca o încălcare a art. 14 din Convenție să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

Curtea a apreciat, în jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (Hotărârea din 18.02.1991 în cauza Fred contra Suediei, din 23.06.1993 în cauza Hoffman contra Austriei, din 28.09.1995 în cauza Spadea și Scalambrino contra Italiei, din 22.10.1996 în cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).

Întrucât nu se poate reține faptul că, în prezenta speță, s-ar fi aplicat un tratament favorabil altor persoane aflate într-o situație comparabilă, tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință ori a unui comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, ori supune unui tratament injust sau degradant petentele, apreciază că nu se poate reține nicio variantă a faptelor de discriminare prevăzute de art. 14 din Convenție, la nivel internațional, precum și în O.G. nr. 137/2000, la nivel național.

Curtea de Apel București a aplicat în mod greșit normele privind faptele de discriminare, raportat la legislația națională.

Din perspectiva art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limba, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârsta, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

Astfel cum s-a susținut și în fața primei instanței, pentru a se putea reține incidența textului normativ invocat de către intimata CNCD, trebuie îndeplinite cumulativ atât cerința scopului sau a efectului, cât și cerința restrângerii, înlăturării recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Referitor la pretinsa faptă de natură contravențională, intimata CNCD a reținut, în cuprinsul hotărârii atacate, faptul că:

Atacul a vizat în mod exclusiv femei, aducându-se în discuție elemente din viața privată a acestora, printr-un limbaj trivial, sexist și înjositor.

Deși prima instanță a considerat că "sexul feminin, convingerile politice si apartenența la formațiunea politica L. dețin un rol important în producerea articolului, după cum rezulta din conținutul acestuia", în continuare apreciem că se face abstracție în mod nejustificat de faptul că, astfel cum rezultă din chiar textul și titlul articolului, subiectul vizat de către autorul acestuia este întreaga masă a membrilor L., indiferent de genul acestora.

"Toate materialele prezente pe acest website (texte, imagini statice și filme) reprezintă opiniile autorilor lor și nu ar trebui luate în considerare de către nimeni. Acest website nu difuzează informații veridice, ci publică interpretări arbitrare ale evenimentelor, informații fictive, unele posibile, iar altele de-a dreptul improbabile. De fapt, orice asemănare cu persoane reale este un adevărat compliment pentru noi. Oricine se simte lezat de conținutul editorial al acestui website este îndemnat să se împace cu situația, asta dacă nu știe de glumă".

Folosirea unor expresii plastice nu a fost subordonată scopului de a insulta, articolul fiind redactat într-un stil pamfletar, satiric, pentru a marca anumite defecte morale și aspecte negative ale realității politice, sociale.

Consideră că, în niciun moment, nu se poate pune problema săvârșirii unei fapte de discriminare prin publicarea articolului în condițiile în care nu s-a săvârșit nicio faptă de deosebire, excludere, restricție sau preferință, care a avut ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Din perspectiva art. 15 din O.G. nr. 137/2000:

"Contrar celor reținute prin sentința atacată, apreciază că în ceea ce îl privește pe recurentul A. nu se poate reține un comportament manifestat în public, având caracter de instigare la ură, ori comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestora.

Prima instanță a reținut în mod greșit faptul că "oricum, reclamantul a acționat cu vinovăție sub forma intenției, afirmațiile sale vizând și conducând la lezarea demnității și la crearea unei atmosfere, degradante și umilitoare la adresa petentelor".

Însă obiectivul articolului a fost acela de a atrage atenția asupra unui paradox consternant, respectiv asupra faptului că, prin slugărnicie și lingușeală, o persoană fără experiență politică poate ocupa o poziție, fie și numai în cadrul unui eveniment public, cel puțin egală cu cea a unora dintre cei mai influenți demnitari ai statului.

Apreciază că nu reiese, din niciun pasaj al articolului reclamat, faptul că autorul acestuia ar fi avut intenția, obiectivul, scopul de a discrimina persoanele menționate în articol în funcție de sexul acestora sau de convingerile politice ale acestora.

Edificator, în opinia recurentului, cu privire la lipsa vinovăției este chiar conduita acestuia ulterioară publicării articolului.

Dovada clara a bunei-credințe a recurentului, și deci a lipsei vinovăției, stă în fapta acestuia de a retrage articolul din proprie inițiativă, în momentul când s-a constatat faptul că cititorii interpretează în mod trivial și batjocoritor conținutul pamfletului.

Mesajul recurentului A. nu poate constitui un comportament de instigare la ură ori un comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități (mai cu seamă că nu este legat de apartenența acestora la o anumită categorie defavorizată ori de convingerile, sexul persoanelor]; mesajul conține, mai exact, aprecieri personale în ceea ce privește gradul de servilism de care se dă dovadă în cadrul celui mai influent partid politic din România, cu ocazia organizării congresului anual.

Contrar deci concluziilor intimatei CNCD, dar și contrar concluziilor Curții de Apel București, articolul recurentului nu a vizat în mod exclusiv femei, ci aceasta a fost conjunctura creată de către conducerea L., care a dorit ca în centrul imaginii respectivului eveniment să se situeze prezența petentelor.

Nu poate fi vorba despre o apartenență la o categorie defavorizată, apartenența la categoria defavorizată fiind atunci când se face referire la o infirmitate sau la un aspect exterior al persoanei ce nu poate fi corectat.

Referitor la clasa politică, prin misiunea sa, aceasta este firesc a fi mult mai expusă comentariilor publice, beneficiind, în mod corelativ, de o protecție mai redusă față de persoanele private.

Greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la încălcarea dreptului la libera exprimare al recurentului A.

Deși Curtea de Apel București a apreciat, în mod greșit, faptul că jurisprudența comunitară invocată de recurent nu este relevantă, reiterează argumentul potrivit căruia postarea articolului de către recurentul A. pe pagina de internet M. sau pe pagina de pe rețeaua de socializare N., a urmărit scopul de a atrage atenția asupra mesajului transmis, cu ocazia organizării congresului anual, de către partidul politic aflat la conducere, iar nu acela de a crea o situație ostilă, umilitoare sau ofensatoare, astfel că, în opinia recurentului, nu poate fi calificată ca fiind o faptă de discriminare

Potrivit Hotărârii CEDO Casado Coca c. Spania (24 februarie 1994, nr. cerere 15450/89), art. 10 din Convenție nu acoperă doar anumite tipuri de informații, idei sau moduri de exprimare, precum cele de natură politică, ci înglobează de asemenea, expresia artistică, indiferent de forma sa. chiar si manifestată sub forma speciei literare a pamfletului.

Astfel cum reiese din cauza Handyside împotriva Regatului Unit [cerere nr. 5493/72, hotărâre din 7 decembrie 1976], libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de "societate democratică" ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția, ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare.

Pe cale de consecință, dispozițiile paragrafului 1 al art. 10 din Convenție apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial.

De asemenea trebuie punctat faptul că în jurisprudența Curții se acordă presei un rol indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, cu mențiunea că, deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și a drepturilor celuilalt, totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei subiective asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Paragraful 2 al aceluiași art. 10 din Convenție dispune în sensul că exercițiul libertății de exprimare, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecția moralei sau drepturilor altuia.

Însă, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să beneficieze de protecție nu numai informațiile și ideile primite favorabil sau cu indiferență ori considerate inofensive, dar și cele care ofensează, șochează sau derapează. expresie a cerințelor pluralismului, toleranței și spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică.

Aspecte comune cu privire la recurenții B., C. S.R.L. și D..

Soluția de sancționare a recurenților nu este motivată, Hotărârea CNCD nr. 165/25.04.2018 fiind nelegală.

Contrar celor reținute prin sentința atacată, apreciază că, întrucât CNCD nu s-a pronunțat expres în privința excepțiilor ridicate și nici nu a motivat respingerea acestora, sentința atacată potrivit căreia hotărârea CNCD ar fi conținut suficiente date fapt extrase din probe, cu argumente juridice, motivând în fapt și în drept, într-o măsură suficientă, astfel încât criticile reclamanților privind pretinsa nemotivare a Hotărârii CNCD sunt nefondate, este o soluție neîntemeiată.

Contrar celor reținute de către Curtea de Apel București, din lecturarea hotărârii CNCD se poate aprecia în mod clar faptul că nu s-a analizat în niciun moment întrunirea elementelor constitutive ale faptelor imputate recurenților B., C. S.R.L. și D., motiv pentru care considerăm actul administrativ ca fiind nelegal, iar hotărârea judecătorească neîntemeiată.

Aproape întregul conținut al hotărârii CNCD [pct. 9 - 76) vizează recurentul A., analizând o pretinsă faptă de discriminare săvârșită de către acestea din urmă, fără a se menționa, măcar, aportul recurenților B., C. S.R.L. și D. la pretinsa favorizare a discriminării. Consideram ca stabilirea aportului acestora era important la individualizarea corecta a sancțiunilor aplicate.

O analiză mai amplă a pretinselor fapte săvârșite de către recurenții B., C. S.R.L. și D. a fost făcută de către Curtea de Apel București.

Apreciază că rolul controlului judecătoresc este acela de a stabili dacă actul administrativ atacat întrunește toate exigențele impuse pentru stabilirea temeiniciei și legalității acestuia, iar nu pentru a motiva deciziile luate de către autoritatea emitentă.

Întrucât s-a statuat în mod constant, atât în jurisprudența CEDO, cât și în cea națională faptul că răspunderea contravențională este asimilată celei penale, fiind necesar a se garanta aceleași drepturi, consideră că, prin sancționarea recurenților fără pronunțare pe anumite aspecte sau fără o motivare concretă, intimata CNCD a vătămat în mod evident dreptul acestora la un proces echitabil, drept garantat de art. 6 CEDO, motiv pentru care solicită anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018, considerată ca fiind nelegală.

Aspecte cu privire la recurentul B.

Curtea de Apel a reținut ca fiind întemeiată susținerea CNCD potrivit căreia recurentul B. ar fi avut obligația de a împiedica postarea articolului defăimător pe pagina de internet a publicației.

În ciuda inexistenței vreunui mijloc de probă din care să reiasă o formă de participare a recurentului la pretinsa faptă de discriminare reținută în sarcina lui A., recurentul B. a fost sancționat de către CNCD pentru favorizarea pretinsei fapte contravenționale, iar Curtea de Apel București a confirmat această decizie.

Menționează că recurentul B. nu avea nicio obligație legală de a cenzura articolele publicate de alți jurnaliști din redacția M..

Nici petentele din sesizarea formulată în fața CNCD sau a primei instanțe, și nici CNCD în fața Curții de Apel București nu au argumentat sau probat modalitatea de participare a recurentului în ceea ce privește pretinsa discriminare.

Recurentul nu a participat la conceperea articolului și nici nu are calitatea de a verifica sau cenzura articolele publicate de către alți autori din cadrul M..

Mai mult decât atât, potrivit Codului Deontologic al Jurnalistului, precum și Statutului Jurnalistului, este datoria jurnalistului să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare, acesta având dreptul de a se opune cenzurii de orice fel.

Apreciază că nu se poate argumenta faptul că recurentul B. ar fi avut vreo obligație legală de a edita sau de a cenzura articolul publicat de către autorul acestuia.

Aspecte cu privire la recurenta C. S.R.L.

Curtea de Apel București a reținut faptul că recurenta C. S.R.L. avea obligația să verifice conținutul articolelor autorilor, cărora le pune la dispoziție platforma online în vederea publicării respectivelor articole.

Prima instanță face abstracție de rolul recurentei C. S.R.L. în ceea ce privește activitatea M., acela fiind de a promova, din punct de vedere publicitar, articolele publicate pe site.

Promovarea se face cu ajutorul unui sistem informatic, în baza unui algoritm pre-setat, aplicabile pentru toate articolele publicate pe respectiva pagină de internet.

Consideră că nu s-ar putea reține o obligație a recurentei de a verifica sau, mai mult decât atât, de a cenzura conținutul articolelor în condițiile în care aportul C. S.R.L. la activitatea M. este strict de ordin economic.

Aspecte cu privire la recurentul D.

Curtea de Apel București a apreciat că administratorul trebuie să-și asume o condiție de prudență, cu obligația de a garanta terților nu li se vor cauza prejudicii injuste. Apreciem că nu se poate reține existența vreunei culpe personale a administratorului unei societăți care este desemnată să gestioneze drepturile de publicitate ale paginii de internet.

Față de lipsa motivării deciziei de sancționare in ceea ce-i privește cei trei recurenți, precum și față de lipsa oricărei forme de vinovăție a acestora, se impunea anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018 emisă de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Actul administrativ atacat, în opinia recurenților, are efectul suprimării dreptului la libera exprimare cu privire la chestiuni care afectează viața comunității, în concret la activitatea celui mai influent partid politic de după Revoluție, precum și la principiile promovate de către acesta, în special de către președintele partidului politic.

În jurisprudența CEDO3, noțiunea de "interes public" nu se rezumă ia chestiunile politice, ci le include și pe cele sociale sau de alt gen care privesc comunitatea.

Mai mult decât atât, pedepsirea unor jurnaliști pentru publicarea unor informații și idei de interes public generează, în opinia CEDO4 "...un tip de cenzură aptă să-l descurajeze a mai emite critici similare în viitor", iar această pedepsire "...este de natura să descurajeze jurnaliștii de a mai discuta public chestiunile care afectează viața comunității.

O sancțiune de acest tip poartă răspunderea pentru îngrădirea presei în exercitarea rolului de furnizor de informații și câine de pază (public watchdog)."

Având în vedere motivele expuse mai sus, solicită, in temeiul art. 496 C. proc. civ., art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004, admiterea prezentei cereri de recurs, urmând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- casarea în tot a sentinței civile nr. 1559 din data de 23.04.2019 pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și rejudecând litigiul în fond, instanța de recurs să dispună:

- admiterea cererii, anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018, pronunțată de către CNCD în dosarul x/2018;

- obligarea CNCD la plata sumei de 1 RON daune morale, către fiecare Recurent, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Cererea este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, cele ale C. proc. civ., pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pe dispozițiile art. 82 alin. (1) Procedura internă din 11.04.2008 de soluționare a petițiilor și sesizărilor, adoptată de către Colegiul director al CNCD, pe dispozițiile precum și pe dispozițiile art. 10 din CEDO și cele ale art. 30 și 148 din Constituția României.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă F. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs

Prioritar, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, așa cum este calificată de către instanță.

Intimata F. a intitulat excepția inadmisibilității recursului faptul că argumentele au un caracter evaziv în ceea ce privește motivul prevăzut de articolul 488 alin. (1), punctul 8, C. proc. civ., respectiv faptul că instanța de fond a procedat în mod corect la incuviințarea probelor, în ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488, alin. (1), punctul 5 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că recursul a fost motivat și încadrat în textele legale, temeinicia celor învederate urmând a fi stabilită odată cu analizarea pe fond a cererii de recurs.

Așadar, va fi respinsă excepția invocată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat ca temei pentru casarea sentinței instanței de fond, Înalta Curte apreciază că nu este fondat.

Potrivit textului de lege mai sus evocat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea data, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În susținerea motivelor de recurs, recurenta a înțeles să încadreze în dispozițiile art. 488 alin. (5) C. proc. civ., respingerea de către instanța de fond a probei testimoniale cu martorul K.. A mai susținut, de asemenea, că instanța de fond a considerat în mod greșit că excepția lipsei calității procesual pasive, astfel cum a fost invocată în fața CNCD este întemeiată, deși a respins mijlocul de probă considerat de către recurenți ca fiind relevant în această privință.

Înalta Curte subliniază că, potrivit doctrinei juridice al cincilea motiv de casare vizează orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic.

Practic, acest motiv de casare cuprinde toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de recurs.

De asemenea, conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispozițiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Totodată, trebuie subliniat și faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanță are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speța de față prima instanță a stabilit în mod complet situația de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

Așadar, criticile recurentei, urmăresc cenzurarea modului în care prima instanță a apreciat cu privire la probele din dosar.

În calea de atac a recursului nu are loc o evaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficiență unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanței de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operațiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepții concret evidențiate, nu stabilește o ierarhie a probelor, așadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Reține Înalta Curte că, în cauza dedusă judecății, contrar celor susținute de către recurenți, prin încheierea din 19.03.2019, instanța de fond a arătat în mod clar motivele pentru care a respins proba testimonială.

A arătat instanța de fond că proba nu este utilă cauzei față de teza ce urmează a fi probată, respectiv pentru a se demonstra că faptele imputate nu constituie fapte de discriminare în înțelesul legii.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că în mod corect, prima instanță a arătat că proba cu înscrisuri este necesară și suficientă, hotărârea contestată fiind analizată prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, a celor avute în vedere la emiterea hotărârii, cât și a susținerilor părților.

Potrivit articolului 255 C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

Or, recurenții-reclamanți au solicitat proba testimonială pentru a ca martorul să explice rolul fiecăruia în redacție, aspect care reiese din actele depuse. Așadar, proba nu conduce la soluționarea procesului, fiind în mod corect respinsă .

Faptul că judecătorul fondului a respins și a justificat respingerea unei probe propuse, nu aduce nicio atingere legalității hotărârii pronunțate.

În consecință, aceste motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

Recurenta -reclamantă a invocat, de asemenea, ca motiv de recurs, aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, motiv reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă în susținerea recursului, Înalta Curte precizează că acesta este incident când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind vorba despre cauze de nelegalitate și nu de netemeinicie ale hotărârii judecătorești.

Așadar, criticile de netemeinicie a hotărârii, respectiv, cele care vizează situația de fapt, nu pot face obiectul recursului, după cum s-a reținut în cele de mai sus.

Cel de-al optulea motiv de recurs presupune faptul că, fie instanța de fond nu a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie a recurs la aceste texte, însă le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, ori le-a aplicat greșit. în toate cazurile, pentru a constitui un motiv de recurs încălcarea sau aplicarea greșită a normei de drept material trebuie să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate, în caz contrar recurentul neputând justifica o vătămare de natură a impune casare deciziei.

Recurenta susține din perspectiva greșitei aplicări a normelor de drept material, faptul că instanța de fond nu a avut în vedere dreptul Uniunii Europene sau jurisprudența CEDO.

De asemenea, în ceea ce îl privește pe recurentul A., se susține că nu a săvârșit faptele reținute de CNCD, astfel că sentința atacată este neîntemeiată deoarece curtea de apel a aplicat în mod greșit faptele de discriminare raportat la legislația națională.

Reține Înalta Curte că prin prezentul demers judiciar, recurenții-reclamanți au solicitat anularea Hotărârii nr. 165/25.04.2018 pronunțată de CNCD prin care aceștia au fost sancționati, solicitând și daune morale în cuantum de 1 RON.

Prin sesizarea înregistrată sub nr. x/04.04.2018, petentele F., G., H., I. și J. au solicitat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare săvârșite de C. S.R.L., D., A. și B., arătând în esență că, prin articolul publicat la data de 12.03.2018 pe site-ul www.x.ro, la secțiunea politic, le-a fost lezată grav demnitatea și au avut parte de un tratament degradant și umilitor bazat pe faptul că sunt femei și dețin funcții de conducere în Partidul L. și în Guvernul României.

În urma acestei sesizări, pe rolul C.N.C.D. s-a format dosarul nr. x/2018.

Prin Hotărârea nr. 165/24.04.2018, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. C. S.R.L., administratorul paginii de internet www.x.ro, D., administrator al S.C. C. S.R.L., B. - O., pagina de internet www.x.ro. și a constatat că articolul publicat pe pagina de internet www.x.ro, la secțiunea politic, la data de 12.03.2018, încalcă prevederile art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și constituie o faptă de discriminare directă, instigare la ură pe criteriu de gen și opțiune politică.

În consecință, Colegiul director al C.N.C.D. l-a sancționat pe recurentul-reclamant A. cu amendă contravențională în cuantum de 5.000 RON, în calitate de autor al textului, obiect al plângerii, pentru încălcarea art. 2 alin. (1), art. 15 și art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pe reclamantul B., având calitatea de O. al paginii de internet www.x.ro, pentru încălcarea art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (4), art. 15 și art. 26 din O.G. nr. 137/2000, a reclamantei S.C. C. S.R.L., societatea comercială care administrează publicația www.x.ro, pentru încălcarea art. 2 alin. (1), art. 2 alin. (4), art. 15 și art. 26 din O.G. nr. 137/2000 și pe reclamantul D., în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L., societatea comercială care administrează publicația www.x.ro, www.x.ro și a obligat părțile reclamate la publicarea rezumatului hotărârii timp de 20 de zile pe prima pagină a site-ului www.x.ro și publicarea rezumatului hotărârii în două ziare naționale.

În mod corect prima instanță a respins acțiunea astfel promovată.

Față de pretinsa neaplicare a normelor Dreptului Uniunii, sau jurisprudența CEDO, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este nefondat.

A arătat în mod corect instanța de fond că jurisprudența CEDO, invocată de reclamant, este lipsită de relevanță în cauză, întrucât aceasta reflectă cazuri în care s-a apreciat ca fiind nelegitimă cenzurarea libertății de exprimare, al cărei scop este acela de a comunica informații și idei de interes public, pe când, în speță, afirmațiile imputate recurentului-reclamant nu au valoarea unei informații de interes public, acestea necontribuind la niciun tip de dezbatere publică, capabilă să conducă la un progres al relațiilor interumane, ci, dimpotrivă, vătămând în mod gratuit demnitatea umană a intimatelor -petente, prin crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa acestora, legat de criteriul de gen și de convingerile politice ale acestora. Exercitarea libertății de exprimare, conform art. 10 alin. (2) din Convenție Europeană a Drepturilor Omului, "comportă îndatoriri și responsabilități, putând fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru protecția moralei sau a reputației altora". Astfel, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, exercitarea sa putând fi îngrădită, pentru protejarea demnității persoanei.

De asemenea, în ceea ce privește dreptul Uniunii Europene, respectiv aplicarea prioritară a normelor europene, recurenții nu arată care este motivul pentru care aceste norme ar fi fost încălcate sau neaplicate de către instanța de fond.

Referitor la recurentul-reclamant A., Înalta Curte apreciază că nu există critică privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci nemulțumirea acestuia față de concluzia la care a ajuns prima instanță analizând materialul probator administrat.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Conform art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități, atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.

Art. 15 din același act normativ prevede că Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

În mod corect, cercetând titlul și conținutul articolului publicat, Curtea a reținut că prin articolul în cauză, recurentul-reclamant vatămă demnitatea și creează o atmosferă ostilă și ofensatoare la adresa intimatelor-petente de sex feminin și apartenente ale formațiunii politice L., întrucât textul se referă la femei în calitatea lor de persoane publice, făcându-se referire la aspecte ce țin de viața lor privată, intimă, într-un limbaj trivial, care depășește limitele libertății de exprimare și limitele suportate de critica la care se supun persoanele publice, încălcând dreptul la demnitate umană a petentelor, prin transmiterea de prejudecăți de gen în societate.

Argumentele invocate de către acest recurent privesc în exclusivitate starea de fapt și, în consecință, nu pot face obiectul controlului în calea de atac pendinte.

Astfel, recurentul invocă faptul că nu a avut un comportament manifestat în public având caracter de instigare la ura, că obiectivul articolului a fost acela de a atrage atenția asupra unui paradox consternant.

În ceea ce privește intenția cu care acționat sau lipsa acesteia, în mod corect prima instanță a concluzionat că rezultă cu evidență că textul articolului are ca efect crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa petentelor pe criteriul de gen și opinie politică, astfel cum prevede art. 15 din O.G. nr. 137/2000, iar elementul material a faptei contravenționale reținute, constând în publicarea unui articol pe site-ul www.x.ro, al cărui conținut a dus la lezarea demnității petentelor, se circumscrie laturii obiective a contravenției reglementate de dispozițiiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

În cadrul motivelor invocate, recurentul susține că dovada bunei-credințe și a lipsei vinovăției rezidă în aceea că recurentul a retras din proprie inițiativă articolul în momentul în care a constatat că cititorii interpretează în mod trivial și batjocoritor conținutul pamfletului.

Înalta Curte nu poate îmbrățișa raționamentul recurentului, retragerea unui articol care a circulat în mediul public nefăcând sub nicio formă dovada lipsei de vinovăție, ci, cel mult, conștientizarea urmărilor negative pe care le-a produs.

Textul articolului are ca efect crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa petentelor pe criteriul de gen și opinie politică, astfel cum prevede art. 15 din O.G. nr. 137/2000, iar elementul material a faptei contravenționale reținute, constând în publicarea unui articol pe site-ul www.x.ro, al cărui conținut a dus la lezarea demnității petentelor, se circumscrie laturii obiective a contravenției reglementate de dispozițiiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Așadar, fără a relua susținerile instanței de fond cu privire la starea de fapt, Înalta Curte constată neîntemeiat recursul sub aceste aspecte.

Neîntemeiat este recursul și cu privire la greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la încălcarea dreptului la exprimare.

În mod corect prima instanță a apreciat că jurisprudența CEDO, invocată de recurentul-reclamant, reflectă cazuri în care s-a apreciat ca fiind nelegitimă cenzurarea libertății de exprimare, al cărei scop este acela de a comunica informații și idei de interes public.

Or, în speță, afirmațiile imputate recurentului-reclamant nu au valoarea unei informații de interes public, acestea necontribuind la niciun tip de dezbatere publică, capabilă să conducă la un progres al relațiilor interumane, ci, dimpotrivă, vătămând în mod gratuit demnitatea umană a petentelor, prin crearea unei atmosfere ostile, degradante, umilitoare la adresa acestora, legat de criteriul de gen și de convingerile politice ale petentelor. Exercitarea libertății de exprimare, conform art. 10 alin. (2) din Convenție Europeană a Drepturilor Omului, "comportă îndatoriri și responsabilități, putând fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru protecția moralei sau a reputației altora". Astfel, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, exercitarea sa putând fi îngrădită, pentru protejarea demnității persoanei, așa cum s-a arătat mai sus.

Critica vizând faptul că în mod greșit prima instanță a apreciat că hotărârea CNCD este motivată este nefondată.

Chiar dacă hotărârea Colegiului Director nu răspunde tuturor argumentelor invocate, acest aspect nu este în măsură să atragă nelegalitatea hotărârii.

Prima instanță a constatat în mod corect că intimatul- pârât CNCD a motivat hotărârea, chiar dacă succint, din perspectiva excepției lipsei calității procesuale pasive, puse în discuția contradictorie a părților și a fondului petiției, arătând care sunt considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției, apărările fiind analizate grupat, iar răspunsul putând fi și implicit, rezultând din considerentele exprimate în legătură cu chestiunile aflate în legătură directă. Or, CNCD a analizat întrunirea elementelor constitutive ale discriminării, în raport cu fapta de discriminare care a făcut obiectul petiției, față de a cărei producere au fost acuzați toți reclamanții, fiind menționat concret, în cuprinsul hotărârii, aportul fiecărui reclamant la săvârșirea discriminării, din perspectiva rolului fiecărui reclamant. Întrucât s-a constatat că fapta de discriminare există, s-a apreciat cu privire la incidența art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Contrar celor arătate de către recurenți, instanța de judecată nu a suplinit motivarea deciziei contestate, modalitatea în care au fost arătate argumentele intimatului-pârât putând fi decelate cu ocazia efectuării controlului judecătoresc.

În ceea ce privește stabilirea aportul fiecărui recurent, Înalta Curte constată că recurentul- reclamant B. are calitatea de O. al paginii de internet www.x.ro,.

În mod corect Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și prima instanță au apreciat justificată calitatea procesuală pasivă a acestuia și au reținut în sarcina acestuia un comportament pasiv prin faptul că nu a împiedicat postarea articolului defăimător pe pagina de internet a publicației, care, prin efectele lui, a adus atingere demnității umane a petentelor prin crearea unei atmosfere ostile, degradante și umilitoare la adresa acestora, legat de criteriul de gen și de convingerile politice ale acestora, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care atrag răspunderea contravențională a reclamantului în condițiile art. 2 alin. (1) și (4), art. 15 și art. 26 din O.G. nr. 137/2000.

Astfel, în calitatea sa de O. al paginii de internet, avea obligația de a avea un rol activ în prevenirea efectelor discriminatorii ale materialelor care sunt publicate sub supravegherea acestuia pe site-ul a cărui activitate publicistică o conduce, în scopul preîntâmpinării efectelor lezatorii generate prin articolul publicat sub coordonarea, controlul și supravegherea cu autoritatea funcției acestuia, textul art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 făcând referire la "orice comportament pasiv".

În ceea ce prive