Decizia nr. 5258/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 161/2020 a Curții de Apel Galați

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, a solicitat anularea parțială a O.M.S. 1224/2010 privind aprobarea normativelor de personal pentru asistența medicală spitalicească, precum și pentru modificarea și completarea Ordinului Ministrului Sănătății Publice nr. 1.778/2006 privind aprobarea normativelor de personal ceea ce privește dispozițiile pct. 2 din notele la anexa 9 și repararea pagubei pricinuite constând din 85% din salariul de bază calculat de la 14.01.2020, până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, reprezentând spor neacordat.

Hotărârile primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 161 din data de 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul Ministerul Sănătății. A respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, având ca obiect anulare act administrativ, OMS nr. 1224/2010, ca nefondată. Prin cererea formulată la data de 8.02.2021, reclamanta A. a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 161/22.12.2020 a Curții de Apel Galați. În motivare reclamanta a arătat că obiect al cererii de chemare în judecată l-a constituit - anularea parțială a OMS nr. 1224/2010 în ceea ce privește disp.pct. 2 1 din notele din anexa 9 și repararea pagubei pricinuite respectiv 85% din salariul de bază calculat de la 14.01.2020 până la rămânerea definitivă a hotărârii. Prin sentința civilă nr. 36 din data de 02.03.2021, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 161/22.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, în dosarul nr. x/2020, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, ca nefondată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 161 din data de 22 decembrie 2020 și a sentinței civile nr. 36 din data de 02.03.2021 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Cu privire la sentința civilă nr. 161/22.12.2020, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece soluția recurată pleacă de la o premisă majoră și anume că dispozițiile legale menționate de reclamantă, ce fac parte din Legea nr. 95/2006, și care au forță juridică superioară față de dispoziția din Nota la Anexa din OMS, nu rezultă că au fost încălcate la edictarea acestora din urmă. Conform art. 182 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, personalul de specialitate medico-sanitar care ocupă funcții de conducere specifice comitetului director poate desfășura activitate medicală în unitatea sanitară respectivă, programul de lucru fiind stabilit de comun acord cu managerul spitalului. Conform Anexei 9, nota x din Ordinul OMS 1224/2010, Comitetul director face parte din categoria personalului B., dar nu se include în normativul stabilit potrivit prezentei anexe. Contradicția este evidentă având în vedere că, potrivit Legii nr. 95/2006, directorul medical face parte din categoria personalului de specialitate medico-sanitar, iar potrivit OMS 1224/2010 același director medical pierde calitatea de personal de specialitate medico-sanitar și o dobândește pe cea de personal B.. Simpla lectură a Anexei 2 la Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de munca, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea cadru nr. 153/2017, lit. A), pct. 17, invalidează raționamentul hotărârii recurtate. În măsura în care se acordă un spor de la 65% până la 85% din salariul de bază personalului de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din secții și compartimente cu paturi de ATI și Terapie intensivă, este clar că simpla încadrare a directorului medical în personalul B. atrage după sine imposibilitatea acordării sporului câtă vreme dispare situația premisă: directorul medical nu este personal de specialitate medico-sanitar. Altfel spus, medicul ATI care ocupă funcția de director medical, spre deosebire de colegul său, poartă mantia personalului B. care îl apără de condițiile de lucru din salonul respectiv, condiții de lucru pentru care colegul este compensat prin acordarea sporului. Diferențele de tratament juridic sunt permise doar atunci când există criterii obiective care să justifice diferența de tratament iar simpla încadrare a directorului medical în personalul B. nu reprezintă un criteriu obiectiv care să justifice neacordarea sporului pentru activitatea medicală desfășurată, în concordanță cu legea, în condiții pentru care personalului medico-sanitar i se datorează sporuri. Pentru un observator obiectiv, medicul (director medical) care desfășoară o parte din programul de lucru în cadrul secției/compartimentului cu paturi Terapie Intensivă și ATI, nu se diferențiază în niciun fel de medicul coleg care nu face parte din comitetul director. Pe durata orelor în care se desfășoară activitate medicală, medicul (director medical) se expune acelorași riscuri care au fundamentat acordarea sporului, fără ca aparteneța acestuia la comitetul director să reprezinte un scut impenetrabil în calea riscurilor. Această chestiune este cu atât mai ușor observabilă acum când România se confruntă cu pandemia provocată de noul coronavirus. Personalul din secțiile ATI este extrem de expus riscului de infectare iar neacordarea sporului de 85% stabilit la nivel de unitate, pentru orele muncite în această secție, expusă riscului de acum notoriu, sub pretextul că în calitate de director medical fac parte din personalul B., frizează absurdul. Formularea de la art. 182 alin. (2): (2) Personalul de specialitate medico-sanitar prevăzut la alin. (1) desfășoară activitate medicala in cadrul funcției de conducere ocupate, nu exceptează, prin sine, directorul medical de la posibilitatea primirii sporului aferent activității medicale pe care o desfășoară. Interpretarea pe care o dă instanța de fond acestui text de lege este atât contrară principiului interpretării sistematice cât și neconstituțională respectiv neconvențională. Câtă vreme art. 7 din Legea nr. 153/2017 vorbește despre acordarea unor sporuri personalului de specialitate medico-sanitar, fără a face vreo distincție în raport de modul în care se desfășoară activitatea medicală (în cadrul funcției de conducere sau în afara unei funcții de conducere), distincția pe care o realizează judecătorul fondului este una lipsită de bază legală, făcută prin adăugare la lege. Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând, admiterea acțiunii. Prin motivele de recurs formulate împotriva sentinței civile nr. 36/02.03.2021, recurenta-reclamantă a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. susținând că deși au fost invocate două capete de cerere, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fără a face vreo referire la capătul de cerere privitor la repararea pagubei.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței deduse judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea parțială a O.M.S. 1224/2010 privind aprobarea normativelor de personal pentru asistența medicală spitalicească, precum și pentru modificarea și completarea Ordinului Ministrului Sănătății Publice nr. 1.778/2006 privind aprobarea normativelor de personal ceea ce privește dispozițiile pct. 2 din notele la anexa 9 și repararea pagubei pricinuite constând din 85% din salariul de bază calculat de la 14.01.2020, până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, reprezentând spor neacordat. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că prevederile art. 181 și art. 182 din Legea nr. 95/2006, pe care reclamanta își întemeiază susținerile de nelegalitate ale dispoziției cuprinse în O.M.S. 1224/2010, nu pot avea influentă asupra salarizării în sensul invocat de aceasta, drepturile salariale potrivit funcției deținute fiind stabilite de Legea cadru nr. 95/2006, în sensul că pe perioada executării contractului de administrare, membrii comitetului director beneficiază de un salariu de bază și de alte drepturi salariale stabilite potrivit prevederilor legale în vigoare. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă susține că în cauza dedusă judecății prima instanță a aplicat greșit normele de drept material, respectiv cele prevăzute de Anexa 9, nota x din OMS 1224/2010 care vin în contradicție cu cele prevăzute de art. 182 alin. (1) din Legea nr. 95/2006. Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 182 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 "personalul de specialitate medico-sanitar care ocupă funcții de conducere specifice comitetului director poate desfășura activitate medicală în unitatea sanitară respectivă, programul de lucru fiind stabilit de comun acord cu managerul spitalului", iar la alin. (2) se menționează că "personalul de specialitate medico-sanitar prevăzut la alin. (1) desfășoară activitate medicală în cadrul funcției de conducere". Într-adevăr, din interpretarea dispozițiilor sus-citate rezultă că personalul de specialitate medico-sanitar care ocupă funcții de conducere specifice comitetului director poate desfășura activitate medicală în unitatea sanitară respectivă, programul de lucru fiind stabilit de comun acord cu managerul spitalului, iar recurenta-reclamantă în acord cu managerul unității, a stabilit să desfășoare activitate medicală în cadrul A.T.I. un număr de 8 ore, însă această înțelegere nu poate fi interpretată în sensul că această activitate medicală ar fi fost exercitată în afara programului de lucru alocat funcției de conducere, cu atât mai mult cu cât prin sintagma "în cadrul funcției de conducere" se înțelege că activitatea medicală se desfășoară în cadrul normei de timp de muncă precum și în cadrul aceluiași salariu prevăzut pentru funcția de conducere, fapt care reiese și din prevederea potrivit căreia contractul individual de muncă al persoanelor angajate în unitățile sanitare publice care ocupă funcții de conducere specifice comitetului director se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului. În acest sens, relevante sunt dispozițiile art. 181 alin. (6) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, conform cărora contractul individual de muncă al persoanelor angajate în unitățile sanitare publice care ocupă funcții de conducere specifice comitetului director se suspendă de drept pe perioada exercitării mandatului. De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit Anexei 2 la Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiții de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea cadru nr. 153/2017, lit. a), pct. 17, se acordă un spor de la 65% până la 85% din salariul de bază personalului de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar din secții și compartimente cu paturi de ATI și Terapie intensivă, de unde rezultă că personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar este personalul care ocupă una din aceste funcții printre care nu se regăsește și funcția de director medical. Or, din punct de vedere al salarizării, funcția de director medical este nominalizată distinct de personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar, fiind prevăzută la subpct. 1.4. de la pct. I. din cap.l din anexa nr. II la Legea cadru nr. 153/2017. Conform OMS nr. 1224/2011 privind aprobarea normativelor de personal pentru asistenta medicală spitalicească, precum și pentru modificarea și completarea Ordinului Ministrului Sănătății Publice nr. 1778/2006 privind aprobarea normativelor de personal-Anexa 9 -Normative de personal pentru personalul tehnic, economic, informatică, administrativ și de deservire, "comitetul director face parte din categoria personalului B.", dar nu se include în normativul stabilit potrivit prezentei anexe. În acest context, în mod corect a reținut prima instanță că Legea nr. 95/2006 definește prin art. 182 - funcțiile de conducere specifice comitetului director ca fiind personal de specialitate medico-sanitar, însă în sensul că aceste funcții de conducere pot fi ocupate de medici sau asistenți medicali, iar activitatea medicală se desfășoară în cadrul funcției de conducere ocupate. Cu privire la salarizarea funcției de conducere, Înalta Curte constată că acest aspect este reglementat de "prevederile legale în vigoare" conform art. 181 alin. (7) din lege, adică de dispoziții din Legea-cadru nr. 153/2017 și de H.G. nr. 153/2018. Potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 sunt stabilite salariile de bază, sporurile și alte drepturi salariale pe tipuri de funcții (conducere/execuție), nivel studii, gradații, nivel ierarhic, în cadrul fiecărei familii ocupaționale prevăzute în anexele nr. I-IX la legea cadru. Concluzionând, Înalta Curte constată că funcția recurentei-reclamante de director medical se regăsește ca funcție de conducere în cadrul anexei nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, iar din punct de vedere al salarizării, funcția de director medical este nominalizată distinct de personalul de specialitate medico-sanitar și auxiliar sanitar (la pct. 2 cap. I anexa nr. II), fiind prevăzută la subpct. 1.4. de la pct. 1 din cap. I din anexa nr. II la Legea - cadru nr. 153/2017. Cu privire la motivul de recurs prin care se critică soluția pronunțată în sentința civilă nr. 36 din data de 02.03.2021 din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, potrivit acestui motiv de recurs casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susține că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind repararea pagubei. Înalta Curte constată că prin respingerea capătului de cerere principal "anularea parțială a OMS br. 1224/2010 în ceea ce privește dispozițiile pct. 2 din notele la anexa 9", ca neîntemeiat, prima instanță nu a fost datoare să analizeze capătul de cerere accesoriu "repararea pagubei pricinuite constând în 85% din salariul de bază calculat de la data de 14.01.2020 până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, reprezentând spor neacordat" având în vedere că între cele două capete de cerere există o relație de dependență și nefiind îndeplinită condiția existenței unei fapte culpabile, în mod corect prima instanță putea păși la analiza acestui capăt de cerere doar în cazul admiterii capătului principal al cererii deduse judecății. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurent[, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,