ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5245/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în calitate de reclamant, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Administrația Județeană A Finanțelor Publice Sibiu a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 396/30.09.2019 emise de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin care s-a respins contestația împotriva deciziei de impunere cu nr. x/28.06.2019;

- anularea Deciziei de impunere nr. x/28.06.2019 și implicit a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.06.2019, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei creanțe fiscale suplimentare de 14.053.377 RON, reprezentând:

CAS angajator 3.358.636 RON; CAS angajat 6.149.349 RON; CAS accidente muncă 58.351 RON; Șomaj angajator 108.114 RON; Șomaj angajat 107.651 RON; Fond garantare 54.054 RON; Contribuție de sănătate angajator 1.122.491 RON; Contribuție sănătate angajat 2.578.177 RON; Contribuție concedii și indemnizații angajator 194.193 RON; Contribuție asiguratorie 322.361 RON.

Prin sentința nr. 8 din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea în contencios fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a contestațiilor și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat - în esență - că motivarea contradictorie are drept cauză premisa greșită reținută de către instanța fondului, de la care se pleacă, și anume aceea că salariații nu au avut salariul minim pe economie

Aceasta premisă are ca punct de plecare evaluarea în mod greșit a probatoriului administrat în cauză, respectiv a înscrisurilor depuse de către intimatele pârâte, mai exact a unor adrese (adresele invocate în fila x alin. final alin. (1) din fila x din sentința fondului).

Mai mult, nu a fost stabilită valoarea salariului minim din Belgia, iar raportat la această valoare se poate stabili dacă salariul acordat salariatului din România este la nivelul celui din Belgia sau dacă trebuie să recalifice și să reîncadreze suplimentar și indemnizația în cadrul salariului, toata sau parțial.

Contradictorialiatea pleacă și de la concluzia la care a ajuns instanța că angajații prestau munca în mod defintiv și nu temporar, asimilând în mod greșit noțiunea de detașare din dreptul substanțial material pozitiv romanesc cu noțiunea de detașare în cazul activităților transfrontaliere unde nu se precizează durata acesteia.

Ulterior legiutorul comunitar dar și cel roman, pentru a reglementa a modificat Directiva inițială.

Astfel, Directiva 96/71/CE (Posted Worker Directive - PWD), care a instituit inițial regulile privind detașarea, a fost amendată substanțial în anul 2018 prin Directiva 2018/957/UE, marcând o schimbare de viziune cu privire la regulile aplicabile în cazul detașării lucrătorilor în interiorul spațiului unional.

Aceste modificări au fost transpuse și în legislația românească prin Legea nr. 172/2020.

Ceea ce interesează în cauza este că detașarea transfrontalieră este reglementată ca fiind pentru o perioada de 12 luni prin excepție 18 cu o notificare prealabilă, spre deosebire de vechea reglementare care nu conține o astfel de reglementare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală, în întreaga motivare și prezentare a Deciziei de soluționare și mai apoi în sentința recurată nu există nici o mențiune referitoare la vreun text de lege expres și imperativ care include indemnizația primită de salariații societății pe perioada deplasării în străinătate, în baza de calcul al impozitului și contribuțiilor obligatorii.

Recurenta a arătat că, din analiza dispozițiilor Codul fiscal menționate, rezultă că indemnizațiile primite de salariați pe perioada deplasării/detașării în străinătate în interes de serviciu, din categoria cărora face parte în mod evident și indemnizația specifică detașării transnaționale, prevăzută de Legea nr. 344/2006 și Legea nr. 16/2017, deși intră în categoria veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, nu se cuprind în baza lunară de calcul a impozitelor și contribuțiilor obligatorii, decât pentru partea ce depășește plafonul neimpozabil stabilit de art. 16 alin. (2) lit. k) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Potrivit dispozițiilor Hotărârii Guvernului nr. 582/2015 de modificare și completare a Hotărârii Guvernului 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar - norma speciala de aplicare ca urmare a trimiterii exprese a normei generale - la care Codul fiscal face trimitere, nivelul diurnei prevăzute pentru personalul trimis in Belgia este de 35 euro/zi.

Coroborând si aplicând dispozițiile art. 76 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal cu cele ale H.G. nr. 582/2015, norma specială de aplicare, rezultă ca plafonul neimpozabil în limita căruia indemnizația specifică detașării acordată salariaților detașați în Italia nu este inclusă în baza de calcul a impozitului și contribuțiilor, este de 2,5 X 35 euro = 87,5 euro, adică exact suma prevăzută în cazul nostru, suma care a fost recalificată ca tratament fiscal ca fiind venit salarial.

Așadar, indemnizația specifică detașării transnaționale acordată de societate salariaților săi pe perioada detașării în Belgia în limita plafonului de 87,5 euro/zi, deși intra în categoria veniturilor din salarii și asimilate salariilor, nu se include în baza de calcul al impozitului pe venitul din salarii și nici în baza de calcul al contribuțiilor obligatorii.

Recurenta a considerat că numai pentru sumele ce depășesc plafonul neimpozabil menționat (adică 87,5 Euro) se datorează taxe impozite și contribuții.

Acest tratament fiscal (de neincludere în baza de impozitare) se aplică indemnizației specifice detașării transnaționale indiferent dacă aceasta este considerată venit asimilat salariilor sau venit din salarii, în aceste sens dispozițiile art. 142 din Codul fiscal fiind lămuritoare în definirea veniturilor din salarii și veniturilor asimilate salariilor care nu se includ în baza de calcul.

Demersul inspectorilor fiscali și mai apoi acest demers reținut de către instanța fondului de "a reconsidera sumele plătite cu titlul de indemnizație specifică ca venituri salariale" este nelegal cât timp, atât prevederile Legii 344/2006, ale Legii 17/2017, ale Codului Muncii cât și cele ale Codul fiscal nu includ indemnizația specifică detașării transnaționale în categoria veniturilor din salarii și asimilate salariilor supuse prelevărilor fiscale, prin excluderea sumelor ce nu depășesc 87,5 Euro/zi.

În opinia recurentei, nelegalitatea Sentinței recurate și mai apoi a Raportului de inspecție fiscală, Deciziei de impunere și a Deciziei de impunere constă în aceea că "reconsiderând" sumele plătite cu titlul de indemnizație specifică detașării transnaționale ca venituri salariale, inspectorii fiscali schimbă tratamentul fiscal pe care Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (indiferente de forma sa în raport de nașterea raportului juridic de drept material, adică vechile dispoziții fiscale cât și dispozițiile fiscale actuale) îl stabilește pentru această categorie de venituri, ignorând dispozițiile art. 76 alin. (2) lit. k), art. 139, art. 142 și următoarele, și procedează, cu încălcarea acestor dispoziții legale, la includerea în baza de calcul al impozitului și contribuțiilor obligatorii a acestor sume, în pofida faptului că nu depășesc plafonul neimpozabil.

Pornind de la obligația legală a angajatorului care detașează lucrători într-un stat membru, de a plăti salariatului detașat transnațional salariul minim din statul membru gazdă, inspectorii fiscali/organul de soluționare a contestației și, mai apoi, instanța fondului ignoră sumele plătite de către A. angajaților săi cu titlul de indemnizație specifică de detașare și deopotrivă tratamentul fiscal pe care dispozițiile legale îl stabilesc pentru aceste venituri asimilate salariilor, în final calculând, cu încălcarea prevederilor Codul fiscal, impozite și contribuții obligatorii suplimentare pentru diferența dintre salariul de bază plătit angajaților de societate și salariul minim din Italia.

Or, pentru a fi respectate dispozițiile legale, ar fi trebuit ca din salariul minim prevăzut de legislația belgiană să fie scăzute în integralitate veniturile salariale și asimilate salariilor acordate de către A. angajaților -venituri formate din salariul plătit conform contractului de muncă (pentru care fuseseră achitate oblișațiile fiscale) și din indemnizația specifică detașării transnaționale (nesupusă impozitării în limita plafonului neimpozabil stabilit de art. 76 lit. k) din Codul fiscal), și, pentru eventuala diferență astfel rezultată, să fie calculate obligații suplimentare.

În continuare, recurenta reclamantă a susținut că instanța de fond dar și organele de control fiscal, în reconsiderarea activității fiscale ale contestatoarei, au apreciat în mod greșit ca indemnizația de detașare transnațională face parte din salariul minim și că această indemnizație are același tratament fiscal ca al venitului salarial.

Cu privire la considerentele instanței de judecată ce vizează aplicarea și interpretarea Directivei 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii dar și cu privire la aplicarea considerentelor Hotărârii C.J.U.E în cauza C-396/13 recurenta a susținut că există acordul persoanelor detașate, aspect reținut de altfel și de către instanța fondului.

Referitor la reținerile instanței cu privire la aplicarea Hotărârii C.J.U.E în cauza C-396/13, recurenta a arătat că în cauza dedusă judecații obiectul pricinii este dacă indemnizația specifica detașării transnaționale (altele decât cheltuielile de transport, cazare, hrana) este supusă prelevării fiscale, în contextul în care instanța fondului a apreciat că nu este vorba de o detașăre temporare, ci a unei definitive, neconforme Codului Muncii din România.

În cauză nu s-a contestat și mai apoi nici instanța fondului nu antamează acest aspect, că salariații detașați au avut un salariu/venit minim similar cu venitul minim din Belgia, ci doar că indemnizația de detașare transfrontalieră trebuie asimilată ca parte a venitului și este supusă prelevării fiscale, nefiind incidente în cauză normele speciale de excludere.

În opinia reclamantei, indemnizația acordată salaritilor este exclusă de la prelevare fiscală în contextual în care societatea a decontat/asigurat salariaților cheltuieli de deplasare, hrană și cazare.

Având în vedere că, angajatorul a suportat din fondurile proprii cheltuielile de detașare, care nu au fost deduse de angajator din remunerația și indemnizația pentru detașare plătită lucrătorului detașat, această indemnizație nu este supusă prelevării fiscale.

În final, recurenta reclamantă a invocat și executarea cu bună credință a drepturilor și obligațiilor organului fiscal.

Organul fiscal, ANAF-ul trebuie să exercite cu bună credință drepturile și obligațiile sale, fiind un partener al contribuabilului.

Astfel, lăsarea unui timp extrem de mare de la data efectuării operațiuniilor de neprelevare, din 2015 până în 2019, încalcă exercitarea rolului activ în consilierea contribuabilul român.

În contextul în care pentru întreaga perioadă de referință a controlului (2015-2019), toate actele societății, care în opinia organului fiscal dau naștere la obligații suplimentare de plată, au fost publice, inclusiv prin obținerea Certificatului A1 sau prin depunerea Declarațiilor lunare aferente obligațiilor fiscale de natura celor stabilite suplimentar, organul fiscal ar fi trebuit sĂ intervină prompt pentru a preîntimpina (sau consilia contribuabilul) derularea pentru o perioadă atât de lungă a unor astfel de practici cu consecința stabilirii unor obligații suplimentare excesiv de împovărătoare la un singur moment.

Recurenta a precizat că, în perioada de funcționare, pentru perioada 2008-2019 a încasat, adică a adus in circuitul economico-financiar din România suma de 14.970,227 Euro din care au fost achitate impozite, taxe și impozite locale, în sumă de 5.876.436 RON.

Pentru perioada de referință (iulie 2015- inclusiv aprilie 2019) societatea reclamantă a încasat, adică a adus în circuitul economico-financiar din România suma de 11.194.460,35 Euro din care au fost achitate impozite, taxe și impozite locale, în sumă de 5.586.161 RON.

În concluzie, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4.. Apărările intimatului

Intimatele-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudența sa că dispozițiile legale mai sus menționate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluția și argumentarea o nemulțumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Instanța constată că susținerile recurentei prin care a invocat existența unor motive contradictorii au vizat interpretarea pe care prima instanță a avut-o în vedere cu privire la noțiunile de diurnă, salariu minim, detașare trasfrontalieră, aspecte ce nu pot fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ci a pct. 8 al aceluiași articol.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că în perioada 06.05-20.06 2019, societatea a fost suspusă unei inspecții fiscale, având ca obiectiv verificarea realității declarațiilor lunare privind evidența nominală a asiguraților și a declarațiilor fiscale privind obligațiile lunare la bugetul consolidat al statului în corelație cu datele din statele de plată, cu datele din balanțele de verificare și cu datele din Fișa sintetică de evidență pe plătitor, modul de determinare, calculare, evidențiere și virare a contribuțiilor datorate, concluziile acesteia fiind cuprinse în Raportul de inspecție fiscală încheiat la 28.06.2019.

În esență, s-a reținut că în perioada 01.07.2015-30.04.2019, societatea a efectuat activități de construcții montaj pe teritoriul Belgiei cu lucrători români, angajați cu contracte individuale de muncă în România, contracte în care se menționează locul de muncă: în șantier, la sediul beneficiarului, precum și salariul de bază brut lunar cu spor de șantier și diurnă, conform prevederilor legale.

Pentru o parte din personalul angajat și trimis în Belgia, reclamanta a obținut de la Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale certificatul Al privind legislația aplicabilă în materie de securitate socială. Acest document atestă faptul că, personalul trimis în străinătate nu are obligații de plată a contribuțiilor sociale într-un alt stat, întrucât angajații reclamantei sunt asigurați în Romania, fiind aplicată legislația în materie a statului român.

Sumele acordate de către reclamantă angajaților cu titlu de diurnă au fost recalificate de către organul fiscal drept remunerații primite de salariați pentru munca prestată în străinătate și tratate din punct de vedere fiscal ca venituri din salarii sau asimilate salariilor.

În baza RIF s-a emis Decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale, cu nr. x/28.06.2019, pentru suma totală de 14.053.377 RON reprezentând: CAS angajator 3.358.636 RON; CAS angajat 6.149.349 RON; CAS accidente muncă 58.351 RON; Șomaj angajator 108.114 RON; Șomaj angajat 107.651 RON; Fond garantare 54.054 RON; Contribuție de sănătate angajator 1.122.491 RON; Contribuție sănătate angajat 2.578.177 RON; Contribuție concedii și indemnizații angajator 194.193 RON; Contribuție asiguratorie 322.361 RON.

Prin Decizia nr. 396/30.09.2019, organul fiscal de soluționare a contestațiilor a respins contestația administrativă împotriva deciziei de impunere.

În acest context, recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere vizând anularea Deciziei de impunere nr. x/28.06.2019 și implicit a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.06.2019, precum și a Deciziei nr. 396/30.09.2019 emisă în soluționarea constestației.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, reținând că reclamanta a aplicat eronat prevederile privind art. 43 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, transformând caracterul temporar al delegării într-o situație de permanență, în condițiile în care detașarea salariaților în străinătate, efectuată de reclamantă în cadrul prestărilor de servicii transnaționale, nu este și nu trebuie confundată cu detașarea reglementată de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

În acord cu soluția instanței de fond, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 43 din Codul muncii "Delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă."

Conform dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (2) din același Cod, "Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice în 12 luni și se poate prelungi pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice, numai cu acordul salariatului. Refuzul salariatului de prelungire a delegării nu poate constitui motiv pentru sancționarea disciplinară a acestuia. Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil."

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că, pe lângă menținerea tuturor prevederilor contractului individual de muncă semnat cu angajatorul, salariatul are dreptul, pe perioada delegării, și la cheltuielile efectuate cu transportul și cazarea, precum și la o indemnizație de delegare (diurnă).

Însă, în cauza dedusă judecății, personalul propriu al societății A. S.R.L. a fost trimis să își desfășoare atribuțiile de serviciu în Belgia conform contractelor de prestări servicii încheiate, context în care, în mod corect a reținut prima instanță că, angajații societății române, neavând un loc de muncă permanent în România, nu pot beneficia de indemnizația de delegare întrucât aceștia nu s-au aflat în realitate în situația de a fi delegați de la locul lor de muncă din România în Belgia și, prin urmare, nu se poate vorbi de o delegare a angajaților societății reclamante, așa cum aceasta este prevăzută în Codul muncii.

Potrivit dispozițiilor art. 45 din Codul muncii "Detașarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepțional, prin detașare se poate modifica și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului."

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că, detașarea presupune trimiterea temporară a salariatului, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator pentru executarea unor lucrări ale angajatorului la care este detașat salariatul. Pe întreaga perioadă a detașării, salariatul detașat va fi subordonat, spre deosebire de delegare, angajatorului la care s-a dispus detașarea, ceea ce înseamnă că, pe această perioadă contractul individual de muncă al salariatului detașat - încheiat cu angajatorul care a dispus detașarea - va fi suspendat. În acest sens, detașarea va reprezenta o dislocare, cu caracter temporar, a salariatului de angajatorul care este parte a contractului individual de muncă. Spre deosebire de delegare, contractul de muncă va fi suspendat la inițiativa angajatorului [conform art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii], el făcând obiectul unei cesiuni temporare și parțiale între doi angajatori.

În acest context, în mod corect a reținut prima instanță că sumele acordate cu titlu de indemnizație de detașare/deplasare (diurnă) pentru personalul angajat, se adaugă la salariul minim, constituind totalitatea drepturilor de natură salarială de care au beneficiat salariații societății A. S.R.L. pe durata desfășurării activității în statul membru Belgia, aceste sume nefiind vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare (transport, cazare, diurnă).

Înalta Curte constată că nu există niciun text legal care să interzică agentului de muncă temporară să acorde salariaților săi, detașați pe teritoriul altui stat o indemnizație de deplasare, însă tratamentul fiscal aplicat de reclamantă a fost refuzat pe un alt considerent și anume că impozitul pe venitul din salarii și al contribuțiilor aferente au fost înregistrate în evidența contabilă a societății dar nedeclarate la organul fiscal sau contribuții sociale neconstituite.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, soluția adoptată de organele fiscale decurge tocmai din jurisprudența CJUE și norma unională (și actele normative de transpunere în legislația națională), invocate și din calificarea făcută în baza acestor reglementări.

Din această perspectivă, nu se poate vorbi de vreo operațiune de recalificare, deoarece simpla denumire a acestor drepturi ca fiind indemnizații de deplasare (diurnă) de către reclamantă nu era suficientă pentru calificarea lor ca atare, de vreme ce în conduita sa reclamanta s-a raportat la ele ca la niște drepturi salariale propriu-zise, iar specificul lor, analizat în precedent, confirmă această natură juridică. De altfel, din punct de vedere fiscal, natura unei operațiuni este dată de substanța sa și nu de împrejurări care indică evidențierea în contabilitate, așa încât în mod corect organului fiscal le-a tratat ca venituri salariale, nefiind vorba de o recalificare a acestor raporturi juridice.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a analizat incidența în speță a prevederilor art. 3 al Directivei nr. 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996, privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestări de servicii, care menționează că:

"(1) Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menționate la articolul 1 alin. (1) garantează lucrătorilor detașați pe teritoriul lor condiții de muncă și de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările: - prin acte cu putere de lege și acte administrative și/sau - prin convenții colective sau sentințe arbitrale de generală aplicare în sensul alin. (8), în măsura în care acestea se referă la activitățile menționate în anexă."

În alin. (7) al aceluiași articol (paragraful 2) se stipulează că:

"Alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă."

În aplicarea acestei prevederi, însăși Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut aplicarea acestui principiu în cauza C-396/13 explicitând că: "trebuie să se concluzioneze că o diurnă cum este cea în discuție în litigiul principal trebuie considerată parte a salariului minim în condiții identice cu cele la care este supusă includerea acestei diurne în salariul minim plătit lucrătorilor locali."

Concluzionând, Înalta Curte constată că atât directiva, cât și hotărârea Curții Europene, utilizează noțiunea de detașare atunci când se referă la angajații care își desfășoară activitatea pe teritoriul altei țări, cum este cazul în speță, însă prezintă relevanță faptul că orice indemnizație specifică detașării transnaționale este considerată parte a salariului minim în măsura în care nu este acordată cu titlu de rambursare a cheltuielilor generate de detașare, respectiv cheltuielile de transport, cazare și masă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinței nr. 8 din 25 ianuarie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.