ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5186/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2021 urmare a disjungerii dispuse prin încheierea de ședință din data de 18.08.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și B.-Inspector Șef în cadrul Inspecției Judiciare, anularea Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție nr. 136/11.12.2018 (completat și modificat succesiv prin ordinele nr. 10, 34,080 și 102 din 2020), precum și suspendarea acestui Regulament, în temeiul art. 15 din Legea 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 86/18.08.2021 din dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâta Inspecția Judiciară prin întâmpinare și, în consecință, a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară și pârâtul B., având ca obiect cererea de suspendare și de anulare a Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție nr. 136/11.12.2018 (completat și modificat succesiv prin ordinele nr. 10, 34,080 și 102 din 2020), în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Învestită prin declinare de competență, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 250/15.09.2021, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat invit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Soluționând conflictul negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia 5354/05.11.2021, a stabilit competența de soluționare a litigiului în favoarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind reînregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2021*.

Prin sentința nr. 34 din 3 martie 2022 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, având ca obiect cererea de suspendare și de anulare a Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție nr. 136/11.12.2018 (completat și modificat succesiv prin ordinele nr. 10, 34,080 și 102 din 2020), a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respingând, totodată cererea de intervenție în interes propriu și cererea de intervenție accesorie formulate de intervenientul C..

Împotriva sentinței a declarat recurs recurenta-reclamantă A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea capătului de cerere privind anularea Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție nr. 136/11.12.2018 (completat și modificat succesiv prin ordinele nr. 10, 34,080 și 102 din 2020),

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea cuprinde considerente contradictorii, în condițiile în care instanța a făcut referire la Hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/109, prin care s-a stabilit că reglementările care guvernează organizarea justiției în România, cum sunt cele referitoare la numirea interimară în funcțiile de conducere a Inspecției Judiciare, intră în domeniul de aplicare al Deciziei nr. 2006/928, astfel că acestea trebuie să respecte cerințele care decurg din dreptul Uniunii și în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE, respectiv ca "instanța să fie învestită cu acțiune împotriva ordonanțelor Guvernului, în condițiile art. 9 din Legea 554/2004 (p.12 hotărâre)."

În sine, aceste dispoziții sunt contradictorii, întrucât s-a afirmat că nu există un act administrativ prin care s-a dispus numirea/prelungirea numirii în funcție a organului administrativ emitent al ordinului a cărui anulare și suspendare se solicită, inspectorul-șef fiind numit direct prin ordonanță a Guvernului.

A precizat recurenta că nu a înțeles să își întemeieze acțiunea pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, care presupuneau o procedură distinctă, ce includea sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstitutionalitate, ci a invocat efectul direct al tratatelor europene, în interpretarea hotărârii din 18 mai 2021 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care este înzestrată cu aceeași putere ca tratatele. Art. 2 și art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale adoptate de Guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcțiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare și cu exercitarea acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor și a procurorilor, fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național, atunci când această reglementare este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității respectivilor judecători și procurori sau de control politic al acestei activități.

În considerentele hotărârii recurate se regăsesc și alte constatări, care trebuiau interpretate sistematic, cum ar fi reținerea conform căreia, "dat fiind faptul că persoanele care ocupă funcțiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influență determinantă asupra activității sale, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcții trebuie să fie concepute astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități (pct. 200); că o reglementare națională poate genera îndoieli precum cele menționate la punctul 200 când are ca efect, fie și cu titlu provizoriu, să permită guvernului statului membru în cauză să facă numiri în funcțiile de conducere ale organului care are misiunea de a efectua cercetările disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor și a procurorilor cu încălcarea procedurii de numire prevăzute de dreptul național.

Acestea se completează cu interpretarea pe care Curtea o conferă Deciziei 2006/928/CE și obiectivelor de referință care figurează în anexa la aceasta, care trebuie să țină seama, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la art. 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei nr. 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoarte.

Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006, de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și a luptei împotriva corupției, precum și rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza acestei decizii, constituie acte adoptate de o instituție a Uniunii, care pot fi interpretate de Curte în temeiul articolului 267 TFUE. 2) Articolele 2, 37 și 38 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, coroborate cu articolele 2 și 49 TUE trebuie interpretate în sensul că Decizia 2006/928 intră, în ceea ce privește natura sa juridică, conținutul și efectele în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului între statele membre ale Uniunii Europene și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană. Această decizie este obligatorie pentru România, nefiind abrogată.

Dacă ar fi avut îndoieli, judecătorul fondului ar fi trebuit să consulte Raportul MCV din iunie 2021, în care se reiterează recomandarea MCV din 2018, respectiv numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare.

Instanța de fond a refuzat tocmai aplicarea efectului direct al tratatelor Uniunii, reținut în Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, din moment ce nu a motivat de ce în cauză era necesar să se mai parcurgă procedura prevăzută la art. 9 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care efectul direct a operat prin îndepărtarea de la aplicare a dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 77/2018, care nu mai poate fi supusă niciunei alte interpretări a instanțelor interne, iar prelungirea mandatului inspectorului-șef a devenit lipsită de temei legal, fiind de neînțeles care mai este ordonanța sau dispoziția din ordonanță care ar putea fi supusă procedurii prevăzute de art. 9 din Legea nr. 554/2004. De asemenea, prima instanță a considerat că prevederile O.U.G. nr. 77/2018 sunt în continuare în vigoare, deoarece numai așa ar putea fi supuse, în opinia judecătorului, procedurii prevăzute la art. 9 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la principiul aplicabilității directe și al efectului direct, recurenta a invocat Hotărârea pronunțată în cauza Van Gend en Loos, Hotărârea pronunțată în Cauza 27/67, Fink-Frucht GmbH c. Hauptzollamt Munchen-Landsbergerstrasse, Hotărârea pronunțată în Cauza 2/74, Jean Reyners c. Belgiei. Mai mult, unele principii, precum principiul statului de drept și principiul respectării drepturilor omului pot avea efect direct atunci când aplicarea acestora nu este dependentă de transpunerea lor în dreptul intern (CJ, 144/04, Werner Mangold c. Riidiger Helm, Hotărârea din 22 noiembrie 2005). Totodată, instanța europeană a acceptat (CJ, 43/76, Gabrielle Defrenne c. Societe anonyme belge de navigation aerienne Sabena, Hotărârea din 8 aprilie 1976) producerea efectului direct al unei norme europene, chiar dacă aceasta era condiționată de intervenția statelor.

În opinia recurentei, prin emiterea actului de către inspectorul - șef B., care a fost numit printr-o procedură neconformă cu dreptul Uniunii și ignorarea motivului de nelegalitate care rezultă din hotărârea C.J.U.E. precizată, ce a fost îndepărtat din ordinea juridică internă prevederile O.U.G. nr. 77/2018, conduce la concluzia că hotărârea recurată a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor de drept material, respectiv a art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (1) și (2) din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție. De asemenea, Hotărârile C.J.U.E au aplicabilitate obligatorie și efectivă în orice litigiu, în condițiile în care aceastea au legătură cu soluționarea procesului.

A mai invocat recurenta și motivarea contradictorie referitoare la garanțiile prevăzute de C. proc. civ. și oglindirea lor în procedura administrativă, prin raportare la art. 32 alin. (2) din Ordinul nr. 136/2018, afirmând că procedura în fața Inspecției Judiciare, spre deosebire de procedura desfășurată în fața Consiliului Superior al Magistraturii este o procedură administrativă, iar nu administrativ-jurisdicțională. Astfel, judecătorul a reținut garanții procedurale aferente fazei publice cu cele compatible cu o fază nepublică pentru a le conferi, în mod eronat, aceeași valoare. În dezacord cu cele reținute de către instanța de fond, s-a arătat că pentru publicarea actului administrativ atacat, cu caracter normativ, nu este necesară dispoziție specială în Legea nr. 317/2004, ci sunt suficiente dispozițiile Legii nr. 24/2004 (art. 11 alin. (2), cu caracter general. Deși Inspecția Judiciară nu este o autoritate publică autonomă, funcționarea ei în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii impune respectarea art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2004.

Nu în ultimul rând, recurenta a precizat că înțelege să susțină și să reia toate criticile formulate prin cererea de chemare în judecată, în privința nelegalității Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție nr. 136 din data de 11 decembrie 2018.

Prin răspunsul la întâmpinare și la punctul de vedere depus de Inspecția Judiciară, recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări:

"1. Principiul independenței judecătorilor, consacrat de art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și principiul colaborării loiale, prevăzut de art. 4 din TUE, se opun unei dispoziții naționale, precum aceea a art. 148 alin. (2) din Constituția României, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 390/2021, conform căreia instanțele naționale nu pot ține seama de prevederile Deciziei Comisiei Europene 2006/928 și de recomandările formulate în Rapoartele MCV pentru punerea în aplicare a obiectivelor de referință, cu motivarea că "instanțele judecătorești naționale nu ar fi abilitate să colaboreze cu o instituție politică a Uniunii Europene?"

În susținerea acestei cereri s-a arătat că trimiterea instanței la dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, nu are aplicabilitate în cauză, întrucât acestea presupuneau o procedură distinctă, ce includea sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a textului de lege arătat, în condițiile în care considerentele și dispozitivul hotărârii din 18 mai 2021 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, 6-355/19 și C-397/19 statuează art. 2 și 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale adoptate de Guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcțiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare și cu exercitarea acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor și a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național atunci când această reglementare este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității respectivilor judecători și procurori sau de control politic al acestei activități.

Mai mult, în Hotărârea CJUE nr. C-357/19, pronunțată la 21.12.2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit la pct. 4 din dispozitiv că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile Curții Constituționale naționale și nu pot din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudența este contrară art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, art. 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928. Or, în speță, instanța nu a dat relevanță dreptului Uniunii în virtutea principiului supremației și a impus sesizarea Curții Constituționale, fără a dezvolta o motivare coerentă.

Cât privește instituțiile recuzării și abținerii, s-a arătat că art. 33 alin. (3) din Ordinul nr. 136/2018 prevede că în cursul cercetării disciplinare, inspectorii care o efectuează nu pot fi recuzați. Practica Inspecției Judiciare a fost răsturnată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut că abținerea și incompatibilitatea nu pot fi inaplicabile în procedura cercetării disciplinare, indiferent de etapa în care se află acesta, ori de câte ori inspectorul judiciar, indiferent dacă ocupă sau nu o funcție de conducere, știe că există un motiv care l-ar împiedica să-și desfășoare activitatea cu respectarea obligației de independență și imparțialitate, iar pe de altă parte, că aplicarea acestor dispoziții, ca de altfel și cele privind incidența cauzelor de nulitate sau anulabilitate, în faza administrativă a procedurii disciplinare, se impune în temeiul prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și art. 6 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 136/2018.

C.J.U.E. a constatat că dreptul UE se opune unei reglementări precum O.U.G. nr. 77/2018, prin care Guvernul a făcut numiri interimare în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare fără procedura legală de numire prevăzută de art. 67 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, reținându-se în respectiva hotărâre la pct. 200 și 205, că, întrucât persoanele care ocupă funcțiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influență determinantă asupra activității acestuia, normele care guvernează procedura de numire trebuie să fie concepute astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități.

De asemenea, potrivit pct. 177 al respectivei hotărâri, pentru a se conforma obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia nr. 2006/928, România trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerințele și de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul acestei decizii. În special, acest stat membru nu poate adopta sau menține în domeniile acoperite de obiectivele de referință măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care acestea îl prevăd.

Or, în mod constant, în anii 2018 și 2019, rapoartele întocmite de Comisia Europeană au subliniat această deficiență a sistemului judiciar din România privind acțiunea guvernului de a face numiri în funcțiile de conducere ale organului care are misiunea de a efectua cercetările disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară împotriva judecătorilor și a procurorilor, cu încălcarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național. Una dintre cerințele raportului întocmit în anul 2018 de către Comisie în temeiul Deciziei 2006/928 era numirea imediată de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecției Judiciare și numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecției Judiciare. or, Consiliul Superior al Magistraturii nu a procedat la rezolvarea acestor sarcini, încălcând obiectivul trasat în raportul Comisiei Europene din anul 2018 și principiul supremației dreptului Uniunii Europene, fără a ține cont de faptul că prevederile dreptului Uniunii Europene îndepărtează de la aplicare dispozițiile contrare din dreptul național.

Prin urmare, prevederile legislative naționale (O.U.G. nr. 77/2018) privind numirea interimară a înspectorului-șef al Inspecției Judiciare, nu se vor mai aplica, din pricina contrarietății cu dreptul Uniunii Europene, astfel că toate actele emise în perioada interimatului de acest inspector-șef, printre care și Regulamentul atacat ori actele de numire în funcție a unor inspectori sunt nule. Caracterul obligatoriu al hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene a fost stabilit și de către Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 1039/2012, nr. 390/2021.

Pe de altă parte, invocă Hotărârea din 20 aprilie 2021, pronunțată în Cauza C-896/19, punctele 62-64, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut principiul menținerii nivelului de protecție a valorilor Uniunii. La pct. 64 din respectiva hotărâre s-a reținut că statele membre sunt obligate să asigure evitarea oricărei reduceri, în raport cu această valoare, a legislației lor în materie de organizare a justiției, abținându-se să adopte norme care ar aduce atingere independenței judecătorilor. Acest principiu a fost încălcat continuu de Statul Român, prin menținerea reglementării legislative actuale a Inspecției Judiciare, adoptând norme care aduc atingere independenței judecătorilor prin Ordonanța de urgență nr. 77/2018 și prin Legea nr. 234/2078.

Mai mult, în vederea unificării practicii judiciare, la solicitarea Inspecției Judiciare, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 15 din 14 martie 2022, stabilind că dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 77/2018, pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, nu sunt de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în aceste funcții și să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități.

Menționează că la data de 1 septembrie 2018 a expirat mandatul conducerii Inspecției Judiciare; la data de 5 septembrie 2018 a fost publicată O.U.G. nr. 77/2018, iar la data de 7 septembrie 2018 a fost semnată de către inspectorul-șef interimar desemnat prin actul normativ indicat anterior, rezoluția privind începerea cercetării disciplinare a Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru "refuzul de a pune în aplicare legea", respectiv desemnarea prin tragere la sorți a unor noi completuri de judecată de cinci judecători. Eventual, O.U.G. putea fi emisă pentru a da posibilitatea C.S.M. să delege provizoiu în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare, iar nu pentru o numire directă.

Prin încheierea pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal la 10.03.2022, s-a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară (cauza C-205/22, CD.-A.) în legătură strânsă cu principiile statului de drept, solicitându-se a se răspunde dacă, în interpretarea CJUE, principiul independenței judecătorilor, consacrat de art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE cu referire la art. 2 TUE și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și principiul colaborării loiale, prevăzut de art. 4 din TUE, se opun unei dispoziții naționale, precum aceea a art. 148 alin. (2) din Constituția României, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 390/2021, conform căreia instanțele naționale nu pot ține seama de prevederile Deciziei Comisiei Europene 2006/928 și de recomandările formulate în Rapoartele MCV pentru punerea în aplicare a obiectivelor de referință, cu motivarea că "instanțele judecătorești naționale nu ar fi abilitate să colaboreze cu o instituție politică a Uniunii Europene". În concluziile prezentate la 20 ianuarie 2022 în cauza C-430/21, Avocatul general CJUE, D., a remarcat că cele statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 390/2021 sunt de natură să suscite îndoieli serioase cu privire la respectarea de către această instanță a principiilor esențiale ale dreptului Uniunii. astfel cum au fost interpretate de Curte în Hotărârea Asociația Forumul Judecătorilor din România, iar pe de altă parte, că în speță, Curtea Constituțională nu a sesizat Curtea de Justiție cu o cerere de decizie preliminară, în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, pentru a preveni riscul unei interpretări eronate a dreptului Uniunii.

Totodată, prin Hotărârea CJUE (Marea Cameră) din 23 noiembrie 2021, pronunțată în cauza C-564/19, s-a stabilit că "Articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanța supremă a unui stat membru să constate, în urma unui recurs în interesul legii, nelegalitatea unei cereri de decizie preliminară cu care Curtea a fost sesizată de o instanță inferioară în temeiul acestei dispoziții pentru motivul că întrebările adresate nu sunt relevante și necesare pentru soluționarea litigiului principal, fără a afecta totuși efectele juridice ale deciziei care conține această cerere. Principiul supremației dreptului Uniunii impune acestei instanțe inferioare să înlăture o astfel de decizie a instanței supreme naționale dacă apreciază că prin aceasta se aduce atingere prerogativelor care le sunt recunoscute prin articolul 267 TFUE și, în consecință, eficacității cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin mecanismul trimiterii preliminare."

Apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a C.J.U.E., respectiv întrebările formulate au legătură directă cu soluționarea cauzei, în special pentru aceea că privesc o apărare ridicată expres de intimată, iar problema privește independența sistemului judecătoresc, este una nouă, actuală și nu a fost analizată de Instanța Europeană, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de ultim grad, care judecă în recurs și pronunță o hotărâre definitivă, recurenta a apreciat că instanța de recurs are obligația de a sesiza C.J.U.E., conform criteriilor enunțate de Curte în cauza C-238/81 CILFIT, reluate în cauza C-495/03 Intermodal Transport BV vs. Statssecretaries vas Financiern.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, dar și note scrise cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă, precum și a recursului promovat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu titlu preliminar, Înalta Curte amintește că în conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță fiind obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară. În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiție a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse.

Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Analizând cererea formulată în speță, Înalta Curte constată că, prin maniera de formulare a solicitării, recurenta-reclamantă tinde în realitate să obțină o veritabilă decizie de îndrumare în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce excede competenței sale. Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate introduce numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Astfel, Înalta Curte reține, pe de o parte, că cererea formulată de către recurenta - reclamantă nu este o veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta urmărind soluționarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), iar pe de altă parte, interpretarea solicitată Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este utilă și pertinentă soluționării cauzei, astfel că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene pentru sesizarea instanței europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

Întrebările formulate de recurentă vizează modalitatea de interpretare a unor dispoziții din Tratatul privind Uniunea Europeană și din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin raportare la situația de fapt dedusă judecății și la legislația națională incidentă în cauză, activitate judiciară ce se circumscrie sferei de competență a instanței naționale.

De asemenea, în cuprinsul motivării cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenta-reclamantă a invocat hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 mai 2021, pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, ca urmare a sesizării cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea acelorași dispoziții ale dreptului Uniunii Europene, prin care C.J.U.E. a făcut deja aprecieri și a dat îndrumări cu privire la interimatul inspectorului șef.

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 15/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"Dispozițiile art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2018 pentru completarea art. 67 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii nu sunt de natură să confere Guvernului o competență directă de numire în aceste funcții și să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor Inspecției Judiciare ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și a procurorilor sau de control politic al acestei activități."

Așa fiind, Înalta Curte apreciază cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată și motivată, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, ca neîntrunind condițiile de a fi utilă și pertinentă în soluționarea litigiului, conform art. 267 din TFUE. Pentru a fi necesară trimiterea preliminară, trebuie să existe un dubiu serios și legitim în ceea ce privește înțelegerea, interpretarea sau aplicarea dispozițiilor art. 19 par. 1 al doilea alineat din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu referire la art. 2 din TUE, dubiu care să reiasă cu evidență din chiar dispozițiile comunitare invocate.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, prevăd următoarele:

"12. Cu toate acestea, o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speță această jurisprudență) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se impune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate de recurenta-reclamantă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, constatând totodată că ceea ce se solicită a fi trimis spre lămurire la Curtea de Justiție a Uniunii Europene cade în sarcina exclusivă a instanței naționale, care are obligația de a utiliza toate pârghiile legislative naționale și comunitare pentru a realiza o interpretare conformă dreptului comunitar.

Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, formulată de recurenta-reclamantă.

În privința recursului formulat, se reține că recurenta-reclamantă A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune îndreptată împotriva pârâților Inspecția Judiciară și Inspectorul - Șef al Inspecției Judiciare, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării și anularea Ordinului inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136/11.12.2018 (de aprobare a regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție) .

Prima instanță a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, având ca obiect cererea de suspendare și de anulare a Ordinului pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție nr. 136/11.12.2018.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva soluției anterior menționate, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost amplu motivată și nu există o contradicție între considerente sau între considerente și dispozitiv, prima instanță motivând în sensul respingerii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. De asemenea, în considerente, instanța a reținut susținerile recurentei-reclamante din cererea de chemare în judecată, cât și considerentele hotărârii C.J.U.E. la care aceasta a făcut referire, soluția recurată fiind argumentată și prin prisma acestora.

Potrivit celui de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin Ordinul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136/2018 pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, cu modificările și completările ulterioare, emis de pârâtul Inspectorul - șef al Inspecției Judiciare, s-au instituit normele metodologice pentru realizarea atribuțiilor de analiză, verificare și control ale Inspecției Judiciare.

O primă critică formulată de recurentă a vizat nelegalitatea ordinului contestat rezultată din nepublicarea acestuia în Monitorul Oficial la României.

Potrivit dispozițiilor art. 65 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"(1) Inspecția Judiciară funcționează ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul în municipiul București. (2) Inspecția Judiciară este condusă de un inspector-șef - judecător numit prin concurs organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, ajutat de un inspector-șef adjunct - procuror, desemnat de inspectorul-șef. (3) Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, instanțele judecătorești, parchetele de pe lângă acestea și în relația cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate, în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia. (4) Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție se aprobă de către inspectorul-șef, prin regulament. (5) Inspectorul-șef este ordonator principal de credite."

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, având rang de lege organică, nu prevăd necesitatea publicării ordinului în Monitorul Oficial și este neîndoielnic faptul că intenția legiuitorului a fost aceea ca ordinele pentru aprobarea regulamentului privind lucrările de inspecție să nu fie astfel publicate.

Intenția legiuitorului de a nu institui o astfel de obligație rezultă din faptul că în reglementarea anterioară, dispozițiile art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 instituiau obligația publicării în Monitorul Oficial al României a regulamentului privind lucrările de inspecție (concomitent cu stabilirea competenței de aprobare a regulamentului de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii). Cu prilejul modificării prin Legea nr. 234/2018 a dispozițiilor art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, această obligație a fost înlăturată.

În prezent, aceste dispoziții legale sunt în vigoare, așadar nepublicarea în Monitorul Oficial al României a regulamentului menționat este în concordanță cu dispozițiile legale ale art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Caracterul neîndoielnic al voinței legiuitorului de a nu institui obligația publicării acestui regulament în Monitorul Oficial al României rezultă și din împrejurarea că în cuprinsul aceluiași act normativ, Legea nr. 317/2004, în ipotezele în care s-a intenționat instituirea condiției publicării actului în Monitorul Oficial al României, s-a prevăzut în mod expres această obligație. Astfel, potrivit art. 66 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, regulamentul privind organizarea și funcționarea Inspecției Judiciare, structura organizatorică și atribuțiile compartimentelor se aprobă prin ordin al inspectorului-șef se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prevederi care instituie obligația publicării în Monitorul Oficial al României se găsesc și în cuprinsul art. 6 alin. (2), art. 7 alin. (3), art. 19 alin. (4), art. 21, art. 23 alin. (5), art. 37 lit. b), art. 38 alin. (2), art. 38 alin. (6), art. 67 alin. (2), art. 70 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Așadar, rezultă că problema publicării în Monitorul Oficial al României a format obiect al analizei legiuitorului și al reglementării în cazul fiecărei instituții juridice cuprinse în Legea nr. 317/2004, faptul neprevederii cerinței publicării în Monitorul Oficial al României a regulamentului privind lucrările de inspecție nefiind așadar rezultatul unei omisiuni.

Pe de altă parte, prin încheierea din data de 28.02.2022, instanța de fond a admis cererea formulată de recurenta A. și a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (4), din Legea nr. 317/2004.

O altă critică formulată de recurentă se referă la nelegalitatea ordinului atacat rezultată din adoptarea lui de către inspectorul șef în perioada de interimat în temeiul O.U.G. nr. 77/2018. Se susține că potrivit hotărârii Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 la data de 18 mai 2021, dreptul UE se opune unei reglementări precum O.U.G. nr. 77/2018, prin care Guvernul a făcut numiri interimare în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare fără procedura legală de numire prevăzută de art. 67 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, atunci când această reglementare este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității judecătorilor și procurorilor sau de control politic al acestei activități.

Înalta Curte constată că potrivit hotărârii Marii Camere a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19. C-355/19 și C-397/19, CJUE a stabilit că reglementările care guvernează organizarea justiției în România, cum sunt cele referitoare la numirea interimară în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare, intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928, astfel încât acestea trebuie să respecte cerințele care decurg din dreptul Uniunii și în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE.

La paragrafele 199 - 206 din hotărârea menționată, Curtea a statuat următoarele:

"199 În plus, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 268 din Concluziile prezentate în cauzele C 83/19, C 127/19, C 195/19, C 291/19 și C 355/19, întrucât perspectiva inițierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca, este esențial ca organul competent să efectueze cercetările și să exercite acțiunea disciplinară să acționeze în cadrul exercitării misiunilor sale în mod obiectiv și imparțial și în acest scop să fie la adăpost de orice influență exterioară.

200 Prin urmare, dat fiind că persoanele care ocupă funcțiile de conducere în cadrul unui astfel de organ pot exercita o influență determinantă asupra activității acestuia, normele care guvernează procedura de numire în aceste funcții trebuie să fie concepute, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 269 din Concluziile prezentate în cauzele C 83/19, C 127/19, C 195/19, C 291/19 și C 355/19, astfel încât să nu poată da naștere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor organului menționat ca instrument de presiune asupra activității judiciare sau de control politic al acestei activități.

201 Revine în cele din urmă instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la acest aspect după ce va fi efectuat aprecierile necesare în acest scop. Astfel, trebuie să se amintească faptul că articolul 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii. Cu toate acestea, conform unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării judiciare create prin articolul 267 TFUE, Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanței naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C 585/18, C 624/18 și C 625/18, EU:C:2019:982, punctul 132, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă - Căi de atac), C 824/18, EU:C:2021:153, punctul 96].

202 În acest sens trebuie arătat că simplul fapt că membrii cu funcții de conducere ai organului care are misiunea de a efectua cercetări disciplinare și de a exercita acțiunea disciplinară în privința judecătorilor și a procurorilor sunt numiți de guvernul unui stat membru nu este de natură să