ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5134/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.11.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA-IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea Deciziei nr. 20/10.08.2016 emise de Curtea de Conturi a României și a încheierii nr. 27/10.10.2016 emise de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, precum și suspendarea efectelor Deciziei nr. 20/10.08.2016 și a încheierii nr. 27/10.10.2016, până la soluționarea irevocabilă a dosarului.

Prin sentința civilă nr. 1486 din 25 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și a anulat, în parte, decizia nr. 20/10.08.2016 și încheierea nr. 27/10.10.2016, respectiv în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la serviciile medicale contractate cu A..

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA-IFN și pârâta Curtea de Conturi a României.

Prin Decizia nr. 3307 din 8 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, s-au admis recursurile declarate de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA-IFN și de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 1486 din 25 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; s-a casat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța a reținut că recursul declarat de reclamant este fondat din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., având în vedere că instanța de fond a omis să analizeze și să se pronunțe cu privire la motivele de nelegalitate referitoare la pct. 3 din Decizia nr. 20/2016 - neîncasarea de la clienți a contravalorii facturilor emise de Fond și neîncasate la data de 31.12.2015, care a condus la înregistrarea și menținerea de sume prescrise în contul 381 "Creanțe restante". De asemenea, a reținut că este fondat și recursul declarat de pârâtă, față de soluția adoptată cu privire la recursul declarat de reclamant, reținând că instanța de fond s-a pronunțat în sensul anulării deciziei nr. 20/2016 în privința măsurilor dispuse referitor la serviciile medicale contractate cu A., fără a distinge între cele două categorii de servicii analizate prin raportul de control al pârâtei și anume, servicii de asigurări de sănătate private (pentru care reclamantul a încheiat cu A. contractul nr. x/2008) și servicii de medicina muncii (pentru care reclamantul a încheiat cu A. contractul nr. x/2008). S-a mai reținut că instanța a anulat decizia și încheierea tratând cele două contracte ca având același obiect - servicii de medicina muncii, instanța de recurs apreciind că această distincție se impune din perspectiva obiectului diferit al contractelor, urmând a fi avută în vedere de instanța de fond în cadrul rejudecării pricinii.

Prin sentința civilă nr. 501 din 21 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA-IFN, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi, și s-au anulat în parte decizia nr. 20/10.08.2016 și încheierea nr. 27/10.10.2016 cu privire la măsurile dispuse referitoare la serviciile de medicina muncii contractate cu A., conform contractului x/2008.

6.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA-IFN, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și rejudecarea cauzei în fond.

În motivarea recursului a arătat că hotărârea reprezintă doar ralierea instanței la argumentele intimatei, fără a cuprinde o analiză necesară și suficientă a probelor și cum au fost încadrate faptele în dispozițiile legii. Instanța de fond a ajuns la concluzii lipsite de suport legal, rezultat al unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor legale, și-a încălcat obligația legală de a manifesta rol activ în dezlegarea pricinii îmbrățișând punctul de vedere al Curții de Conturi, s-a limitat la a prelua susținerile pârâtei, fără a face o analiză proprie a temeiniciei măsurilor dispuse.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de fond nu a motivat respingerea cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea auditorilor publici externi de la pagina 28 din Raport, în sensul că: "Valoarea estimativă a abaterilor constatate este în sumă de 76.284,83 RON, la care se vor adăuga foloase necuvenite până la data recuperării integrale a sumei, din care: 8.368,25 RON reprezentând contravaloarea tichetelor de masă; 13.369 RON reprezentând contravaloarea pensiilor facultative; 30.697,58 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale și asigurărilor medicale; 23.850 RON reprezentând contravaloarea darurilor de Paște" (pct. II al acțiunii).

Suma de 30.697,58 RON este eronat estimată, din totalul contravalorii serviciilor medicale fiind necesar a se scădea suma de 16.372,14 RON, calculată conform datelor din evidențele contabile aferente Contractului nr. x/03.01.2008: plăți luna aprilie 2015 - 11.298,81 RON și plăți luna mai 2015 - 11.233,80 RON.

11.298,81 RON + 11.233,80/31 zile *14 zile (până la aprobarea CCM) = 11.298,81 RON + 5.073,331ei = 16.372,14 RON.

De asemenea, a fost recalculată contravaloarea pensiilor facultative pentru perioada în care nu a existat contract colectiv de muncă (CCM) și s-a ajuns la suma de 12.135,48 RON. Conform evidențelor contabile, plățile efectuate au fost: plăți luna aprilie 2015 - 8.360,00 RON și plăți luna mai 2015 - 8.360,00 RON.

8.360,00 RON + 8.360,00 RON/31 zile*14 zile (până la data semnării CCM) = 8.360,00 RON + 3.775,48 RON = 12.135,48 RON. Ca urmare, valoarea estimativă a abaterilor constatate este în sumă de 58.679,17 RON.

Referitor la pct. 3 din Decizia nr. 20/10.08.2016, recurentul reclamant a precizat că în perioada 2014-2015, cu consultarea specialiștilor din Banca Națională a României, a parcurs o etapă de analiză a înregistrărilor contabile care a avut ca efect corecții ale monografiilor și politicilor contabile. Faptul că instituția a acționat cu diligență și bună credință în urmărirea proceselor, identificarea neconformităților și luarea de măsuri de remediere ce erau în plin proces de implementare în perioada efectuării auditului a devenit, din perspectiva auditorilor publici externi, o culpă a instituției. Instanța de fond nu și-a manifestat interesul de a clarifica situația și a ignorat încercările reclamantului de a lămuri aspectele eronate din raportul de control, neanalizând obiecțiunile pe care le-a formulat.

Pentru evaluarea corectă a modului de gestionare a activității de încasare a comisioanelor trebuia luat în considerare volumul total al acestora, raportat la componența soldului celor neîncasate. Pretinsa neregulă constatată de Curtea de Conturi nu a produs de fapt niciun prejudiciu.

A precizat că a contestat constatarea încălcării disp. art. 288 al Ordinului BNR 27/27.12.2011, arătând că Ordinul nr. 27/2011 prevede două alternative de grupare a debitorilor în funcție de termenul de încasare - prin conturi analitice sau prin utilizarea de criterii care să permită obținerea de informații detaliate pe debitori. Existența în evidența analitică a unor conturi deschise în funcție de termenul de încasare nu este adecvată specificului de activitate al Fondului și volumului deosebit de mare de facturi emise.

Totodată, a contestat constatarea auditorilor publici externi în ceea ce privește prescripția unor sume, prin aplicarea globală doar a criteriului "număr de zile" care conduce la precizarea menținerii creanțelor prescrise.

A susținut că sunt aplicabile disp. art. 2537 C. civ. cu privire la cazurile de întrerupere a prescripției, coroborate cu disp. art. 1522 alin. (1) și alin. (2) C. civ.. A mai invocat disp. art. 2512, art. 2538 C. civ., OMFP 2861/2009 - pct. 28 precizând că, periodic, a solicitat finanțatorilor ca datoriile din extrasul de cont să fie confirmate către auditorii Fondului pentru definitivarea rezultatelor auditului.

Față de cele reținute de instanța de fond cu privire la faptul că "din textul legal (art. 76 alin. (4) din Legea nr. 204/2006) reiese în mod limpede că decizia de participare la un fond de pensii facultative nu se ia individual sau unilateral de angajator, fiind necesară fie menționarea acestui drept în contractul de muncă, fie efectuarea unei propuneri în acest sens și acceptarea propunerii de către angajator/sindicat", apreciază că soluția pronunțată este contradictorie și lipsită de fundament legal. Astfel, după ce recunoaște că norma incidentă nu interzice plata pensiei private în lipsa menționării în contractul de muncă, instanța concluzionează că decizia Curții de Conturi, care a sancționat plata în aceste condiții, este legală.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale, dând o interpretare proprie prevederilor legislației în vigoare în cuprinsul căreia sunt specificate obligațiile părților și condițiile în care se procedează la acordarea drepturilor de natură salarială, precum tichetele de masă, serviciile medicale, primele sau plata pensiilor facultative.

În ceea ce privește acordarea tichetelor de masă a menționat că acest beneficiu este reglementat de Legea nr. 142/1998, cu modificările și completările ulterioare. Or, o normă juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și nu în sensul de a o face inaplicabilă. Acordarea tichetelor de masă aferente lunii aprilie 2015, la finele lunii martie 2015, s-a realizat cu respectarea disp. art. 5 alin. (1) din Legea nr. 142/1998, cu modificările și completările ulterioare, respectiv în ultima decadă a lunii martie a.c. (perioadă în care CCM semnat la nivelul Fondului era în vigoare). O altă interpretare ar conduce la concluzia că s-ar putea limita un drept fără a exista o prevedere legală expresă în acest sens.

Art. 1 alin. (6) din Legea nr. 142/1998 nu poate fi interpretat decât ca o expresie a voinței legiuitorului de a crea un cadru formal al modalității de acordare și nu o condiție legală de acordare, întrucât vocația salariatului de a beneficia de acest drept s-a născut la intrarea în vigoare a Legii nr. 142/1998, având ca temei un contract individual de muncă valabil (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 142/1998). Din această perspectivă sunt total false, fiind rezultatul unei greșite interpretări a legii, concluziile primei instanțe potrivit cărora nu se poate "recunoaște angajatorului un drept de acordare a unor beneficii de natură salarială către angajat fără înscrierea acestuia în contractul de muncă". Prin urmare, acest cadru ține numai de natura raporturilor de muncă, negocierea fiind modalitatea de stabilire a drepturilor și obligațiilor în această materie, dar nu constituie un aspect legal esențial la constituirea dreptului/obligației acordării tichetelor de masă. Aceleași argumente au fost reținute și în considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 20 din 18 noiembrie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați.

În speță, chiar și în lipsa CCM în vigoare, tichetele de masă au fost acordate cu respectarea Legii nr. 142/1998 și a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, deoarece: angajatorul are libertatea de acordare a tichetelor de masă, salariații au vocația de a primi tichete de masă, salariații sunt încadrați în muncă prin încheierea unui contract individual de muncă valabil, au existat consultări cu salariații pe întreaga durată a vidului CCM, nu a existat niciun moment vreo divergență între angajați și angajator cu privire la acordarea tichetelor de masă, cheltuielile privind acordarea tichetelor de masă au fost prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli aferent anului 2015, aprobat potrivit legii, nu există un prejudiciu adus angajatorului, întrucât Codul de procedură fiscală permite deducerea cheltuielilor aferente tichetelor de masă Statului Român (acționar unic al B.), având în vedere că tichetele de masă sunt asimilate veniturilor de natură salarială având o cotă de impozitare de 16%.

Referitor la decizia angajatorului de a continua plata contribuției la fondul de pensii facultative chiar și în perioada în care nu a existat CCM, a arătat că nu a fost numai un beneficiu pentru angajat și angajator din punctul de vedere al deductibilității fiscale, dar a fost și o obligație a acestuia, având în vedere că angajatorul trebuia să respecte prevederile legale în materie și anume, art. 76 alin. (11) și (12) din Legea nr. 204/2006 și art. 10 alin. (1) și (2) din Norma nr. 2/2011 privind aderarea și evidența participanților la fondurile de pensii facultative emisă de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

În speță, angajatorul nu avea posibilitatea să notifice în scris administratorul cu privire la suspendarea/încetarea plății contribuției, atât timp cât niciun salariat nu a notificat angajatorul despre intenția de a suspenda/înceta plata contribuției. În aceste condiții este evident că niciodată nu a existat vreun indiciu sau manifestare de voință a angajatorului în sensul de a înceta ducerea la îndeplinire a obligațiilor asumate prin CCM, aspect ce rezultă și din disp. art. 78 și art. 80 din CCM nr. 188/15.05.2015 încheiat pentru perioada 2015-2016, care confirmă retroactiv intenția angajatorului de a menține drepturile salariaților privind beneficiile obținute prin CCM 2014-2015, respectiv asigurarea pensiei private facultative în limita a 200 Eur/an.

În privința reținerilor instanței vizând primele de Paște a precizat că, în conformitate cu disp. art. 26 lit. b) din Actul Constitutiv al B., aprobat prin H.G. nr. 1211/2001, Directorul General "angajează cheltuielile Fondului în cadrul bugetului de venituri și cheltuieli aprobat". După data încetării CCM, respectiv 01.04.2015, dispozițiile contractelor individuale de muncă se completează cu dispozițiile legale în materie, respectiv cu cele ale Legii nr. 53/2003. Pornind de la principiul general de drept potrivit căruia este permis tot ceea ce legea nu interzice expres, recurentul consideră că după încetarea CCM, deși nu are o obligație contractuală, angajatorul are libertatea de a acorda prime și alte bonificații către salariați, acordarea și cuantumul acestora rămânând la libera apreciere a reprezentantului legal Președinte/Director General, în limita bugetului de venituri și cheltuieli aprobat. În acest context, conform atribuțiilor de serviciu, în vederea exercitării dreptului angajatorului de a acorda forme de recompensă și stimulare a salariaților, s-a întocmit Nota DORU nr. 181/09.04.2015 privind acordarea de cadouri salariaților Fondului cu ocazia Paștelui. Acesta reprezintă un beneficiu intern lăsat la latitudinea angajatorului, ca o formă de motivare a salariaților, singura condiție fiind încadrarea în baza unui contract individual de muncă valabil.

Rațiunea introducerii acestor daruri în CCM sau CIM, din punct de vedere juridic, este ca acestea să se transforme dintr-un drept al angajatorului, într-o obligație contractuală pentru acesta, în scopul protejării drepturilor câștigate de salariat. Or, în speță, salariații nu au fost prejudiciați, astfel că nu se impunea sancționarea angajatorului. De altfel, în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat pentru anul 2015, sumele plătite cu titlu de primă de Paște sunt prevăzute pentru întreg anul financiar, fără ca plata acestora să fie condiționată de existența/aprobarea CCM. În aceste condiții, având în vedere acest drept al angajaților, care poate fi acordat exclusiv din dispoziția angajatorului, fără impunerea unor condiții suplimentare, ci doar a unei limite de deductibilitate, interpretarea restrictivă din Raportul de control nr. x/26.07.2016, îmbrățișată de instanța de fond, nu face decât să adauge la lege și să inducă în mod eronat concluzia că orice agent economic ar comite o abatere dacă ar acorda daruri în favoarea salariaților, ceea ce contravine flagrant prevederilor Codul fiscal și legislației în vigoare.

Recurentul reclamant a mai susținut că prin hotărârea recurată au fost greșit aplicate dispozițiile Legii nr. 227/2015 - art. 25* și art. 76 alin. (4) lit. a) (articole corespondente celor invocate în acțiune, respectiv art. 21* și art. 55 alin. (4) din Legea nr. 571/2003), cât și prevederile Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2014. Faptul că inițiativa angajatorului de recompensare a salariaților în lipsa unei clauze contractuale este permisă o demonstrează consacrarea legislativă primită și în alte cazuri, cum ar fi cazul de la art. 76 alin. (4) din Legea nr. 204/2006.

6.2. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâta Curtea de Conturi, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii și, în rejudecare, respingerea în totalitate a acțiunii.

În motivarea recursului a prezentat situația de fapt și a arătat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a disp. art. 186 din Codul muncii, coroborat cu disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, raportat la pct. 174 - 227 din RODAS, în ceea ce privește serviciile medicale contractate.

Instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii faptul că obiectul contractului nr. x/2008 încheiat de Fond cu S.C. A. consta în prestarea de servicii de asigurări, respectiv o asigurare de sănătate privată, care nu intră în sfera serviciilor de medicina muncii stabilite în sarcina angajatorului conform art. 186 din Codul muncii, republicat. În acest contract, la cap. III, părțile au reglementat prețul și "Tarifele serviciilor prestate", iar clauzele de la pct. 3.2. și 3.3 prevăd "tariful pentru pachetul C. pentru fiecare angajat/angajată al/a Beneficiarului (...) este de 14 euro/lună (...)", respectiv "în prețul pachetelor Societatea oferă angajaților Beneficiarului posibilitatea de a beneficia de o asigurare pentru Spitalizare în caz de Accident sau îmbolnăvire, Beneficii Chirurgicale de Spitalizare în caz de Accident sau îmbolnăvire (...)".

Într-adevăr, din art. 186 din Codul muncii rezultă obligația angajatorilor de a asigura servicii de medicina muncii, însă acestea nu pot fi cumulate cu alte beneficii acordate salariaților (spre exemplu, serviciile aferente contractului nr. x/2008). De asemenea, din H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor rezultă că medicii specialiști de medicina muncii asigură supravegherea sănătății lucrătorilor prin servicii medicale de prevenire, depistare, dispensarizare boli profesionale și a bolilor legate de profesie, precum și de menținere a sănătății și a capacității de muncă a lucrătorilor. Din aceste prevederi legale rezultă că serviciile furnizate de medicii specialiști de medicina muncii constau, în esență, în consilierea privind sănătatea și igiena ocupațională a salariaților, efectuarea unor examene medicale la angajare, periodice, la reluarea activității în muncă, iar anual aceștia prezintă angajatorului un raport ce cuprinde în principal concluziile evaluării stării de sănătate a lucrătorilor, precum și recomandări medicale privind promovarea sănătății la locul de muncă. Or, în cazul de față, în contextul în care CCM nu mai era aplicabil, iar contractele individuale de muncă făceau trimitere la clauzele CCM, consideră că existența contractului încheiat pentru servicii de medicina muncii a fost strâns legată atât de existența contractului nr. x/2008 (pentru servicii de asigurări de sănătate), cât și de existența CCM. Chiar dacă prima instanță a reținut că trebuie făcută o distincție între serviciile pentru medicina muncii (contract nr. x/2008) și contractul de asigurări de sănătate nr. x/2008, totuși, obligațiile reclamantului au decurs din contracte care ar fi trebuit să înceteze, întrucât Fondul avea obligația de a înștiința prestatorul de servicii despre faptul că valabilitatea CCM încetase la 31.03.2015.

Recurenta pârâtă a mai arătat că obligația de asigurare a serviciilor de medicina muncii putea fi îndeplinită periodic, însă doar prin raportare la prevederile legale aplicabile în materia sănătății și securității în muncă a lucrătorilor, nicidecum prin raportare la prevederi din CCM privitoare la acordarea unor beneficii salariaților și care își încetaseră aplicabilitatea.

Întrucât în baza contractului de prestări servicii încheiat de Fond salariații beneficiau de asigurări de sănătate privată, care nu intră în categoria serviciilor de medicina muncii, apreciază că instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea disp. art. 186 din Codul muncii, în contextul în care cele două contracte de servicii se sprijină unul pe celălalt și ambele erau legate de CCM.

Soluția de anulare parțială a măsurii nu este întemeiată, întrucât la estimarea valorii abaterii constatate au fost luate în considerare documentele prezentate de Fond, din care rezultă contravaloarea acestor servicii, înregistrate pe cheltuiala societății. Or, sarcina de efectuare a demersurilor pentru stabilirea valorii prejudiciului și sarcina recuperării acestuia revine conducerii entității verificate, potrivit art. 33 din Legea nr. 94/1992, republicată. Cu toate acestea, instanța de fond a anulat, în parte, măsura stabilită în privința serviciilor de medicina muncii, deși acestea erau legate de contractarea altor servicii medicale și a unor asigurări medicale ce nu erau obligatorii, iar distincția trebuia făcută doar în privința caracterului necesar al serviciilor de medicina muncii pentru că acestea nu puteau constitui baza unor beneficii suplimentare ale salariaților, mai ales că, în virtutea legii, salariații sunt beneficiari ai asigurărilor sociale de sănătate.

7.1. Recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA-IFN a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtă, întrucât în cererea de recurs nu există o reală motivare cu privire la incidența motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, a susținut că recurenta-pârâtă nu a arătat motivele de fapt și de drept care ar determina, în raport cu aceste dispoziții legale, nelegalitatea hotărârii recurate.

Astfel, nu a arătat în ce constă aplicarea greșită a dispozițiilor legale indicate prin cererea de recurs, a criticat sentința doar sub aspectul interpretării de către instanța de fond a situației de fapt; în recurs nu pot fi invocate aspecte de temeinicie a sentinței și nici argumente ce țin exclusiv de modul de interpretare a probelor și de dezlegarea dată de către instanță cu privire la situația de fapt.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, și menținerea parțială a sentinței, sub aspectul anulării actelor atacate, cu privire la măsurile referitoare la serviciile de medicină a muncii contractate cu A., conform contractului nr. x/2008.

7.2. Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat, și menținerea în parte a sentinței, respectiv a soluției de respingere parțială a acțiunii, ca neîntemeiată.

A susținut că sentința recurată răspunde cerințelor art. 425 C. proc. civ., iar cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că cererea de recurs reprezintă o reluare sintetică a unora dintre susținerile din acțiunea introductivă. Astfel, pag. 3-4 din cererea de recurs reprezintă o reluare sintetică a unora dintre susținerile de la pag. 18-19 din acțiune, la pag. 4 din recurs, recurentul reia susținerile de la pag. 20-21 din acțiune.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

2.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului formulat de pârâtă, Înalta Curte constată că este nefondată urmând a fi respinsă, în cererea de recurs fiind menționate criticile care se circumscriu motivului de casare indicat în mod expres de pârâtă, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, pârâta a argumentat de ce consideră că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, care sunt aceste norme, neputând fi reținută susținerea recurentului reclamant că recurenta-pârâtă a criticat sentința doar sub aspectul interpretării de către instanța de fond a situației de fapt.

2.2. Pe fondul cauzei, analizând sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererile de recurs, cu apărările din întâmpinări și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Referitor la recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN se constată că primul motiv de casare invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare este nefondat, din moment ce instanța de fond, în rejudecare, a procedat la analizarea motivelor de fapt și de drept invocate de către reclamant în susținerea nelegalității și netemeiniciei actelor administrative contestate, prezentând raționamentul propriu pe care și-a întemeiat soluția pronunțată. Sentința respectă exigențele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că prezintă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, fiind nefondată susținerea că hotărârea reprezintă doar ralierea instanței la argumentele intimatei, fără a cuprinde o analiză necesară și suficientă a probelor și cum au fost încadrate faptele în dispozițiile legii.

Înalta Curte reține că instanța de fond a analizat punctual fiecare dintre măsurile stabilite de pârâtă, cu prezentarea situației de fapt, a prevederilor legale incidente, precum și a modului în care acestea se aplică la situația de fapt din litigiu. Împrejurarea că instanța de fond a apreciat ca fiind legale aceste măsuri, cu excepția uneia dintre ele, nu este de natură să fundamenteze concluzia că hotărârea nu ar fi motivată și că ar reprezenta doar o preluare a argumentelor pe care pârâta și-a întemeiat măsurile dispuse, câtă vreme considerentele hotărârii prezintă rezultatul examinării de către instanță a situației de fapt prin prisma probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în materie.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casare se referă la faptul că instanța de fond nu a motivat respingerea cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea auditorilor publici externi de la pagina 28 din Raport, în sensul că: "Valoarea estimativă a abaterilor constatate este în sumă de 76.284,83 RON, la care se vor adăuga foloase necuvenite până la data recuperării integrale a sumei, din care: 8.368,25 RON reprezentând contravaloarea tichetelor de masă;13.369 RON reprezentând contravaloarea pensiilor facultative; 30.697,58 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale și asigurărilor medicale; 23.850 RON reprezentând contravaloarea darurilor de Paște" (pct. II al acțiunii).

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că a fost formulată și în cadrul recursului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1486 din 25 aprilie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în primul ciclu procesual, recurs soluționat prin Decizia nr. 3307/8.07.2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Astfel, în această decizie se menționează că în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește respingerea punctelor II și III ale cererii introductive. Punctul II al cererii de chemare în judecată s-a referit la nelegalitatea constatării auditorilor publici, consemnate la pagina 28 a raportului de control, potrivit căreia valoarea estimată a abaterilor reținute este în sumă de 76.284 RON. Or, reclamantul a arătat că valoarea de 30.697 RON a serviciilor medicale și de asigurări medicale stabilită de auditori include și contravaloarea serviciilor de medicina muncii, care sunt obligatorii indiferent dacă sunt sau nu prevăzute în contractul colectiv de muncă. Astfel, valoarea estimată a abaterilor constatate ar fi trebuit să fie de 58.679 RON.

În privința acestei critici, instanța de control judiciar a arătat că, deși recurentul-reclamant se referă și la nepronunțarea asupra criticilor referitoare la valoarea estimată a abaterilor constatate, aceasta nu poate fi apreciată ca fiind o propriu-zisă omisiune de pronunțare asupra unor motive de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, întrucât estimarea prejudiciului în cadrul controlului de audit exercitat de Curtea de Conturi se găsește în strânsă legătură cu aspectele de nelegalitate constatate cu ocazia auditului, care au condus la dispunerea anumitor măsuri de remediere. Prin urmare, pronunțându-se asupra constatărilor și măsurilor dispuse cu privire la servicii medicale contractate cu A., instanța de fond s-a pronunțat implicit și cu privire la valoarea estimată a prejudiciului, înțelegându-se că valoarea respectivelor servicii nu poate fi inclusă în valoarea prejudiciului estimat.

Rezultă așadar că Înalta Curte a analizat această critică ajungând la concluzia că nu poate fi vorba despre o omisiune de pronunțare.

În cadrul prezentului recurs declarat împotriva sentinței pronunțate în al doilea ciclu procesual, reclamantul a reluat această critică, cu aceeași motivare, concluzionând că valoarea estimativă a abaterilor constatate este în sumă de 58.679,17 RON.

Instanța de recurs reține, sub acest aspect, pe de o parte, că asupra acestei critici s-a pronunțat Înalta Curte prin decizia de casare sus menționată, iar, pe de altă parte, că potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, "În situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate." Prin urmare, nu poate fi vorba în niciun caz despre nemotivarea respingerii cererii de chemare în judecată referitoare la constatarea auditorilor publici externi de la pagina 28 din Raport, critica fiind în mod evident nefondată.

În cadrul aceluiași motiv de casare, reclamantul a criticat și soluția dată de instanță cu privire la pct. 3 din Decizia nr. 20/10.08.2016, care vizează "neîncasarea de la clienți a contravalorii facturilor emise de B. S.A. - IFN și neîncasate la data de 31.12.2015, conform prevederilor legale, ceea ce a condus la înregistrarea și menținerea de sume prescrise în contul 381 "Creanțe restante" (pct. III al cererii de chemare în judecată).

Reclamantul a prezentat în cererea de recurs măsurile de la pct. II.2 al deciziei, situația de fapt, după care s-a referit punctual la faptul că a contestat reținerea de către auditorii publici externi a încălcării disp. art. 288 al Ordinului BNR nr. 27/27.12.2011, dar și constatarea acestora referitoare la prescripția unor sume, prin aplicarea globală doar a criteriului "număr de zile" care conduce la precizarea menținerii creanțelor prescrise.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește contestarea reținerii de către auditorii publici externi a încălcării disp. art. 288 al Ordinului BNR nr. 27/27.12.2011, reclamantul redă în cererea de recurs aproape în integralitate susținerile din acțiune de la pag. 20, fără să prezinte vreo critică concretă în privința aspectelor reținute de instanța de fond.

De asemenea, referitor la constatarea auditorilor publici externi privind prescripția unor sume, reclamantul se limitează la a reda în cererea de recurs conținutul disp. art. 2537, art. 2538, art. 1522 alin. (1), art. 2512, pct. 28 din OMFP nr. 2861/2009, fără a formula critici concrete cu privire la argumentele expuse de instanța de fond în considerentele sentinței recurate.

Astfel, instanța de fond a reținut din situația creanțelor depusă de către reclamant la dosar, că o parte din aceste creanțe s-au născut înainte de intrarea în vigoare a C. civ., neaplicându-se prevederile referitoare la întreruperea prescripției ca urmare a unei notificări scrise. De altfel, Curtea a reținut că și în cazul creanțelor născute după intrarea în vigoare a C. civ. simpla punere în întârziere a debitorului prin notificare scrisă nu are aptitudinea de a conduce la întreruperea prescripției extinctive decât în măsura în care este urmată de formularea unei cereri de chemare de chemare în judecată de către cel în folosul căruia curge prescripția în termen de șase luni de la data punerii în întârziere. Or reclamanta nu a făcut nicio dovadă care să contrazică aspectele constatate de auditorul public extern în sensul că e-mail -urile anuale comunicate debitorilor nu au fost urmate de formularea unei cereri de chemare în judecată cu privire la debite, conform disp. art. 2540 C. civ.

Instanța de control judiciar constată că reclamantul nu formulează critici cu privire la aceste argumente ale instanței, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deși instanța de fond a motivat în fapt și în drept soluția pronunțată.

Examinând considerentele sentinței recurate se desprinde concluzia că este vădit nefondată susținerea recurentului reclamant potrivit căreia instanța de fond s-a limitat la a preciza că, în afară de măsurile referitoare la serviciile de medicina muncii contractate cu A., conform contractului x/2008, celelalte dispoziții ale deciziei Curții de Conturi sunt legale și temeinice, fără să motiveze în vreun fel respingerea celorlalte capete de cerere ale acțiunii.

Așa cum s-a arătat anterior, instanța de fond a respectat disp. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pronunțând o hotărâre a cărei motivare corespunde exigențelor instituite prin acest text de lege.

Nu poate fi vorba nici despre faptul că soluția pronunțată este contradictorie și lipsită de fundament legal, sub aspectul constatărilor privind plata pensiei private, în mod nefondat susținând recurentul reclamant că, după ce recunoaște că norma incidentă nu interzice plata pensiei private în lipsa menționării în contractul de muncă, instanța concluzionează că decizia Curții de Conturi, care a sancționat plata în aceste condiții, este legală.

Ceea ce a reținut instanța de fond în privința contribuțiilor la pensiile facultative este incidența disp. art. 76 alin. (4) din Legea nr. 204/2006 conform cărora angajatorul și sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități sau de ramură, ori angajatorul singur sau prin asociere cu alți angajatori și reprezentanții salariaților, în lipsa unui contract colectiv de muncă și/sau în lipsa sindicatului, pot propune participarea la un fond de pensii facultative. Din textul legal reiese în mod limpede că decizia de participare la un fond de pensii facultative nu se ia individual sau unilateral de angajator, fiind necesară fie menționarea acestui drept în contractul de muncă, fie efectuarea unei propuneri în acest sens și acceptarea propunerii de către angajator/sindicat.

Contrar opiniei recurentului reclamant, din aceste considerente nu rezultă nicio contradicție, fiind clară condiția legală pe care o reține instanța din interpretarea textului de lege sus menționat, aceea că pentru participarea la un fond de pensii facultative este necesară fie menționarea acestui drept în contractul de muncă, fie efectuarea unei propuneri în acest sens și acceptarea propunerii de către angajator/sindicat. Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva existenței unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii.

Referitor la motivul de casare reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantul contestă soluția de menținere a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi privind: acordarea tichetelor de masă pentru o perioadă în care dreptul nu era prevăzut nici de contractul individual de muncă și nici de contractul colectiv; pensia privată facultativă în limita a 200 €/an; darurile acordate cu ocazia sărbătorilor de Paște.

Analizând cererea de recurs prin prisma acestui motiv de casare, se reține că este corectă constatarea Curții de Conturi, menționată în întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, potrivit căreia susținerile recurentului reclamant reprezintă, în cea mai mare parte, o redare fidelă a susținerilor din cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Or, reclamantul nu a arătat în cuprinsul cererii de recurs care sunt criticile de nelegalitate subsumate cazului de casare reglementat de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la soluția primei instanțe de menținere a actelor administrative contestate sub aspectul măsurilor sus amintite.

Instanța de fond a expus în sentință motivele de fapt și de drept avute în vedere la menținerea acestor măsuri, prezentând în mod clar argumentele pe care și-a întemeiat soluția pronunțată sub acest aspect, dar reclamantul a înțeles să preia susținerile din cererea de chemare în judecată și nu să aducă critici concrete argumentelor expuse de instanță. Aceste susțineri au fost deja supuse analizei instanței de fond, care s-a pronunțat asupra lor, astfel că instanța de control judiciar nu poate proceda la o nouă analiză a argumentelor prezentate de reclamant în fața primei instanțe, din moment ce scopul recursului, astfel cum este stabilit de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, pentru ca instanța să poată examina această conformitate, este necesar ca partea care exercită calea de atac a recursului să menționeze care sunt motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, respectiv criticile aduse argumentelor expuse în considerentele hotărârii atacate.

Astfel, referitor la acordarea tichetelor de masă, reclamantul a preluat în cererea de recurs susținerile din acțiune de la: pag. 4 - redarea disp. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 142/1998; pag. 5 - paragraful 3 și penultimul paragraf; pag. 6 - parțial al doilea paragraf, paragrafele 2 și 3. La acestea a adăugat susținerea vizând respectarea prevederilor Legii nr. 142/1998 și ale Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, susținere ce nu se regăsește în cererea de chemare în judecată. Or, în calea de atac a recursului formulată împotriva unei hotărâri judecătorești nu pot fi invocate noi motive care nu au fost supuse analizei primei instanțe.

Prezintă relevanță sub aspectul legalității soluției de menținere a măsurii dispuse în privința tichetelor de masă și următorul fapt: instanța de fond a reținut, referitor la aceste tichete acordate salariaților pentru perioada în care încetase valabilitatea CCM, că în condițiile în care aceste drepturi de natură salarială nu erau prevăzute de contractele individuale de muncă, necesitatea recuperării cheltuielilor efectuate cu aceste tichete reiese, în primul rând, din actele emise de organele proprii ale reclamantei, respectiv din decizia Comitetului Executiv nr. 55.44/2.09.2015 și din decizia Comitetului de nominalizare și remunerare nr. 54.208/16.07.2015, prin care s-a dispus recuperarea pe cale amiabilă de la fiecare salariat implicat prin reținerea din valoarea tichetelor ce se cuvin salariatului a unei cote părți pe o perioadă de până la trei luni și constituirea unei comisii de anchetă disciplinară în vederea identificării și sancționării persoanelor care se fac vinovate de modul defectuos de întocmire a contractelor individuale de muncă încheiate cu salariații Fondului. În aceste condiții, evidențierea în contabilitate a măsurilor de recuperare a sumelor de bani aferente tichetelor de masă este imperativă, decurgând din deciziile proprii dispuse de reclamanta însăși care trebuie să se reflecte în evidențele sale contabile, în mod fidel, patrimoniul său.

În cererea de recurs reclamantul nu combate în niciun fel acest argument reținut de instanță, nu face nicio referire la cele două acte emise de organele proprii în scopul recuperării pe cale amiabilă a prejudiciului determinat de acordarea nelegală a tichetelor respective.

Referitor la măsura vizând pensia privată facultativă, Înalta Curte reține că reclamantul a redat în cererea de recurs susținerile din acțiune de la: pag. 12 - paragrafele 2 și 4; pag. 13 - paragraful 2, precum și concluziile de la pag. 13 privind obligația Fondului de a respecta prevederile art. 76 alin. (11) și (12) din Legea nr. 204/2006 și art. 10 alin. (1) și (2) din Norma nr. 2/2011 privind aderarea și evidența participanților la fondurile de pensii facultative emisă de Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private și beneficiul pe care îl reprezintă continuarea plății pensiilor facultative atât pentru societate, cât și pentru salariați.

În privința primelor de Paște, în cererea de recurs sunt redate susținerile din acțiune de la: pag. 14 - paragraful 1, parțial paragraful 2, paragraful 3, parțial paragraful 4, paragraful 5; pag. 15 - paragraful 2; pagina 17 - paragraful 1. La acestea reclamantul a adăugat concluzia că prin hotărârea recurată au fost greșit aplicate dispozițiile Legii nr. 227/2015 - art. 25* și art. 76 alin. (4) lit. a) (articole corespondente celor invocate în acțiune, respectiv art. 21* și art. 55 alin. (4) din Legea nr. 571/2003), cât și prevederile Normelor metodologice de aplicare a acestuia, aprobate prin H.G. nr. 1/2014, fără să dezvolte în concret această critică.

Trebuie subliniat și faptul că referitor la soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la contractul de asigurări de sănătate numărul x/3.01.2008, reclamantul nu formulează nicio critică prin cererea de recurs.

În aceste condiții, în lipsa unor critici concrete de nelegalitate, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privința recursului formulat de pârâta Curtea de Conturi se reține că este criticată soluția de anulare a actelor administrative contestate sub aspectul măsurilor dispuse referitoare la serviciile de medicina muncii contractate cu A., conform contractului nr. x/2008.

Instanța de fond a reținut că trebuie făcută o distincție între serviciile pentru medicina muncii contractate conform contractului nr. x/3.01.2008 și contractul de asigurări de sănătate nr. x/3.01.2008. Astfel, contractul de asigurări de sănătate nr. x/3.01.2008 a stabilit în favoarea salariaților drepturi de natură salarială cu privire la care sunt valabile, mutatis mutandis, considerentele anterioare, astfel încât acordarea acestor beneficii angajaților în lipsa contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă valabil încheiat este nelegală.

Spre deosebire de serviciile de asigurări de sănătate, serviciile de medicina muncii acordate angajaților și angajatorilor, de natura celor menționate în contractul nr. x/2008, sunt prevăzute de norme legale imperative, fiind obligatorie asigurarea lor, chiar în perioada în care contractul colectiv de muncă nu era încheiat/își încetase valabilitatea. Astfel, conform disp. art. 186 din Codul Muncii, angajatorii au obligația legală să asigure accesul salariaților la serviciul medical de medicină a muncii, singura condiție impusă de lege fiind existența unui contract individual de muncă. În speță, din contractele depuse la dosar reiese că prestatorul se obligă să presteze servicii medicale angajaților reclamantului, pe perioada de valabilitate a convențiilor. Prin urmare, singura condiție pentru angajarea cheltuielilor derivate din contract este aceea ca beneficiarii serviciilor medicale să fie angajații reclamantului. Este nerelevantă în această privință încetarea valabilității contractului colectiv de muncă, obligația fiind de ordine publică și derivând din prevederile imperative ale Codului muncii, fiind suficientă simpla încheiere a contractului de muncă.

Recurenta pârâtă susține că instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii faptul că obiectul contractului nr. x/2008 încheiat de Fond cu S.C. A. consta în prestarea de servicii de asigurări, respectiv o asigurare de sănătate privată, care nu intră în sfera serviciilor de medicina muncii, stabilite în sarcina angajatorului conform art. 186 din Codul muncii.

Susținerea este nefondată, în condițiile în care prima instanță a precizat, așa cum s-a arătat mai sus, că acest contract de asigurări de sănătate nr. x/3.01.2008 a stabilit în favoarea salariaților drepturi de natură salarială cu privire la care sunt valabile, mutatis mutandis, considerentele anterioare, astfel încât acordarea acestor beneficii angajaților în lipsa contractului individual de muncă sau contractului colectiv de muncă valabil încheiat este nelegală.

Este vorba despre considerentele avute în vedere la stabilirea legalității măsurilor ce vizează acordarea tichetelor de vacanță, participarea la un fond de pensii facultative, precum a darurilor acordate cu titlu de prime de Paști, considerente care susțin, în esență, faptul că nu pot fi acordate în lipsa contractului individual de muncă sau CCM valabil încheiat.

Potrivit art. 186 din Codul muncii, "Angajatorii au obligația legală să asigure accesul salariaților la serviciul medical de medicină a muncii", instanța de control judiciar reținând că este vorba despre o obligație legală pentru nașterea căreia nu este necesară încheierea unui contract colectiv de muncă. Existența contractului individual de muncă este suficientă pentru a da naștere dreptului salariaților de a avea acces la serviciul medical de medicină a muncii și, respectiv, obligației corelative a angajatorului de a le asigura accesul la aceste servicii.

Se arată în cererea de recurs că aceste servicii nu pot fi cumulate cu alte beneficii acordate salariaților (spre exemplu, serviciile aferente contractului nr. x/2008), susținere ce nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a recursului, întrucât în cauză nu se poate vorbi despre o asemenea cumulare din moment ce instanța de fond a reținut nelegalitatea acordării serviciilor de asigurări medicale contractate de la A.. Prin urmare, singurele servicii de care beneficiază angajații reclamantului, în baza unui contract încheiat cu A., sunt cele de medicina muncii, obligatorii potrivit Codului muncii.

Un alt argument invocat de recurenta pârâtă se referă la faptul că nu mai era aplicabil CCM, iar contractele individuale de muncă făceau trimitere la clauzele CCM, astfel că existența contractului încheiat pentru servicii de medicina muncii a fost strâns legată atât de existența contractului nr. x/2008 (pentru servicii de asigurări de sănătate), cât și de existența CCM.

Acest argument nu poate fi reținut având în vedere, pe de o parte, că nu este necesar un CCM pentru ca salariații să aibă dreptul de acces la serviciul medical de medicină a muncii, acest drept izvorând din lege, iar, pe de altă parte, că serviciile de asigurări de sănătate ce fac obiectul contractului nr. x/2008 sunt distincte de serviciul medical de medicină a muncii la care se referă celălalt contract, nr. x/2008, nefiind vorba despre o strânsă legătură între cele două contracte.

În cererea de recurs mai sunt invocate prevederile H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătății lucrătorilor, dar acestea nu pot constitui un argument în sprijinul soluției de admitere a recursului pârâtei câtă vreme nu conțin o reglementare care să susțină punctul de vedere exprimat de pârâtă, în sensul că este necesară încheierea unui CCM pentru ca salariații să poată beneficia de serviciul medical de medicină a muncii.

A mai precizat recurenta pârâtă că obligația de asigurare a serviciilor de medicina muncii putea fi îndeplinită periodic, însă doar prin raportare la prevederile legale aplicabile în materia sănătății și securității în muncă a lucrătorilor, nicidecum prin raportare la prevederi din contractul colectiv de muncă privitoare la acordarea unor beneficii salariaților și care își încetaseră aplic