ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5028/2022

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, la data de 24.05.2017 sub dosar nr. x/2017, societatea A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (ANAF - DGSC) și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii - Activitatea de Inspecție Fiscală (DGRFP Ploiești), solicitând (1) anularea deciziei de soluționare nr. 291/18.11.2016 emisă de ANAF - DGSC, (2) anularea deciziei de impunere nr. x/22.08.2016 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/22.08.2016 emise de DGRFP Ploiești, în ceea ce privește respingerea solicitării de rambursare a TVA în cuantum de 4.453.234 RON și stabilirea TVA datorată suplimentar în cuantum de 4.131.182 RON, (3) recunoașterea dreptului A. de a deduce taxa pe valoarea adăugată în sumă de 8.584.416 RON, (4) rambursarea taxei pe valoarea adăugată în sumă de 4.453.234 RON, (5) exonerarea A. de la plata TVA stabilită suplimentar în sumă de 4.131.182 RON; (6) cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 179 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-Veche a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în ceea ce privește capătul de cerere privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 4.453.234 RON.

Totodată, a respins capătul de cerere privind rambursarea taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 4.453.234 RON formulat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței civile nr. 179 din data de 23 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin care a solicitat admiterea acestuia, admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecința anulării deciziei d soluționare nr. 291/1 8.11.2016 emisă de ANAF-DGSC, anularea deciziei de impunere nr. x/22.08.2016 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/22.08.2016 în ceea ce privește respingerea solicitării de rambursare TVA în cuantum de 4453234 RON și stabilirea TVA datorată suplimentar în cuantum de 4131182 RON, recunoașterea dreptului societății de a deduce TVA în sumă de 8584416 RON, rambursare TVA în sumă de 4453234 RON, exonerarea de la plata TVA suplimentar în cuantum de 4.131.182 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii s-a susținut că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 36 C. proc. civ. atunci când a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de ANAF în ceea ce privește capătul de cerere privind rambursarea TVA în cuantum de 4.453.234 RON - motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

ANAF - DGSC are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză

Prin sentința recurată instanța de fond reține, în ceea ce privește capătul 4 al cererii de chemare în judecată (rambursarea TVA în sumă de 4.453.234 RON), că intimata ANAF - DGSC nu are calitate procesuală pasivă. Instanța consideră că ANAF nu este organul competent să administreze creanțele fiscale ale A., acesta fiind DGRFP - Ploiești - ACM Ploiești.

Însă, capetele de cerere formulate de A. în prezenta cauză nu pot fi privite în mod separat, ci ca un tot unitar, rambursarea TVA în cuantum de 4.453.234 RON reprezentând o consecință directă și imediată a anulării actelor administrativ-fiscale contestate.

Decizia de soluționare a contestației emisă de ANAF - DGSC este actul administrativ-fiscal prin care a fost respinsă contestația fiscală formulată de Societate și au fost validate raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere emise de organul fiscal care a realizat inspecția fiscală, acte prin care, în prezenta cauză, Societății i-a fost refuzat dreptul de rambursare a TVA.

Or, potrivit art. 17 alin. (2) din Codul de procedură fiscală:

"Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin A.N.A.F. și unitățile subordonate acesteia, cu excepția cazului când legea stabilește o altă autoritate în acest sens".

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 7 lit. A) pct. 32 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, ANAF -DGSC:

"reprezintă statul în fața instanțelor și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligații privind raporturile juridice fiscale și vamale, precum și orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenției, direct sau prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, în baza mandatelor transmise."

Prin urmare, în cadrul raporturilor juridice de drept procedural fiscal, ANAF - DGSC este parte alături de unitățile subordonate acesteia, legiuitorul stipulând în acest sens o reprezentare cumulativă a statului de mai multe organe fiscale

De asemenea doctrina de specialitate a arătat că:

"Sunt părți în contenciosul administrativ fiscal, pe de o parte, organul fiscal care derulează o procedură administrativă fiscală, iar, pe de altă parte, poate avea o asemenea calitate oricare dintre celelalte persoane ce sunt subiecte ale unui raport juridic fiscal care pretinde că drepturile sau interesele legitime i-au fost vătămate într-o asemenea procedură […]".

Destul de des este posibilă coparticiparea procesuală în litigiul fiscal a mai multor organe fiscale, întrucât le revine un rol distinct în procedura de administrare fiscală.

Din acest motiv, Societatea a formulat, în mod corect, acțiune în anulare atât împotriva Deciziei de soluționare, cât și împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală, solicitând, de asemenea: (i) rambursarea TVA în sumă de 4.453.234 RON și (ii) exonerarea A. de la plata TVA stabilită suplimentar în sumă de 4.131.182 RON chemând în judecată atât emitentul Deciziei de soluționare, cât și emitentul actelor prin care Societății i-a fost refuzat, în mod nelegal, dreptul de deducere a TVA (Decizia de impunere și Raportul de inspecție fiscală).

În consecință, considerăm că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 36 C. proc. civ. atunci când a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de ANAF în ceea ce privește capătul de cerere privind rambursarea TVA în cuantum de 4.453.234 RON și solicităm respingerea acestei excepții și soluționarea prezentei cauze și în contradictoriu cu această autoritate luând în considerare toate petitele cererii de chemare în judecată.

Excepția inadmisibilității capătului de cerere privind rambursarea TVA în cuantum de 4.453.234 RON nu poate fi primită

Prin sentința recurată instanța de fond reține că excepția inadmisibilității capătului de cerere privind rambursarea TVA în cuantum de 4.453.234 RON rămâne fără efect fiind invocată de o entitate ce nu are calitate procesuală pasivă în cadrul analizei acelui capăt de cerere.

Însă, așa cum a subliniat mai sus, ANAF- DGSC are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză iar recunoașterea dreptului Societății la rambursarea TVA este consecința directă și imediată a admiterii acțiunii și a anulării actelor administrativ-fiscale contestate.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora instanța poate, după caz, "să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă" este evident că instanța de contencios este pe deplin competentă să dispună rambursarea sumei solicitate.

Simpla posibilitate a contribuabilului de a solicita pe cale administrativă restituirea unor sume plătite sau încasate fără a fi datorate, potrivit art. 168 Codul de procedură fiscală, nu afectează sub nicio formă dreptul Societății de a se adresa instanței cu privire la acest aspect, în condițiile în care A. a parcurs etapa prealabilă prevăzută de lege, cererea fiind adresată mai întâi organului fiscal pe calea Contestației fiscale.

În consecință, în situația în care instanța de recurs va dispune anularea actelor administrativ contestate și recunoașterea dreptului A. de a deduce taxa pe valoarea adăugată în sumă de 8.584.416 RON, aceasta va fi competentă să dispună și obligarea autorității fiscale la rambursarea taxei pe valoarea adăugată în sumă de 4.453.234 RON, ca o consecință directă și imediată a soluției de admitere a cererii de chemare în judecată.

Înlăturarea efectelor pe care actul administrativ fiscal anulat le-a produs, respectiv, rambursarea TVA, se află în mod indubitabil în puterea instanței judecătorești care poate obliga autoritatea fiscală la o astfel de conduită.

Indică fragmente din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile legale privind exercitarea dreptului de deducere a TVA prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) și art. 1471 alin. (2) din Codul fiscal, precum și jurisprudența CJUE referitoare la dreptul de deducere a TVA

Sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea în mod greșit a prevederilor din Codul fiscal referitoare la condițiile ce guvernează acordarea dreptului de deducere a TVA, respectiv:

• Art. 145 alin. (1) și (2), lit. a) din Codul fiscal: "(1) Dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei.

(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: operațiuni taxabile".

• Art. 146 alin. (1), lit. a) din Codul fiscal: "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează sa îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155".

• Art. 1471 alin. (2) din Codul fiscal: "În situația în care nu sunt îndeplinite condițiile și formalitățile de exercitare a dreptului de deducere în perioada fiscală de declarare sau în cazul în care nu s-au primit documentele de justificare a taxei prevăzute la art. 146, persoana impozabilă își poate exercita dreptul de deducere prin decontul perioadei fiscale în care sunt îndeplinite aceste condiții și formalități sau printr-un decont ulterior, dar nu pentru mai mult de 5 ani consecutivi, începând cu data de 1 ianuarie a anului care urmează celui în care a luat naștere dreptul de deducere"

• Pct. 48 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a art. 1471 din Codul fiscal: "Prevederile art. 1471 alin. (2) și (3) din Codul fiscal se aplică de persoanele impozabile și ulterior unui control fiscal, chiar dacă taxa înscrisă în facturile pentru achiziții era exigibilă în perioada supusă inspecției fiscale".

În ceea ce privește dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor, de la data aderării României la UE, legislația română a fost armonizată cu Directiva Europeană în materie de TVA, iar prin Tratatul de Aderare, România s-a obligat să respecte Aquis-ul comunitar, inclusiv deciziile CJUE, fiind obligatoriu a fi luate în considerare aceste decizii pentru a asigura aplicarea unitară a legii.

Regulile și principiile trasate în cadrul deciziilor emise de către CJUE sunt, astfel, obligatorii și aplicabile în mod direct. Această obligație este prevăzută în mod expres și în art. 11 alin. (11) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, potrivit căruia "în domeniul taxei pe valoarea adăugată și al accizelor, autoritățile fiscale și alte autorități naționale trebuie să țină cont de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene". Acest fapt este confirmat, de altfel, și de implementarea explicită în Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal a unui număr considerabil de astfel de decizii.

Astfel, este incontestabil că soluționarea corectă a prezentei cauzei impune, cu titlu necesar, analiza și aplicarea acelor considerații ale CJUE care au legătură directă în cauză, respectiv:

• Conform unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul persoanelor impozabile de a deduce TVA constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA și în principiu, nu poate fi limitat și se exercită imediat pentru achizițiile efectuate (hotărârile CJUE în cazurile C-110/98 și C-147/98 Gabalfrisa și Others - paragraful 43 și C-590/13 Idexx Laboratories Italia - paragrafele 30 și 31).

• Sistemul comun al TVA-ului garantează, astfel, perfecta neutralitate în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților economice, indiferent de finalitatea sau de rezultatele acestora, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA-ului (hotărârea CJUE în cazul C-430/19 S.C. C.F. S.R.L. - paragraful 41).

• Existența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval ce dau naștere unui drept de deducere a TVA ului este, în principiu, necesară pentru ca dreptul de deducere a TVA ului în amonte să îi fie recunoscut persoanei impozabile și pentru a determina întinderea unui astfel de drept (hotărârile CJUE în cazurile C 104/12 Wolfram Becker - paragraful 19, C-408/98 Abbey National - paragraful 26 și C-98/98 Midland Bank plc, - paragraful 24).

• În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (hotărârea CJUE în cazul C-590/13 - Idexx Laboratories Italia - paragraful 40).

• În plus, măsurile pe care statele membre le pot implementa, în baza articolului 273 din Directiva de TVA, pentru colectarea corectă a taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale nu pot să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective și nu trebuie să pună în discuție neutralitatea TVA (hotărârile CJUE în cazurile C-110/98 și C-147/98 Gabalfrisa și Others - paragraful 52; în cazul C-146/05 Collée - paragraful 26; în cazul C-385/09 Nidera Handelscompagnie - paragraful 49 și în cazul C-590/13 Idexx Laboratories Italie - paragrafele 36 și 37).

• Mecanismul regularizării prevăzut de aceste articole face parte integrantă din regimul de deducere a TVA-ului stabilit de directiva menționată. Acesta urmărește să crească precizia deducerilor pentru a se asigura neutralitatea TVA-ului (…) calculul cuantumului acestei regularizări trebuie efectuat în așa fel încât cuantumul deducerilor efectuate în final să corespundă celui al deducerilor pe care persoana impozabilă ar fi fost îndreptățită să le efectueze dacă modificarea respectivă ar fi fost luată inițial în considerare (hotărârea CJUE în cazul 684/18 World Comm Trading Gfz S.R.L. - paragraful 31 și 34).

Recurenta-reclamantă îndeplinește condițiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA, existând o legătură directă între operațiunea în amonte (achiziția Terenului) și cea în aval (vânzarea Terenului)

Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că în prezentul dosar a fost dedusă judecății o altă situație de fapt, aplicând dispoziții legale aferente situației de fapt din primul dosar (nr. x/2014)

Prin formularea acțiunii în anulare care a format obiectul Dosarului nr. x/2014 (primul dosar), înregistrat pe rolul Curții de Apel București, A. a urmărit recunoașterea intenției sale de a desfășura operațiuni taxabile de la momentul achiziției de teren realizată în anul 2011, cu consecința recunoașterii dreptului la rambursarea TVA aferentă achiziției terenului.

Prin Decizia nr. 3362/19.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014, instanța a reținut cu titlu definitiv că A. nu a efectuat achiziția Terenului cu intenția de a realiza operațiuni taxabile, confirmând legalitatea actelor administrativ-fiscale atacate.

În prezenta cauză, Societatea a solicitat instanței ca, în situația în care prin soluția din dosarul nr. x/2014 s-ar reține că cerința existenței intenției de a desfășura operațiuni taxabile nu ar fi fost îndeplinită la momentul achiziționării Terenului (situație incidentă în cauză prin prisma Deciziei ICCJ), să constate că operațiunea taxabilă a fost efectuată la momentul vânzării Terenului, prin tranzacția realizată în anul 2015, aspect de natură a consolida acordarea dreptului deducere a TVA

În vederea realizării acestei analize, instanței de fond îi revenea rolul de a verifica îndeplinirea condițiilor privind dreptul de deducere a TVA la momentul vânzării Terenului, independent de soluția pronunțată prin Decizia ICCJ, care a analizat condițiile de deducere a TVA prin raportate la o altă situație de fapt decât cea care formează obiectul prezentei cauze. Astfel, Decizia ICCJ a analizat existența unei intenții de a efectua operațiuni taxabile (deci nu a abordat operațiunea taxabilă de vânzare a Terenului, aspect ce ar fi trebuit luat în considerare de către instanța de fond).

În acest sens, în mod eronat, instanța de fond nu a făcut decât să reitereze soluția pronunțată prin Decizia ICCJ, trimițând la respingerea argumentelor A. care vizau demonstrarea intenției de dezvoltare a halelor industriale și omițând ulterior să constate că situația premisă de la care pornește acțiunea formulată în prezenta cauză este reprezentată de însuși refuzul recunoașterii dreptului de deducere a TVA la momentul achiziționării Terenului:

"Or, ca efect al deciziei de impunere nr. x/11.11.2013, menținută prin decizia ANAF - DGSC nr. 49/25.02.2014 de soluționare a contestației și Decizia nr. 3362/19.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ fiscal în dosarul nr. x/2014 de respingere ca neîntemeiată a acțiunii în anulare, nu a fost recunoscut a exista vreun drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată (TVA) în sumă totală de 8.584.416 RON aferentă achiziției terenului în suprafață totală de 285.400 mp, organul fiscal susținând în epocă faptul că «tranzacția privind achiziția terenului nu a avut un scop economic» .

În acest din urmă sens, sunt relevante considerentele deciziei instanței de recurs din a căror analiză reiese că nu se recunoaște îndeplinirea unei condiții de fond a dreptului de deducere, anume că persoana impozabilă a achiziționat bunurile (teren) spre a fi utilizate în aval în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia - «notificarea Inspectoratului de Stat în Construcții cu doar două zile înainte de expirarea valabilității prelungite a autorizației de construire, de către o altă persoană juridică decât intimata, lipsa oricărei probe a începerii lucrărilor și stadiului acestora la momentul achiziționării terenului (la peste un an de la notificare și expirarea prelungirii) ori a imposibilității obiective de materializare ulterioară a pretinsei intenții de desfășurare a activității economice declarate, inexistența personalului angajat (...)" (p. 15 din Sentința recurată)

Consideră că în prezenta cauză instanța de fond nu a realizat o analiză propriu-zisă privind condițiile ce guvernează acordarea dreptului de deducere a TVA, ci doar și-a întemeiat concluzia având în vedere argumentația inclusă în cadrul Deciziei JCCJ, conform căreia:

"Chestiunea nașterii dreptului de deducere a TVA a fost analizată prin decizia de impunere nr. x/11.11.2013, menținută prin decizia ANAF - DGSC nr. 49/25.02.2014 de soluționare a contestației și decizia nr. 3362/19.06.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ fiscal în dosarul nr. x/2014, cu concluzia definitivă a inexistenței sale.

Pe cale de consecință, pornind de la o premisă fundamental greșită, concluzia instanței de fond este eronată, întrucât, condițiile ce guvernează acordarea dreptului de deducere a TVA sunt îndeplinite.

Instanța de fond a reținut în mod eronat inexistența dreptului de deducere a TVA prin prisma Deciziei ICCJ, în condițiile în care nașterea dreptului de deducere a TVA este indisolubil legată de îndeplinirea cerințelor de fond pentru deducerea TVA

Din economia dispozițiilor legale coroborate ale art. 145 și 146 din Codul fiscal, rezultă că, pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții:

- folosirea achizițiilor în scopul realizării de operațiuni taxabile,

- existența facturilor originale emise în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal.

Referitor la prima condiție, respectând prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, A. a realizat operațiuni taxabile în noiembrie 2015, întrucât a vândut terenul achiziționat, tranzacția fiind supusă TVA. Astfel, legătura dintre achiziția efectuată și operațiunea taxabilă a fost pe deplin dovedită în noiembrie 2015.

În acest sens, jurisprudența CJUE statuează că "existența unei legături directe și imediate între o anumită operațiune în amonte și una sau mai multe operațiuni în aval ce dau naștere unui drept de deducere a TVA ului este, în principiu, necesară pentru ca dreptul de deducere a TVA ului în amonte să îi fie recunoscut persoanei impozabile" (Hotărârea din 22 februarie 2001, Abbey National, C-408/98, punctul 26). Or, în urma vânzării Terenului, se poate concluziona existența unei legături directe și imediate între achiziția terenului și vânzarea acestuia, fapt ce permite exercitarea imediată a dreptului de deducere a TVA.

Referitor la a doua condiție, respectând prevederile art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, A. a prezentat factura originală primită de la furnizorul său, aceasta fiind condiția impusă de legislația de TVA din România și de legislația europeană în materie de TVA pentru exercitarea dreptului de deducere. Învederăm instanței de judecată faptul că legislația fiscală nu impune persoanei impozabile să dețină niciun alt document suplimentar, ci doar factura în original.

Totuși, instanța de fond nu a analizat îndeplinirea acestor condiții, considerând în mod eronat faptul că:

"în măsura în care exista, s-ar fi născut în momentul în care taxa devenea exigibilă, respectiv atunci când a fost efectuată livrarea bunurilor, anume la nivelul anului 2011, odată cu contractul prin care A. S.R.L. a vândut reclamantei terenul în discuție" (p. 15 din Sentința recurată).

O astfel de soluție este profund eronată și contravine flagrant jurisprudenței constante a CJUE în materia TVA, obligatorie în conformitate cu art. 11 alin. (11) din Codul fiscal, care statuează expres că îndeplinirea cerințelelor de fond conduce la nașterea dreptului de deducere.

Este adevărat că potrivit art. 145 alin. (1) din Codul fiscal, dreptul de deducere ia naștere în momentul exigibilității taxei. Cu toate acestea, prevederea din Codul fiscal nu trebuie interpretată și aplicată în mod izolat față de jurisprudența CJUE care statuează în repetate rânduri că nașterea dreptului de deducere este condiționată de însăși îndeplinirea condițiilor de fond:

"În ceea ce privește condițiile de fond necesare pentru nașterea dreptului de deducere, reiese de la articolul 168 litera (a) din Directiva 2006/112 că bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept trebuie să fie utilizate în aval de către persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și că, în amonte, aceste bunuri sau servicii trebuie să fie furnizate de o altă persoană impozabilă." (Hotărârea Curții din 6 septembrie 2012 în cauza C-324/11 Gábor Tóth, par. 26);

Așadar, îndeplinirea cerințelor de fond pentru deducerea TVA marchează momentul nașterii dreptului de deducere, iar nu doar posibilitatea exercitării acestui drept. În consecință, prin raportare la obiectul prezentei cauze (distinct față de cauza care a format obiectul dosarului nr. x/2014), se impunea ca instanța de fond să realizeze o analiză proprie, prin raportare la situația de fapt și la argumentele deduse judecății, cu privire la îndeplinirea condițiilor de fond pentru deducerea TVA (moment ce marchează însăși nașterea dreptului de deducere) la momentul vânzării Terenului.

Necesitatea acestei analize decurge, într-adevăr, din soluția de respingere a acțiunii care a format obiectul dosarului nr. x/2014, întemeiată pe aprecierile instanței de recurs din respectivul dosar în sensul că la momentul achiziției Terenului Societatea nu a demonstrat condiția utilizării acestuia în scopul operațiunilor taxabile, probatoriul administrat în sensul intenției A. de a dezvolta un proiect de hale industriale fiind considerat insuficient.

De altfel, raționamentul instanței de fond este profund viciat și contradictoriu, întrucât nu se poate susține că dreptul de deducere ia naștere exclusiv în momentul în care taxa devine exigibilă, dar că acesta nu a fost recunoscut pentru că tranzacția constând în achiziția terenului nu a avut un scop economic - întrucât aceasta înseamnă o recunoaștere a faptului că existența dreptului de deducere depinde de îndeplinirea condițiilor de fond.

Tocmai de aceea, este necesar ca în prezenta cauză instanța să analizeze faptul că Societatea a dobândit dreptul de deducere a TVA la momentul vânzării Terenului, prin materializarea operațiunilor taxabile, aspect necontestat nici de către organele fiscale, soluția de preluare a concluziilor reținute prin Decizia ICCJ fiind profund nelegală.

Astfel, dreptul A. de deducere a TVA în sumă de 8.584.416 RON s-a născut și a fost în mod legal exercitat ulterior momentului vânzării Terenului, la momentul îndeplinirii cerinței de fond privind folosirea achizițiilor în scopul realizării de operațiuni taxabile, prin înregistrarea facturii de achiziție în decontul de TVA aferent trimestrului IV 2015 (prin înscrierea sumei la rândul de regularizări).

La acest moment, apare cu evidență faptul că Societatea îndeplinește toate condițiile pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, independent de soluția privind neîndeplinirea condițiilor de fond la momentul achiziției Terenului.

Societatea și-a exercitat dreptul de deducere în conformitate cu prevederile art. 1471 alin. (2) din Codul fiscal.

Ca urmare a soluției eronate în sensul că nașterea dreptului de deducere a TVA a fost tranșată în mod definitiv prin Decizia ICCJ, cu consecința inexistenței sale, instanța de fond a omis să realizeze o analiză propriu-zisă cu privire la modalitatea în care Societatea și-a exercitat dreptul de deducere:

"Altfel spus, situația părții reclamante nu se circumscrie disp. art. 1471 alin. (2) din Legea nr. 571/2004 republicată și pct. 48.l din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 rap. la art. 180 din Directiva 2006/112/CE, deoarece partea reclamantă și-a exercitat dreptul de deducere în legătură cu TVA în cuantum de 8.584.416 RON pentru contractul încheiat la 28.11.2011 de A. S.R.L. cu A. S.R.L., acesta fiind respins prin act administrativ fiscal definitiv pentru neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de fond." (p. 16 din Sentința recurată)

Or, față de îndeplinirea evidentă a condițiilor de fond pentru deducerea TVA, se observă că A. a acționat cu respectarea tuturor prevederilor legale incidente, astfel încât se impune recunoașterea dreptului A. de a deduce taxa pe valoarea adăugată în sumă de 8.584.416 RON.

Conform art. 147

1

alin. (1) din Codul fiscal: "Orice persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA, conform art. 153, are dreptul să scadă din valoarea totală a taxei colectate, pentru o perioadă fiscală, valoarea totală a taxei pentru care, în aceeași perioadă, a luat naștere și poate fi exercitat dreptul de deducere, conform art. 145-147."

Întemeindu-și soluția pe dispozițiile art. 147ind. 1 alin. (1) din Codul fiscal, organele fiscale au respins inițial dreptul Societății de deducere a TVA, întrucât s-a considerat că nu sunt realizate operațiuni taxabile, intenția A. nefiind recunoscută. În acest context, conform interpretării Autorității fiscale, desprinse din cuprinsul Raportului de inspecție fiscală, dreptul de deducere a TVA a luat naștere abia la data realizării de operațiuni taxabile (i.e. noiembrie 2015).

Prin excepție, conform art. 147

1

alin. (2) din Codul fiscal:

"În situația în care nu sunt îndeplinite condițiile și formalitățile de exercitare a dreptului de deducere în perioada fiscală de declarare sau în cazul în care nu s-au primit documentele de justificare a taxei prevăzute la art. 146, persoana impozabilă își poate exercita dreptul de deducere prin decontul perioadei fiscale în care sunt îndeplinite aceste condiții și formalități sau printr-un decont ulterior, dar nu pentru mai mult de 5 ani consecutivi, începând cu data de 1 ianuarie a anului care urmează celui în care a luat naștere dreptul de deducere" .

Astfel, din textul de lege anterior menționat rezultă că în situația în care condițiile și formalitățile de exercitare a dreptului de deducere sunt îndeplinite mai târziu decât la data tranzacției, persoana impozabilă își poate exercita dreptul de deducere prin decontul aferent perioadei fiscale în care sunt îndeplinite aceste condiții.

De asemenea, solicităm instanței de judecată să constate faptul că, potrivit pct. 48 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a art. 1471 din Codul fiscal, prevederile alin. (2) al acestui articol sunt aplicabile persoanelor impozabile și ulterior unui control fiscal, chiar dacă taxa înscrisă în facturile pentru achiziții era exigibilă în perioada supusă inspecției fiscale.

Dispozițiile pct. 48 din Normele Metodologice de aplicare a Codul fiscal confirmă astfel, în mod expres, dreptul A. de a-și exercita dreptul de deducere a TVA aferentă achiziției de teren prin Decontul de TVA D300, aferent perioadei în care sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea dreptului de deducere.

În cauză, la finalul lunii ianuarie 2016, A. a înregistrat un sold al sumei negative de TVA în sumă de 4.453.234 RON pentru care a solicitat rambursarea (în continuare "Decontul de TVA D300", atașat cererii de chemare în judecată la Anexa nr. 8).

Conform instrucțiunilor de completare a decontului de TVA, la rândul privind "Soldul sumei negative a TVA reportate din perioada precedentă pentru care nu s-a solicitat rambursare" se poate prelua exclusiv soldul sumei negative din perioada precedentă (i.e. doar suma negativă a TVA aferentă trimestrului III 2015 ar fi putut fi preluată în decontul de TVA aferent trimestrului IV 2015). Or, este clar că A. nu s-a aflat într-o astfel de situație.

Prin urmare, se poate observa că A. nu a declarat TVA deductibilă în sumă de 8.584.416 RON în sensul indicat de autoritățile fiscale (fapt ce ar fi generat validarea cu erori a decontului de TVA), ci a operat o regularizare a TVA dedusă în urma îndeplinirii condiției substanțiale privind deducerea TVA.

Societatea și-a exercitat dreptul de deducere a TVA conform legislației în vigoare. Utilizarea rândului de "Regularizări privind TVA dedusă" din decontul de TVA în situația în care condițiile de deducere a TVA sunt îndeplinite la o dată ulterioară este confirmată inclusiv de către ANAF- DGRFP Ploiești .

Cât timp art. 147

1

alin. (2) conferă dreptul contribuabilului de a-și exercita dreptul de deducere a TVA la un moment viitor, atunci când îndeplinește condițiile și formalitățile, fără a limita în niciun fel acest drept de existența unei cereri anterioare de rambursare, Societatea a respectat întru totul dispozițiile Codul fiscal, întrucât se afla în situația îndeplinirii ulterioare a condițiilor de exercitare a dreptului de deducere a TVA.

. Soluția pronunțată de instanța de fond încalcă principiul neutralității TVA

(79) Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană: "În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii."

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: "Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele."

În plus, potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) din Constituția României:

"Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

De altfel, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reflectă materializarea obligației asumate de autoritățile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din aplicarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene. Conform principiului cooperării stabilit în art. 10 al Tratatului de instituire a Comunității Europene, curțile naționale sunt cele care trebuie să asigure protecția juridică a persoanelor ca urmare a efectului direct al dreptului comunitar .

(83) Principiul neutralității TVA constituie un principiu fundamental al sistemului de TVA și constă în faptul că persoanele impozabile cu drept de deducere integral a TVA trebuie să fie în întregime eliberate de povara TVA plătibilă sau plătită în cursul tuturor activităților economice desfășurate. Practic, principiul neutralității TVA impune ca TVA să nu reprezinte un cost pe parcursul lanțului de producție/distribuție (acest impozit trebuie să fie suportat doar de consumatorul final).

Orice încălcare a acestui principiu la nivelul beneficiarului ar însemna ca TVA să devină un cost/o povară la nivelul beneficiarului. Astfel, s-ar produce și o dublă impozitare a unei singure operațiuni (atât la nivelul furnizorului cât și la nivelul beneficiarului).

Pe plan național, principiul neutralității TVA este reglementat de prevederile art. 3 din Codul fiscal aplicabil în prezenta cauză:

"Principiile fiscalității. Impozitele și taxele reglementate de prezentul cod se bazează pe următoarele principii: a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin (...)";

Or, neutralitatea TVA este una dintre valențele intrinseci ale principiului neutralității fiscale. Practic, principiul neutralității TVA stabilește expres că TVA este un impozit indirect suportat de consumatorul final și nu trebuie să reprezinte un cost în cadrul lanțului comercial. În consecință, persoanele impozabile cu drept de deducere a TVA trebuie să fie în întregime eliberate de povara TVA plătibilă sau plătită în cursul tuturor activităților economice desfășurate.

Astfel cum rezultă și din jurisprudența în materie, principiului neutralității TVA este un principiu diriguitor al întregii materii, atât la nivel național, cât și la nivel european, CJUE statuând expres că:

Persoana impozabilă poate deduce integral TVA aplicată bunurilor și serviciilor achiziționate în exercitarea activităților sale taxabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2008, Nordania Finans și BG Factoring, C 98/07, Rep., p. I 1281, punctul 19).

Principiul neutralității TVA impune ca o tranzacție să fie impozitată într-o manieră neutră, astfel încât să nu existe cazuri de dublă impozitare sau non-taxare (cauzele C-155/02 Cookies World, C-384/01 Commission v. France, C-141/00 Kugler).

Contrat susținerii instanței de fond, principiul neutralității nu numai că poate ci trebuie analizat distinct de Decizia ICCJ.

Astfel, situația de fapt supusă analizei în prezenta cauză conturează o neutralitate perfectă (i.e. operațiunii din amonte - achiziția Terenului îi corespunde operațiunea din aval - vânzarea Terenului), care trebuie analizată distinct de orice aprecieri incluse în Decizia ICCJ cu privire la existența intenției de a efectua operațiuni taxabile la momentul achiziționării Terenului. Instanța de fond a refuzat așadar o verificare propriu-zisă a fondului problemei - astfel cum am detaliat supra, urmare a Deciziei ICCJ, acesteia revenindu-i obligația de a analiza îndeplinirea condițiilor de fond intrinseci acordării dreptului de deducere a TVA la momentul vânzării Terenului.

Din această perspectivă, în contextul în care A. a demonstrat îndeplinirea cerințelor de fond pentru deducerea TVA, negarea dreptului Societății de deducere a TVA aferente achiziției Terenului se traduce într-o încălcare gravă a principiului neutralității TVA la nivelul A..

Negarea dreptului Societății de a deduce TVA aferentă achiziției Terenului ar converti TVA într-un cost la nivelul beneficiarului, în condițiile în care rațiunea TVA este aceea de a nu reprezenta un cost pe parcursul lanțului de producție/distribuție, ci o sarcină suportată doar de consumatorul final.

În condițiile în care A. a efectuat plata TVA către A. la momentul achiziționării Terenului, nerecunoașterea dreptului Societății de a deduce acest cost s-ar traduce într-o dublă impozitare a aceleiași operațiuni, atât la nivelul furnizorului cât și la nivelul beneficiarului.

Jurisprudența constată a CJUE este în sensul că principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea taxei aferente intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite.

Pentru aceste motive, solicită instanței de judecată să dispună:

• Admiterea recursului, casarea în tot a Sentinței recurate și, ca urmare a rejudecării cauzei în fond, admiterea cererii de chemare în judecată care formează obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost formulată;

• Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs.

În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum și pe toate celelalte dispoziții legale și principii de drept menționate în cuprinsul recursului.

Apărarări formulate

Intimata-pârâtă DGRFP Ploiești a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Preliminar, Înalta Curte are a se pronunța cu privire la cererea de înaintare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a întrebărilor preliminare care vizează interpretarea Directivei 2006/112/CE cu privire la sistemul comun de TVA.

Recurenta a solicitat, de asemenea, suspendarea soluționării cauzei în temeiul art. 2 din Legea nr. 340/2009 și a prevederilor art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Întrebările formulate sunt următoarele:

1 dacă dispozițiile art. 167, 168 lit. a) 178 lit. a) și art. 180 din Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, precum și principiul neutralității fiscale trebuie interpretate în sensul că se opun unor reglementări naționale sau a unor practici administrative naționale care nu permit unei persoane impozabile care a achiziționat un bun imobil, cu privire la care i s- a refuzat printr-un act administrativ validat de instanța de judecată deptul de deducere a TVA ca urmare a considerării faptului că nu ar fi justificat efectuarea achiziției în scopul operațiunilor taxabile, să se prevaleze de vânzarea ulterioară a bunului imobil, pentru a colecta TVA, în vederea deducerii TVA aferentă achiziției bunului imobil?

2 Dacă dispozițiile art. 167, 168 lit. a) 178 lit. a) și art. 180 din Directiva 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, precum și principiul neutralității fiscale trebuie interpretate în sensul că dreptul de deducere a TVA, drept care anterior fusese respins de către autoritatea fiscală, se poate exercita, în interiorul perioadei de prescripție, la momentul întrunirii condițiilor de fond și de formă pentru exercitarea acestui drept, chiar dacă exigibilitatea TVA a intervenit la un moment anterior?

3 Dacă principiul neutralității, proporționalității și efectivității trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici administrative naționale conform căreia dreptul de deducere a TVA aferent achiziției unui bun imobil este acordat persoanelor impozabile cu regim mixt, fără a se cunoaște utilizarea bunului imobil, în timp ce persoanelor impozabile cu drept de deducere integral le este refuzat acest drept, chiar dacă, ulterior, bunul imobil în discuție este efectiv utilizat pentru desfășurarea de operațiuni taxabile în interiorul perioadei de prescripție?

În motivarea cererii a susținut, în esență, că problema necesită formularea unei întrebări preliminare pentru a stabili interpretarea dreptului european, că aceste prevederi nu au mai fost interpretate în lumina principiilor amintite și că din jurisprudența Curții referitoare la aceste texte se poate extrage relevanța acestor principii dar nu se poate stabili care ar fi interpretarea acestora cu privire la cazul de față. A susținut că interpretarea în lumina principiilor amintite se impune pentru asigurarea aplicării unitare a dreptului european.

Soluția instanței de recurs cu privire cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

Analizând cererea de adresare a întrebărilor preliminare formulate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 267 din Tratat, precum și ținând seama de punctele de vedere exprimate de părți, Înalta Curte constată că nu se impune admiterea cererii pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene:

"Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen."

De asemenea, potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009:

"(1) Instanța de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, instanța națională sesizează Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuție validitatea sau interpretarea tratatelor și actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii și apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.

Instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unor întrebări preliminare este sau nu necesară.

Prin urmare, art. 267 din TFUE prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea și verificarea validității unei norme din legislația secundară a Uniunii Europene, dar instanța națională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislației naționale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de validitate sau interpretare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de aplicarea dreptului național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Or, Înalta Curte constată că, prin modul în care sunt formulate întrebările propuse, recurenta-reclamantă tinde, de fapt, să obțină o veritabilă "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenței acesteia.

Astfel, nu se solicită, în realitate, interpretarea art. 167,168 lit a), 178 lit. a) și art. 180 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului, ci să se statueze asupra modului de aplicare a acestuia de către o autoritate publică națională, într-o situație de fapt dată, reiterându-se sub altă formă, motivele invocate în cererea de chemare în judecată, precum și în calea de atac a recursului.

Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept comunitar, petenta urmărind dezlegarea de către instanța europeană a fondului litigiului.

În privința întrebărilor formulate, se constată că aspectele invocate de recurenta-reclamantă nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanței naționale.

Pe de altă parte, speța oferă suficiente elemente pentru ca instanța supremă să fie în măsură să soluționeze cauza prin aplicarea reglementărilor invocate în acord cu dreptul Uniunii Europene.

În acest context, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din TFUE, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L..

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința prin prisma criticilor formulate, a întâmpinării depuse, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Înalta Curte reamintește că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

Reține Înalta Curte că recurenta-reclamantă a solicitat prin prezentul demers anularea actelor administrativ fiscal prin care nu i-a fost recunoscut dreptul de deducere TVA și a fost obligate la rambursare TVA stabilită suplimentar.

La data de 28.11.2011, Societatea a achiziționat de la A. S.R.L. un teren cu o suprafață totală de 285.400 mp localizat la Tarlaua 6, Parcela 13 din intravilanul comunei Bolintin Deal, județul Giurgiu.

Urmare a acestei tranzacții, furnizorul A. a emis factura nr. x/28.11.2011 în valoare totală de 44.352.816 RON (echivalentul a 10.168.000 EUR), din care TVA aferentă a fost în sumă de 8.584.416 RON.

Astfel, A. a înregistrat în evidența sa contabilă achiziția terenului din 2011 și, ulterior, având în vedere faptul că intenția A. a fost aceea de a dezvolta un proiect de hale industriale pe respectivul teren, a solicitat rambursarea TVA în sumă totală de 8.650.139 RON prin depunerea decontului de TVA cu sumă negativă și opțiune de rambursare aferent trimestrului II 2012.

Ca urmare a acestei solicitări, autoritățile fiscale au inițiat, în luna martie 2013, o inspecție fiscală parțială la nivelul A. în vederea soluționării cererii de rambursare.

În baza inspecției fiscale, DGRFP Ploiești - AJFP Giurgiu a emis Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de ins