ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2656/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.09.2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești:

a. Anularea Deciziei nr. 370 din 28.03.2017 privind soluționarea contestației formulate de reclamanta și a deciziei nr. 377 din 30.03.2017 reprezentând răspunsul ANAF la contestațiile depuse de A. in legătură cu decizia de stabilire TVA suplimentara si cea de obligații de plata de accesorii, cu consecința anularii:

- Deciziei de impunere x din 19.08.2016 înregistrata sub nr. x din 23.08.2016

- Raportului de inspecție fiscală xdin 19.08.2016 înregistrat sub nr. x din 23.08.2016, documente încheiate de către inspectori din cadrul Autorității Naționale de Administrare Fiscala, Administrația Finanțelor Publice, Activitatea de inspecție fiscală - Serviciul de Inspecție Fiscală Persoane Juridice, cu privire la decontul negativ de TVA cu opțiune de rambursare, cu control ulterior înregistrat la Administrația Finanțelor Publice pentru perioada 01.06.2013 - 31.05.2016, documente în baza cărora s-a stabilit baza suplimentară privind TVA în valoare de 7.397.890 RON și obligații suplimentare de plata privind TVA în sumă de 1.884.451 RON - Deciziei nr. 5735 din 28.10.2016, referitoare la obligațiile de plată accesorii

b. Restituirea sumei în cuantum de 1.884.451 RON, reprezentând TVA suplimentar achitat de reclamantă în baza deciziilor atacate, precum și a obligațiilor de plată accesorii aferentă acesteia, în cuantum de 637.594 RON.

c. Obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente soluționării prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 1564 pronunțată în data de 23 aprilie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii Ploiești; a dispus anularea parțială a deciziei nr. 370/28.03.2017 emisă de DGRFP Ploiești, a deciziei de impunere nr. x/19.08.2016 emisă de A.C.M. - Regiunea Ploiești, si a raportului de inspecție fiscala nr. x/19.08.2016, cu privire la suma de 1.857.588 RON, reprezentând TVA suplimentar de plată, precum și anularea parțială a Deciziei nr. 377/30.03.2017 DGRFP Ploiești și a deciziei nr. 5735/28.10.2016 emisă de A.C.M. - Regiunea Ploiești, cu privire la accesoriile aferente sumei de 1.857.588 RON; a respins restul pretențiilor ca neîntemeiate; a obligat pârâtele către reclamantă la plata sumei de 1050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,reprezentând taxa judiciară de timbru si onorariu expert.

Împotriva sentinței civile nr. 1564 pronunțată la 23 aprilie 2019 de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

În susținerea recursului instituția pârâtă a arătat următoarele:

- din studierea sentinței recurate se poate observa ca instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, motivarea acesteia sprijinindu-se exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuată în cauză.

Instanța de fond s-a limitat succint în vederea admiterii în parte a cererii, la invocarea exclusivă a unei singure probe, respectiv expertiza contabila. Ori, expertiza reprezintă un mijloc de proba important care de regulă exercită o influențîă însemnata asupra activității judiciare fara insa a constitui un mijloc de proba privilegiat, fără a avea o forța probanta absoluta, fara a limita libertatea de apreciere a judecătorului.

Învederează că, a depus la dosar atât întâmpinare, cât și obiecțiuni la expertiză, care însă nu au fost luate in considerare de către instanța de fond și nu au fost combătute așa cum prevede -procedura civila.

- opinează au fost ignorate aspecte esențiale care dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanța de fond, ar fi condus la o altă soluție;

- taxa pe valoarea adăugata calculată suplimentar s-a datorat faptului ca intimata reclamanta nu a cuantificat cantitatea de materii prime si materiale folosite in procesul de producție pierdute pentru a o compara cu limita stabilita potrivit legii ori, in lipsa acesteia cu limitele stabilite prin norma proprie de consum si de a determina astfel pierderile efective aferente; procesului de producție, pentru a stabili daca aceasta se incadreaza in limitele la care se refera Normele metodologice, astfel încât valoarea TVA aferenta pierderilor tehnologice se ajustează in conformitate cu prevederile art. 148 alin. (2) lit. c), art. 145 alin. (1) și (2) coroborat cu dispozițiile pct. 53 alin. (12) din Normele metodologice.

- învederează faptul ca pierderile tehnologice peste limitele legale aprobate de autoritățile competente, din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată sunt considerate livrări de bunuri mobile cu plată sau asimilate livrărilor de bunuri, dacă nu se încadrează în excepțiile prevăzute de lege, respectiv dacă reprezintă bunuri distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze de forță majoră, bunuri de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate sau perisabilități in limitele legale.

Raportul de expertiză tehnică judiciară tratează strict din punct de vedere tehnologic pierderile din procesul de producție (aplicabile în industria tipăririi de ambalaje specifice domeniului alimentar, care este domeniul de activitate al reclamantei).

- Instanța de fond nu a avut in vedere faptul ca echipa de inspecție fiscală nu a avut competența (și nici cunoștințele necesare) analizei acestor pierderi tehnologice din punct de vedere tehnic, obiectivul controlului fiind încadrarea acestor pierderi în limitele admise de legislația fiscala.

Tratamentul fiscal al cheltuielilor cu pierderile tehnologice este prevăzut expres prin lege, respectiv la art. 21, alin. (1) din Codul fiscal în vigoare pentru în perioada verificată), coroborat cu pct. 23, lit. e) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, date în explicitarea prevederilor art. 21 alin. (1).

Potrivit prevederilor legale în vigoare pierderile tehnologice rezultate ca urmare a unui consum efectiv de materii prime mai mare decât norma proprie consum (stabilită prin norme legale sau de către societate) pentru care nu s-au emis facturi clienților, nu reprezintă cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, deci sunt cheltuieli nedeductibiie la calculul profitului.

Pierderile tehnologice stabilite potrivit legii sau, după caz, stabilite de persoana impozabilă în norma proprie de consum nu intră sub incidența bunurilor constatate lipsă în gestiune, iar deducerea taxei pentru achizițiile de bunuri utilizate în activități economice care dau naștere la pierderi tehnologice se realizează pe baza prevederilor art. 145 alin. (2) din Codul fiscal si anume orice persoană are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile.

Mai mult, chiar intimata reclamanta recunoaște în mod tacit depășirea normelor de consum fără însă a defini influențele fiscale ale acestui fapt, în condițiile în care nu au fost prezentate echipei de control documente din care să reisă că aceste consumuri de materii prime peste norma de consum proprie au facturate clienților.

Concret, societatea putea considera drept deductibile costurile aferente materiilor prime și materiale folosite în procesul de producție la momentul achiziției acestora, întrucât în acel moment nu puteau fi determinate eventuale pierderi tehnologice ulterioare.

Învederează instanței de recurs faptul ca aspectul tehnic al costurilor generate ca urmare a depășirii normelor de consum (proprii) nu poate fi asimilat cu tratamentul fiscal al pierderilor tehnologice rezultate din procesul de producție.

Susținerea potrivit căreia "organele de inspecție fiscală nu au ținut cont de natura substanțelor volatile prezentate în rapoartele de producție, precum și masa reală a produsului finit luată în calcul la determinarea pierderilor de producție", este nefondata, întrucât nu substituie obligația încadrării operațiunilor economice potrivit prevederilor legale din punct de vedere fiscal, organele de inspecție fiscală fiind îndreptățite să aprecieze în limitele atribuțiilor și competențelor ce le revin relevanța stării de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege in vederea stabilirii corecte a impozitelor, taxelor datorate bugetului de stat.

De reținut este faptul ca, contestarea obligațiilor de plată stabilite de organele fiscale nu înlătură dreptul organului fiscal teritorial de a calcula accesorii aferente acestor obligații, până la data plății lor, inclusiv, atât timp cât instanțele de judecată nu s-au pronunțat printr-o hotărâre judecătorească definitivă asupra debitelor stabilite. Dobânzile și penalitățile de întârziere în sumă de 637.594 RON aferente debitelor neachitate la termenele de scadență, sunt legal datorate bugetului general consolidat de către societate.

În ceea ce privește suma de 1050 RON reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expert) acordate de către instanța de fond, arată că judecătorul fondului nu a ținut cont de împrejurarea că în speță nu s-a putut reține rea credință, comportare neglijentă sau exercitare abuzivă a niciunuia dintre pârâți.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând anularea recursului ca nemotivat și respingerea căii de atac ca nefondată, cu menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 iulie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 14 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat .

Din actele și lucrările dosarului, rezultă că reclamanta a suspus controlului instanței de contencios administrativ Decizia nr. 370 din 28.03.2017 privind soluționarea contestației formulate de reclamanta, decizia nr. 377 din 30.03.2017, Decizia de impunere x din 19.08.2016, Raportul de inspecție fiscală xdin 19.08.2016 și Decizia nr. 5735 din 28.10.2016, referitoare la obligațiile de plată accesorii.

Prin Sentința recurată, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea și a dispus anularea parțială a deciziei nr. 370/28.03.2017 emisă de DGRFP Ploiești, a deciziei de impunere nr. x/19.08.2016 emisă de A.C.M. - Regiunea Ploiești, si a raportului de inspecție fiscala nr. x/19.08.2016, cu privire la suma de 1.857.588 RON, reprezentând TVA suplimentar de plată, precum și anularea parțială a Deciziei nr. 377/30.03.2017 DGRFP Ploiești și a deciziei nr. 5735/28.10.2016 emisă de A.C.M. - Regiunea Ploiești, cu privire la accesoriile aferente sumei de 1.857.588 RON.

Împotriva acestei soluții, pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a declarat recurs apreciind că instanța de fond nu răspuns criticilor sale aduse prin întâmpinare și obiecțiuni la raportul de expertiză și nu a observat că TVA-ul suplimentar de plată calculată suplimentar s-a datorat faptului ca intimata reclamanta nu a cuantificat cantitatea de materii prime si materiale folosite in procesul de producție pierdute pentru a o compara cu limita stabilita potrivit legii. În drept a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată pe cale de întâmpinare, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, întrucât recurenta-pârâtă, prin cererea de recurs, a formulat critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, nu sunt întemeiate criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în condițiile în care aceasta nu enunță în mod concret care dintre critici nu au fost avute în vedere de instanța fondului.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește. În cauză, hotărârea pronunțată de instanța de fond satisface cerințele prevăzute de dispozițiile legale menționate, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței cu privire la soluția pronunțată, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile formulate de reclamantă.

Răspunzând criticilor formulate de recurenta pârâtă sub acest din urmă aspect, se impune a se constata că expertiza în specialitatea contabilitate-fiscalitate, administrată în primă instanță, a avut rolul de a oferi instanței o opinie de specialitate asupra documentației supusă analizei, însă aprecierea probelor s-a realizat de către judecătorul fondului pe baza propriului raționament, prin coroborarea probei în discuție cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză (înscrisurile depuse de reclamantă) și analizarea acestora prin prisma dispozițiilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, motiv pentru care, de altfel, acțiunea reclamantei a fost admisă doar în parte.

Înalta Curte constată că, instanța de fond constatând complexitatea deosebită a cauzei, a decis că se impune efectuarea unei expertize de specialitate tehnică specialitatea chimie și a dispus numirea expertului prin tragere la sorți.

În mod evident, opinia expertei de specialitate chimie și ingineria substanțelor organice nu este obligatorie pentru instanță, iar în speță, judecătorul fondului a supus-o propriei evaluări, în raport cu normele juridice incidente situației de fapt stabilite, motiv pentru care, nu se poate reține că prin înlăturarea unora dintre susținerile formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și pârâte prin întâmpinare și prin validarea parțială, în mod întemeiat, a constatărilor cuprinse în raportul de expertiză în specialitatea contabilitate-fiscalitate întocmit în cauză, prima instanță și-ar fi întemeiat soluția, exclusiv, pe concluziile acestei lucrări de specialitate.

Instanța de control judiciar apreciază că motivarea clară și accesibilă a primei instanțe răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României.

Curtea a subliniat în această ultimă hotărâre că, potrivit practicii sale constante, exigența procesului echitabil este îndeplinită și în cazul unei motivări a soluției pe scurt, din care să rezulte însă că au fost examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți.

Prin urmare, chiar și o motivare sumară a unei hotărâri judecătorești nu echivalează cu o nemotivare, sancționabilă conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, și pe cale de consecință, îndeplinește cerințele unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În contextul arătat, faptul că, în speță, recurenta-pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe, nu poate conduce la concluzia că sentința atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind incidente în speță prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs care pot fi circumscrise motivului de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. (8) C. proc. civ., având în vedere, pe de o parte, faptul că, deși se afirmă încălcarea și aplicarea greșită a legii, sunt reluate în mare parte apărările formulate prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, iar pe de altă parte, faptul că prin motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, susținerile care vizează netemeinicia hotărârii atacate neconstituind motiv de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta desfășoară activități de tipărire, fiind specializată în fabricarea de ambalaje utilizând tipărirea prin rotogravură. Ca urmare a inspecției fiscale parțiale efectuate în perioada 1 iunie 2013 - 31 mai 2016 de către Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii Ploiești, au fost emise Raportul de inspecție fiscală nr. x/19.08.2016 și Decizia de impunere nr. x-99/19.08.2016. Reclamanta a formulat contestație administrativ fiscală, respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 370/28.03.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești.

Organul fiscal a emis și Decizia referitoare la obligatiile de plata accesorii nr. x/28.10.2016, prin care a stabilit un debit in cuantum de 637.842 RON reprezenatnd dobanzi si penalitati de întârziere, din care 637.594 RON aferente TVA. Prin Decizia nr. 377/30.03.2017, DGRFP Ploiesti a respins ca neîntemeiata contestatia formulată de către reclamantă, pentru suma de 637.594 RON reprezentând dobanzi si penalități de întârziere aferente TVA.

Reclamanta a solicitat, prin cererea soluționată prin sentința recurată, anularea tuturor actelor anterior menționate, dar astfel cum în mod legal și corect a reținut judecătorul fondului că "motivele de fapt si de drept expuse în sustinerea contestatiei au vizat in realitate exclusiv obligația suplimentara de plată în cuantum de 1.857.588 RON TVA".

Răspunzând criticilor recurentei prin prisma modului în care instanța de fond a valorificat concluziile raportului de expertiză efectuată în cauză în raport de dispozițiile legale ale Codul fiscal aplicabile, Înalta Curte constată că, recurenta-pârâtă apreciază că în mod eronat instanța de fond a reținut nelegalitatea actelor contestate sunt nelegale în privința sumei de 1.857.588 RON TVA suplimentar de plată.

Recurenta-pârâtă susține că reclamanta nu a prezentat documente justificative în baza cărora au fost înregistrate pierderile tehnologice din procesul de producție, din care să rezulte pierderile efectiv realizate și dacă acestea se încadrează în procentul admis, soluția pronunțată de instanță fundamentându-se doar pe concluziile expertizei efectuate în cauză.

Înalta Curte constată că instanța de fond a justificat cu propriile argumente motivul pentru care a apreciat că actele contestate sunt nelegale în privința debitului în valoare de 1.857.588 RON TVA, stabilit conform deciziei atacate ca TVA suplimentar aferentă cantității de materii și materiale prime pierdute în procesul de producție, care nu au fost cuantificate de societate pentru a stabili dacă se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Sub acest aspect, instanța de recurs constată, în acord cu judecătorul fondului că, la dosarul cauzei s-au depus documente justificative din cuprinsul cărora rezultă că reclamanta a pus la dispoziția organelor fiscale înscrisuri din care reies pierderile efectiv înregistrate în perioada ce a făcut obiectul inspecției și instituția pârâtă a emis TVA-ul suplimentar de plată în baza acestor acte.

Mai mult, chiar recurenta-pârâtă a susținut în cuprinsul motivelor de recurs că "echipa de inspecție fiscală nu a avut competența (și nici cunoștințele necesare) analizei acestor pierderi tehnologice din punct de vedere tehnic, obiectivul controlului fiind încadrarea acestor pierderi în limitele admise de legislația fiscala.", context în care organul fiscal nu putea stabili o valoare a pierderilor dacă nu avea cunoștințele necesare analizei acestor pierderi tehnologice.

Înalta Curte constată că, deși niciunde legislația în materie nu stabilește cerințe minime privind modul în care trebuie să se întocmească norma proprie de consum pentru pierderile tehnologice, recurenta consideră că norma proprie de consum utilizată de reclamantă nu este probata de determinări cantitative pe baza fișelor tehnologice pe fiecare produs în parte, care să cuprindă denumirea produsului, caracteristicile acestuia, fazele (operațiile) de prelucrare, utilajele utilizate pentru realizarea operațiilor respective, consumurile pe o unitate de produs specifice fiecărei faze, pierderile care pot apărea în timpul prelucrării tehnologice, acestea considerând că norma de consum nu este justificată, ca fiind un calcul economic real.

Recurenta însă nu a facut nicio referire la înscrisurile în baza cărora a fost stabilită norma de consum, respectiv, Procedura operațională flux tehnologic și stabilirea procentului reprezentând pierderi tehnologice și fișele privind modul de operare și de ce acestea, în accepțiunea lor, nu pot fi luate în considerare, cu atât mai mult cu cât, acestea recunosc că evaluarea unor informații de natură tehnică nu intră în atribuțiile organelor fiscale.

Pe de altă parte, deși recurentele susțin că au constatat că aceste costuri sunt aferente atât bunurilor materiale cât și nemateriale, din raportul de expertiză rezultă clar că experta a avut în vedere norma de consum doar materiile prime și materialele folosite.

Așa fiind, prin prisma dispozițiilor art. 21 alin. (1) Codul fiscal și pct. 23 alin. (1) lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în mod legal instanța de fond a constatat că din totalul cheltuielilor înregistrate de reclamantă cu pierderile tehnologice în perioada 2013-2015, în mod nelegal organele de inspecție fiscală au negat dreptul reclamantei la deducerea cheltuielilor.

Înalta Curte constată că în mod legal instanța de fond a concluzionat că TVA stabilit suplimentar de organele de inspecție fiscală de 1.857.588 RON, nu este datorat de societate și aceasta deoarece, în raport de dispozițiile 21 alin. (4) lit. c) Codul fiscal, cheltuielile reprezentând pierderi tehnologice nu sunt lipsă în gestiune pentru a fi considerate cheltuieli nedeductibile.

Trebuie precizat că susținerea instituției recurente în sensul că "intimata reclamanta recunoaște în mod tacit depășirea normelor de consum fără însă a defini influențele fiscale ale acestui fapt" nu poate reprezenta un argument în favoarea celor consemnate în cuprinsul deciziei fiscale, având în vedere că, în cauză chiar organele fiscale au apreciat că fiecare critică trebuie dovedită cu înscrisuri.

O ultimă critică adusă de recurentă sentinței atacate vizează obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata reprezentând 1050 RON onorariu expertiză și taxa judiciară de timbru, acestea considerând că, în raport cu dispozițiile art. 451 și art. 453 din C. proc. civ., acestea sunt vădit disproporționate în raport cu faptul că, în cauză nu s-a reținut rea credință, comportare neglijentă sau exercitare abuzivă a niciunuia dintre pârâți.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că ea este inadmisibilă în raport de Decizia nr. 3/2020 dată de ÎCCJ în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Această interpretare își găsește pe deplin aplicabilitatea și în privința onorariului pentru expertiză și taxa judiciară de timbru, critica vizând motive de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte consideră că motivele invocate de recurentă nu sunt de natură a duce la reformarea sentinței atacate, ele fiind nefondate.

Față de considerentele mai sus expuse, nefiind incident motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice împotriva sentinței civile nr. 1564 din 23 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal – veche, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 11 mai 2022.