ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4911/2022

Ședința publică din data de 26 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIIIa contencios administrativ și fiscal, la 24.07.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 20573/04.07.2019 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata despăgubirilor morale și materiale cauzate reclamantului ca urmare a accidentului rutier din data de 16.02.2016.

Prin sentința nr. 439 din data de 18.06. 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 439 din 18.06.2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A. arătând, în esență, că s-a aflat în imposibilitate de a studia dosarul penal și abia la data de 13 septembrie 2017, când a dat o declarație în fața organului de urmărire penală, a luat cunoștință de asigurătorul RCA. Față de această împrejurare, apreciază că termenul de 90 de zile prevăzut de lege curgea de la această dată și se împlinea la data de 13 decembrie 2017.

A mai susținut că cererea de plată a fost depusă la data de 19 octombrie 2017, la circa 1 lună de la data la care a luat cunoștință de numele asigurătorului și nu la mai bine de 1 an de zile cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Faptul că era de notorietate că asigurătorul B. a intrat în faliment nu presupunea în mod obligatoriu că acesta era și asigurătorul de răspundere auto a autorului accidentului.

A mai susținut recurentul-reclamant și că data la care acesta a luat cunoștință de întinderea prejudiciului nu poate fi aceeași cu data accidentului, având în vedere că acesta s-a soldat și cu vătămarea corporală a reclamantului. O astfel de ipoteză ar putea fi acceptată doar în eventualitatea în care accidentul s-ar fi soldat exclusiv cu despăgubiri materiale.

În plus, recurentul-reclamant nu ar fi avut de unde să cunoască cum va decurge recuperarea acestuia și dacă vor interveni complicații.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința recurată, în raport de criticile formulate, a apărărilor din întâmpinare precum și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 20573/04.07.2019 și obligarea pârâtului la despăgubirilor morale și materiale în sumă de 800.000 RON, cauzate reclamantului ca urmare a accidentului rutier din data de 16.02.2016.

Prin decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamant ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 17.03.2017, dată la care a devenit definitivă, prin neapelare, hotărârea intermediară nr. 132/2017 din 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016 prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., publicată în BPI nr. 4791/09.03.2017.

În acest context, Înalta Curte reține ca fiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, astfel:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Se impune a mai fi subliniat că, în vederea recuperării creanțelor de la un asigurător în faliment, creditorul de asigurare are la dispoziție două opțiuni, respectiv înscrierea la masa credală în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 85/2014 sau formularea unei cereri de plată către FGA, urmând procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări.

Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Înalta Curte reține și că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât și distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor"".

Se reține că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

În cauză, evenimentul rutier a avut loc la data de 16.02.2016, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., prin hotărârea intermediară nr. 132/2017 din 16.02.2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin neapelare la data de 17.03.2017. Dreptul de creanță al reclamantului s-a născut la momentul producerii evenimentului rutier, respectiv anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A., astfel că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, termenul de formulare a cererii de plată a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței de declarare a falimentului.

Recurentul-reclamant a înțeles să formuleze o cerere de plată la FGA la data de 19.10.2017, deși sentința de declarare a falimentului a fost publicată în BPI nr. 4791/09.03.2017, devenind opozabilă terților de la acel moment.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora termenul de 90 de zile curgea de la data de 13 septembrie 2017 când a luat cunoștință de identitatea asigurătorului B. S.A., cu ocazia audierii sale de către organul de urmărire penală și nici cele ce vizează imposibilitatea apărătorului său ales de a studia dosarul penal, câtă vreme legislația în vigoare nu condiționează momentul începerii curgerii termenului formulării cererii de plată de cunoașterea de către creditorul de asigurare a asigurătorului sau de cunoașterea întinderii prejudiciului.

Înalta Curte constată că singurul moment relevant în speță, de la care a început să curgă termenul de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva asigurătorului, respectiv 17.03.2017, așa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 16.06.2017.

Or, în aceste condiții, cererea de plată a recurentului-reclamant din data de 19.10.2017 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ultima zi în care recurentul-reclamant ar fi putut depune cererea de plată fiind 16.06.2017.

În concluzie, Înalta Curte constată că FGA a respins în mod corect cererea de plată formulată de către reclamant ca fiind tardivă, iar sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 439 din 18 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2022.