ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2966/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 27.03.2018, sub nr. dosar x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea Deciziei nr. 13294 din 28.02.2018 emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei noi decizii prin care să fie soluționată favorabil cererea de plată.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că temeiurile de drept invocate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților pentru respingerea cererii de plată sunt nefondate și netemeinice, considerând că în mod eronat s-a reținut de către acesta că nu a depus cererea în termenele prevăzute de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, respectiv 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de faliment a asigurătorului S.C. B. S.A., echivalând practic cu prescripția dreptului victimei de a fi despăgubită în urma accidentului rutier.

Prin sentința civilă nr. 5364 din data de 14 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

În esență, instanța de fond a reținut că reclamanta a depus cererea de plată cu depășirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, constatând că în mod corect a respins pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată ca fiind tardiv formulată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 486-495 C. proc. civ., coroborate cu art. 496 și art. 497 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate. A invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în principal casarea sentinței și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii contestației și anulării Deciziei nr. 13294 din 28.02.2018, în subisidiar solicitând casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a calificat în mod greșit termenul de 90 de zile ca fiind un termen de decădere și nu unul de prescripție, interpretând și aplicând în mod eronat prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, care nu au stabilit natura acestui termen.

Concret, a apreciat că instanța de fond nu a adus nici un argument convingător în susținerea acestei soluții, aplicând în mod greșit normele de drept material incidente în cauză. În opinia sa, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu este unul de decădere, ci de recomandare, în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut în mod expresc acest lucru.

În argumentarea opiniei exprimate a arătat că interpretarea normei precitate trebuie să pornească de la scopul edictării acesteia de către legiuitor, să vizeze contextul social-juridic în care a apărut și în conformitate cu normele de tehnică legislativă ce stau la baza elaborării oricărui act normativ, făcând trimitere la art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ale căror dispoziții le-a enunțat.

Interpretând dispozițiile legale enunțate a considerat că, din moment ce legiuitorul nu a făcut nicio referire la natura termenului nici măcar prin intermediul unei norme de trimitere, rămâne instanței rolul de a stabili natura acestuia prin prisma scopului adoptării actului normativ, respectiv acela de a-i ajuta pe creditorii de asigurări în ipoteza în care societatea cu care au încheiate contracte de asigurare a intrat în faliment, creând astfel în favoarea acestora anumite drepturi.

Sub acest aspect instanța de fond a încălcat scopul edictării normelor menționate, creând o situație foarte grea creditorilor de asigurare prin stabilirea fără temei juridic a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ca fiind unul de decădere.

Totodată, și din perspectiva interpretării Legii nr. 213/2015 prin intermediul normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, ale cărei dispoziții recurenta le-a enunțat, rezultă că natura termenului de 90 de zile este aceea a unui termen de decădere și nu de prescripție, cum în mod greșit a apreciat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, instanța de fond.

În opinia sa, din moment ce Legea nr. 213/2015 este în vigoare și produce efecte juridice, ar trebui să conțină reglementări clare și concise, fără să genereze interpretări diametral opuse.

În continuare, recurenta-reclamantă și-a argumentat opinia privind natura termenului de recomandare de 90 de zile, procedând în acest sens la interpretarea gramaticală, sistematică și istorică a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și, concluzionând pe aspectul menționat, a considerat că din textul legal în discuție rezultă că legiuitorul nu a instituit o obligație în sarcina creditorului de asigurare, ci opțiunea formulării cererii, astfel încât nu se poate stabili prin actul normativ incident în cauză un termen de decădere și nu unul de recomandare, în contextul sistemului din care face parte norma interpretată, respectiv de ajutor/protecție al(a) creditorilor de asigurări, și al perioadei adoptării acesteia, când numeroase societăți de asigurare au intrat în procedura falimentului.

Prin urmare, instanța de fond ar fi trebuit să recurgă la o interpretare extensivă în procesul interpretativ al normei legale incidente speței, prin extinderea efectelor acestuia și în privința altor situații care nu s-ar încadra în litera lui, cum ar fi nedepunerea cererii de plată în termenul de 90 de zile.

În plus, pornind de la interpretarea dispozițiilor art. 2547 C. civ., recurenta-reclamantă a susținut că există termene legale pentru a căror depășire se prevede în mod expres sancțiunea decăderii, precum și un alt tip de termene care trebuie interpretate ca fiind de decădere prin modul în care sunt reglementate și prin efectul împlinirii acestora, menționat în cuprinsul actului normativ, termenul de 90 de zile în discuție neregăsindu-se în ipotezele arătate din moment ce nu se prevede nicio sancțiune pentru nerespectarea acestuia.

Pe de altă parte a susținut că, în ipoteza în care un termen a fost instituit prin lege sau prin voința părților pentru exercitarea dreptului la acțiune sau în legătură cu aceasta și nu s-a prevăzut că nerespectarea acestuia atrage pierderea dreptului subiectiv, acest termen trebuie calificat a fi un termen de prescripție extinctivă, evocând în acest sens art. 2546 și art. 2548 alin. (1) din C. civ.

Conchizând pe aspectul reliefat, a arătat că termenul incident în speță este unul legal și nu convențional sau de decădere, deoarece legiuitorul nu a reglementat și cazurile de întrerupere sau suspendare ale acestuia prin același act normativ, solicitând instanței de recurs să constate că termenul în litigiu nu este de decădere, ci de recomandare sau de prescripție extinctivă, instanța de fond făcând în acest sens o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept aplicabile speței.

A făcut trimitere și la dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, care reglementează situațiile în care creditorii de asigurări sunt îndreptățiți la plata daunelor suferite în urma survenirii accidentelor rutiere în ipoteza intrării în faliment a asigurătorului, de la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, respectiv după cum persoanele care pretind un drept au formulat solicitarea de despăgubiri către asigurătorul intrat în faliment sau au solicitat daune direct Fondului de Garantare a Asiguraților.

De asemenea, a evocat art. 24 alin. (8) din Legea nr. 503/2004, conform căruia dreptul de acțiune împotriva FGA se prescrie în termenul de prescripție de 5 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, susținând în acest sens că la data de 30.10.2014, data trimiterii notificării reclamantei către asigurătorul S.C. B. S.A., acesta trebuia să deschidă dosarul de daună și să formuleze o ofertă către asigurat.

În ipoteza în care, raportat la data trimiterii notificării pe care o asimilează unei cereri de plată, nu se apreciază că solicitarea sa a fost făcută în termenul legal, recurenta-reclamantă consideră că din împrejurarea că la data de 15 mai 2015 a fost înregistrată la Tribunalul Iași acțiunea sa împotriva S.C. B. S.A., prin care a solicitat daune ca urmare a prejudiciului creat de accidentul rutier, este în măsură să demonstreze că pârâtul a fost înștiințat despre pretențiile creditorului de asigurări.

De altfel, în litigiul anterior menționat societatea de asigurări i-a recunoscut pretențiile prin întâmpinarea formulată în cauză, așa cum prevede art. 2538 din C. civ., precizând în acest sens că este de acord să-i plătească suma de 21.070 RON, pe care însă nu a acceptat-o, ulterior pronunțându-se hotărârea de încetare a acțiunii având în vedere că în privința societății de asigurare a intervenit falimentul. Așadar, în acel moment a avut loc o întrerupere a termenului de prescripție în beneficiul său, începând să curgă o nouă prescripție de același fel de la momentul recunoașterii pretențiilor, chiar dacă parțial.

Prin urmare, la data de 28.07.2016, când pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a considerat că ar fi data limită la care putea să depună cererea de plată, recurenta-reclamantă consideră că acesta era deja înștiințat de existența cererii sale de plată prin intermediul societății de asigurare și nu putea formula o nouă solicitare întrucât procesul se afla în curs de desfășurare.

Față de toate argumentele prezentate, a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței de fond pentru motivul că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond ca temeinică și legală.

A susținut, în esență, că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen imperativ și de decădere, a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii persoanei asigurate din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esență, greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților în ceea ce privește calificarea termenului de 90 de zile prevăzut de aceste norme, expunând partea argumente cu privire la modalitățile de interpretare a acestor norme și la formularea în termen a cererii de plată a despăgubirilor în raport de recunoașterea pretențiilor de către pârât într-un alt litigiu al părților.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 13294 din 28.02.2018, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardivă cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier petrecut la data de 19.10.2014, reținând că aceasta nu a depus-o în termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015, respectiv 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de faliment a asigurătorului S.C. B. S.A., calculat de la data de 28.04.2016.

Împotriva actului administrativ emis reclamanta a formulat contestație, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.03.2018.

Prima instanță a respins acțiunea reclamantei reținând, în esență, că aceasta a depus cererea de plată cu depășirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 și că în mod corect a respins pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată ca fiind tardiv formulată.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu nerespectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată, conform dispozițiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., incidente speței.

Mai exact, s-a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situația dedusă judecății, este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A., respectiv 28.04.2016, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, dreptul de creanță al reclamantei s-a născut la data producerii riscului asigurat, aceasta formulând cererea de plată abia la data de 21.06.2017, cu depășirea termenului legal.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancțiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Așa fiind, față de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanța atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezența unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul reclamantei de la data deschiderii posibilității executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Astfel, executarea dreptului de creanță al reclamantei a fost posibilă la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A., respectiv 28.04.2016, dată la care a rămas definitivă încheierea nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului București, și în raport de care reclamanta avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 27.07.2016. În acest context, în mod legal s-a reținut prin decizia atacată că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 21.06.2017, cu depășirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. B. S.A..

În acest punct Înalta Curte reamintește că termenele pentru exercițiul drepturilor părților nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil și efectiv, ci stimularea activității procesuale a părților prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Sub acest aspect, nu pot fi reținute alegațiile recurentei-reclamante în ceea ce privește calificarea naturii termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 din perspectiva interpretării gramaticale, sistematice și istorice a prevederilor legale menționate.

Este adevărat că interpretarea normelor juridice are ca scop stabilirea adevărului sau deplinului sens al normei juridice în aplicarea sa concretă și că în activitatea de aplicare a normei juridice cunoașterea ei are un dublu aspect: cunoașterea cât mai deplină a stării de fapt ce urmează a fi încadrată în prevederile acelei norme și cunoașterea cât mai temeinică a spiritului și literei normei ce urmează a fi aplicată acelei stări de fapt. În acest sens, interpretarea normelor juridice trebuie să conducă la clarificarea deplină a înțelesului acestora, atât din perspectiva structurii lor logico-juridice, cât și din perspectiva formei lor exterioare, a stilului și limbajului de elaborare, toate acestea urmărind să dezvăluie intenția legiuitorului, rațiunea practică a unui asemenea demers fiind aceea de a asigura o corectă selectare și individualizare a normei aplicabile la o situație de fapt dată.

Însă, interpretarea în cauză a dispozițiilor legale incidente, realizată de către recurenta-reclamantă, nu reflectă scopul edictării acestora de către legiuitor, această interpretare fiind făcută într-o manieră proprie părții și în sensul soluției favorabile spre care tinde aceasta prin promovarea prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecințele reale ale normelor legale amintite care îi sunt defavorabile.

De asemenea, în dezacord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată societății de asigurare nu poate fi asociată unei cereri de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Or, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față.

Așa fiind, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

În fine, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 185/2020, a clarificat distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege.

Astfel, a reținut Curtea Constituțională că "prevederile legale criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale."Dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daună trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

În acest context, Înalta Curte reține că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-reclamante în sensul că recunoașterea pretențiilor sale de către pârât într-un alt litigiu înregistrat la data de 15 mai 2015 pe rolul Tribunalului Iași și având ca obiect despăgubirile solicitate pentru prejudiciul suferit în urma aceluiași eveniment asigurat, ar demonstra depunerea cererii de plată în termen din moment ce pârâtul a luat cunoștință despre pretențiile creditorului de asigurare din conținutul acelei cereri de chemare în judecată. Faptul că prin cererea de chemare în judecată menționată, obiect al litigiului înregistrat pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2015, au fost solicitate despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit de reclamantă în urma intervenirii evenimentului asigurat, nu modifică cu nimic aprecierea asupra momentului de la care se calculează termenul de decădere de 90 de zile și, cu atât mai mult, să înlăture sancțiunea decăderii din dreptul de a formula cererea de plată, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecință, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 21.06.2017, după expirarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. B. S.A., respectiv 28.04.2016, soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menținută ca atare.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reține că instanța de fond a constatat în mod corect legalitatea actului administrativ contestat, pronunțând o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt stabilite.

Față de considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă și va menține sentința de fond atacată în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 5364 din 14 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021.