ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 597/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, anularea Deciziei nr. 15362 emise de pârât la data de 19.06.2018, cu obligarea F.G.A. la emiterea unui nou act administrativ de soluționare pe fond a cererii depuse de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 111 din 15 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 15362/19.06.2018 emisă de pârât și a fost obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond cererea reclamantei.

Împotriva sentinței civile nr. 111 din 15 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere și la dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) și pct. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obținerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor cuvenite, recurentul-pârât a susținut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraților.

Totodată, termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de repunere în termen - pentru ca sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv. FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.

A apreciat recurentul să sentința recurată este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a art. 14 din Legea nr. 213/2014.

Astfel, prin reținerea de către prima instanță că manifestarea de voință a reclamantei din data de 02.11.2016 a fost clară, în sensul că a solicitat să fie despăgubită, reclamanta formulând de fapt o cerere prin care solicita deschiderea dosarului de daună (Anexa 3) și nu o cerere de plată (Anexa 6), instanța a confundat cererea de deschidere a doasrului de daună cu cererea de plată.

Față de dispozițiile legale invocate anterior, recurentul a susținut că cererea de deschidere a dosarului de daună nu se confundă și nu produce efectele cererii de plată a despăgubirii, efectele acestora fiind diferite, astfel cum se prevede și în legea, respectiv în cazul creanțelor născute anterior deschiderii procedurii falimentului față de soceitatea de asigurare termenul de formulare a cererii este de 90 de zile calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar pentru cele născute ulterior, termenul curge de la data nașterii dreptului de creanță, astfel că sunt eronate reținerile primei instanțe în sensul că cererea de plată a fost formulată în termen de reclamantă, în realitate aceasta transmițând cererea de desschidere a dosarului de daună, iar nu cererea de plată descrisă în Anexa nr. 6.

În fine, a invocat recurentul-pârât dispozițiile art. 100 din Legea nr. 85/2014 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziațiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, a arătat că nu a avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul decât după emiterea facturii de către service-ul autorizat.

Un considerent important ce trebuie avut în vedere este cuprins în dispozițiile art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările în România. Instanțele de judecată obligă la plata de despăgubiri doar societățile de asigurare, care nu pot fi cunoscute decât ulterior producerii accidentului. Astfel, dreptul la acțiune se naște în mod complet, abia când se cunoaște atât paguba cât și pe autorul acesteia.

Contrar susținerilor Fondului, dreptul de creanță complet s-a născut la data la care reclamanta a avut cunoștință inclusiv despre suma de plată, respectiv data la care creanța a devenit certă și data de la care curg cele 90 de zile prevăzute de lege.

Din moment ce suma de plată a fost stabilită prin factura fiscală nr. x emisă la 22.06.2017 de către service-ul auto, iar cererea a fost trimisă ulterior tot în cursul lunii iunie 2017, consideră că a formulat în termen cererea de plată, iar Decizia de respingerea a cererii în plată comunicată de Fondul de Garantare, este nelegală, astfel cum, în mod corect a reținut instanța de fond.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esență, argumentele prezentate prin cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 august 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 02.11.2016, în localitatea Cluj Napoca, a avut loc un accident rutier în urma căruia a fost avariat autoturismul cu numărul de înmatriculare x aparținând reclamantei A. S.R.L..

La data de 02.11.2016 reclamanta a solicitat pârâtului deschiderea dosarului de daună ca urmare a producerii riscului asigurat., iar la data de 16.12.2016 s-a emis de către FGA documentul de introducere în reparație a vehiculului.

La data de 22.06.2017 a fost emisă factura nr. x/22.06.2017 reprezentând reparații caroserie la auto x, de către unitatea service, pentru suma de 3127 RON.

La data de 22.06.2017 reclamanta a depus la pârât cererea de la fila x prin care a arătat că suma pe care o solicită cu titlul de despăgubire este de 3127 RON, prin decizia nr. 15362/19.06.2018 pârâtul respingând cererea de plată formulată de reclamantă apreciind că aceasta este tardivă.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților, anularea Deciziei nr. 15362 emise de pârât la data de 19.06.2018, cu obligarea F.G.A. la emiterea unui nou act administrativ de soluționare pe fond a cererii depuse de reclamantă.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

Astfel, instanța de control judiciar reține că potrivit dispsozițiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că " în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale."

Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări (...)"

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea de ședință din data de 16.02.2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. și desemnarea lichidatorului judiciar Casa De Insolvență Transilvania - Filiala Cluj, iar la data de 17.03.2017 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține că în speță este vorba despre o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță.

În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanțelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 16.06.2017, aceasta fiind dată limită până la care creditoarea trebuia să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de acordare despăgubiri.

Prin urmare, cererea de plată adresată de reclamantă la data de 28.06.2017 (data poștei) este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de control judiciar constată că nici aspectele invocate de reclamantă și reținute ca atare de judecătorul fondului, în sensul că dreptul de creanță pretins s-ar fi născut la momentul în care a cunoscut efectiv cuantumul prejudiciului (22.06.2017), întrucât încă de la data evenimentului rutier (02.11.2016) era cunoscută identitatea persoanei despre care se pretinde că se făcea vinovată de producerea acestuia, iar dauna suferită este estimată de reclamantă potrivit propriilor aprecieri.

Cu privire la acest aspect, instanța de recurs reține și relevanța dispozițiilor art. 20 alin. (1) teza finală din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"(...) la cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurare. În cazul imposibilității de prezentare a actele/înscrisurile doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere în sensul susținerii acestor documente justificative. (...) În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative".

Așa fiind, legea reglementează, în mod expres, situația în care nu sunt deținute documente justificative cu privire la sumele pretinse cu titlu de creanțe de asigurare, susținerea că numai la momentul la care reclamanta a cunoscut efectiv cuantumul prejudiciului pentru a-l putea preciza a putut să formuleze cererea de plată.

De asemenea, contrar reținerilor primei instanțe, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată pârâtului la data de 02.11.2016 nu valorează cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

În fine, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Așa fiind, constată intanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtășite de prima instanță, nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 15362/19.06.2018 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește apărările formulate de intimata-reclamantă, se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, acesta a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de pârât.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 111 din 15 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa, în tot, sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată și va obliga intimata-reclamantă la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 111 din 15 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în tot, sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Obligă intimata-reclamantă la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.