ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4052/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 07.11.2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat contestație la Decizia nr. 9697/10.10.2017 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), solicitând re-evaluarea si acceptarea la plata a cererii cu nr. x.

Prin sentința civilă nr. 5289 din 12 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

S-a dispus anularea Deciziei nr. 9697/10.10.2017.

S-a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 5289 din 12 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere și la dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) și pct. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obținerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor cuvenite, recurentul-pârât a susținut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraților.

Analiza cererii de plată și a dosarului de dauna s-a realizat ținând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data nașterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancțiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială și norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obține plata de despăgubiri din disponibilitățile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.

Față de situația de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanțe, reiese că petenta a depus cerere de plată înregistrată la FGA cu nr. x/16.08.2016 ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a încheierii pronunțate la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a civila.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare la recurs.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt și de drept relevante

La data de 11.01.2016 a fost avariat autoturismul cu numărul de înmatriculare x proprietatea reclamatei. La data evenimentului reclamanta avea încheiată în mod valabil polița CASCO nr. x emisa de către B. S.A. .

Urmare acestui eveniment, s-a deschis dosarul de dauna nr. CASCO/BV/592.

Reclamanta a completat cererea de plată nr. x la data de 28.07.2016 si a depus-o la pârât la data de 16.08.2016.

În soluționarea cererii pârâtul a emis Decizia nr. 9697/10.10.2017 prin care a respins solicitarea de plată reținând că cererea a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015.

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile instanța de fond s-a raportat la data la care reclamanta a obținut de la o unitate reparatoare specializată date privind contravaloarea reparației întrucât doar la acel moment reclamantul era în măsură să cunoască întinderea creanței sale și astfel să poată solicita pârâtului contravaloarea acesteia.

A avut in vedere instanța data de 21.07.2016 la care a fost emisă factura nr. x, in raport de care se afla în termenul de depunere a cererii la 16.08.2016.

Instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale."

Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări (...)"

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea de ședință din data de 03.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. și desemnarea lichidatorului judiciar C., iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.

Prin urmare, petenta avea posibilitatea de a depune o cerere de plată la FGA înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile care a început să curgă de la rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, adică de la data rămânerii definitive a încheierii pronunțate la data de 03.12.2015, care este data 28.04.2016.

În aceste condiții, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, s-a împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind dată limită până la care creditorul trebuia să învestească Fondul de Garantare a Asiguraților cu cererile de acordare despăgubiri.

Prin urmare, cererea de plată adresată de reclamantă la data 16 august 2016 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de control judiciar constată că nici aspectele invocate de reclamant și reținute ca atare de judecătorul fondului, în sensul că dreptul de creanță pretins s-ar fi născut la momentul în care a cunoscut efectiv cuantumul prejudiciului (data de 21.07.2016- dată la care a fost emisă factura nr. x de către unitatea reparatoare) nu pot reținute.

Contrar aprecierilor primei instanțe, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună nu valorează cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

În fine, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea.

Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Așa fiind, constată instanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtășite de prima instanță, nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 9697/10.10.2017b a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa, în tot, sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată și va obliga intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 5289 din 12 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., in contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Obligă reclamantul la plata sumei de 200 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată in favoarea pârâtului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2021.