ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6671/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, cu nr. x/2017, reclamantul A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 7200/04.07.2017, emisă de pârât și obligarea acestuia să procedeze la analiza dosarului reclamantului.

Prin sentința nr. 515 din 09 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul și a anulat Decizia nr. 7200/04.07.2017 emisă de pârât. A obligat pârâtul să procedeze la analiza pe fond a cererii reclamantului din data de 11.11.2016.

Împotriva sentinței nr. 515 din 09 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere și la dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) și pct. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obținerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor cuvenite, recurentul-pârât a susținut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părți, intenția legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraților.

Totodată, termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de repunere în termen - pentru ca sancțiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv. FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte, nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.

A apreciat recurentul să sentința recurată este nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a art. 14 din Legea nr. 213/2014.

Astfel, în cazul dedus judecății dreptul de creanță s-a născut la data producerii evenimentului asigurat și nicidecum pe data de 13 octombrie 2016 sau 9 februarie 2016.

Instanța de fond a menționat că, reclamantul s-a adresat FGA solicitând deschiderea dosarului de daună pe data de 11 noiembrie 2016. Or, cronologic, data de 11 noiembrie 2016 este după data de 28 iulie 2016 dată la care au expirat cele 90 de zile de când a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A..

Sentința de deschidere a procedurii de faliment asiguratorului B. S.A. a fost pronunțată la data de 3 decembrie 2015, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 788/2016 din 28 aprilie 2016 a Curții de Apel București.

Concluzionează recurentul că, data de la care începe să curgă termenul de decădere de 90 de zile este 28 aprilie 2016.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziațiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 08.04.2010, reclamantul a suferit un soc anafilactic în urma ingerării unei substanțe de contrast administrate de către numitul C. și de către numita D., la sediul centrului medical S.C. E.. Întrucât doctorul C. era asigurat la data evenimentului cu polița F. de răspundere civilă profesională a medicilor, stomatologilor și personalului auxiliar cu nr. x emisă de S.C. B. S.A., aceasta din urmă a deschis dosarul de daună nr. x

De asemenea, pentru reparartea prejudiciului cauzat de actul medical greșit, reclamantul s-a adresat Judecătoriei Constanța, solicitând obligrea persoanelor vinovate și a societății de asigurări la despăgubiri, în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2014, iar prin încheierea din data de 03.02.2016 instanța a suspendat dosarul având în vedere dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței având în vedere falimentul S.C. B. S.A.

La data de 11.11.2017, reclamantul s-a adresat cu o cerere de plată FGA, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, împrejurare conformată de pârâtă, despre care pârâta susține că reclamantul nu a anexat niciun document justificativ, astfel încât a trimis petentului notificarea nr. x/25.11.2016 prin care îi solicita acestuia să depună toate documentele necesare în susținerea cererii de plată, arătându-se în cuprinsul deciziei că petentul a depus documentele solicitate în data de 17.05.2017, având numărul de înregistrare 29100/17.05.2017.

Prin Decizia F.G.A. nr. 7200/04 iulie 2017 a fost respinsă cererea de plată, urmare a depășirii termenului de 90 zile, menționat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, întrucât reclamantul a înțeles să formuleze și să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asiguratorul B. S.A. în faliment.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților formulând critici de nelegalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

Astfel, instanța de control judiciar reține că potrivit dispsozițiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că " în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale."

Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări (...)"

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea de ședință din data de 3.12.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului G. S.A., iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a G. S.A.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține că în speță este vorba despre o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță.

În speța de față, se poate observa că, intimatul-reclamant a depus cererea de plată în data de 11.11.2016, ulterior datei de 28.07.2016, aceasta fiind ultima zi în care se putea depune cereri de plată pentru societatea S.C. B. S.A..

Prin urmare, cererea de plată adresată de reclamantă la data de 11.11.2016 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de recurs reține și relevanța dispozițiilor art. 20 alin. (1) teza finală din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"(...) la cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurare. În cazul imposibilității de prezentare a actele/înscrisurile doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere în sensul susținerii acestor documente justificative. (...) În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative".

Așa fiind, legea reglementează, în mod expres, situația în care nu sunt deținute documente justificative cu privire la sumele pretinse cu titlu de creanțe de asigurare, susținerea că numai la momentul la care reclamantul a cunoscut efectiv cuantumul prejudiciului pentru a-l putea preciza a putut să formuleze cererea de plată.

De asemenea, contrar reținerilor primei instanțe, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată pârâtului la data de 11.11.2016 nu valorează cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față.

Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

În fine, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daune trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

Așa fiind, constată intanța de recurs că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtășite de prima instanță, nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 7200/4.07.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea, ca neîntemeiată și va obliga intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 515 din 09 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și în rejudecare respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2020.