ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4879/2022

Ședința publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: anularea rezoluției Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare, dată în data de 23 octombrie 2020; anularea rezoluției nr. 2749/A/10.09.2020 emisă de Inspecția Judiciară, de clasare a petiției formulate; obligarea Inspecției judiciare să efectueze verificarea în amănunt punctual și profesionist a dosarelor existente în instanțele de judecată din Craiova, ce au fost menționate în petițiile/sesizările formulate și dacă se confirmă cele sesizate să aplice sancțiunile care se cuvin în conformitate cu prevederile legale persoanelor vinovate; să se solicite Înaltei Curți de Casație și Justiție recurs în interesul legii prin care să fie corectate erorile judiciare comise de Tribunalul Dolj, secția litigii de muncă și asigurări sociale.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1748 pronunțată în data de 23.11.2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția nulității cererii formulate de reclamantul B. și, pe cale de consecință, a anulat cererea formulată de reclamantul B., pentru lipsa semnăturii.

Deopotrivă, a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de reclamanții A. și C., ca inadmisibilă precum și cererea de chemare în judecată formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva hotărârii instanței de fond a exercitat calea de atac a recursului reclamantul C. și, invocând în cauză incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza, să se dispună respingerea rezoluției Inspectorului Șef al lnspectiei Judiciar din data de 23 octombrie 2020, prin care a fost respinsă plângereaînregistrată sub nr. C20-1328 în data de 05.10.2020, precum și a Rezoluției nr. 2749/A/10.09.2020 dată la lucrarea nr. x din 10 septembrie 2020 de către Inspecția Judiciară de clasare a petiție/plângerii date de Inspecția Judiciară.

Într-o primă critică susține recurentul că situația premisă de la care a plecat instanța în soluționarea pe fond a contestației formulate de reclamanți este greșită, instanța depășind limitele învestirii sale și consideră că, în raport de acest argument în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Deopotrivă mai susține recurentul că instanța de fond a respins cererea reclamanților de sesizare a ICCJ pentru a soluționa un recurs în interesul legii, ca fiind inadmisibilă, deși art. 514 din C. proc. civ. permite această procedură.

Astfel, "Colegiile de conducere ale curților de apel "deci, Completul care a judecat contestația trebuia să solicite Colegiului de conducere al Curții de Apel București ca acesta să solicite procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Mai susține recurentul că instanța de fond, în cadrul sentinței recurate a analizat numai cele 4 dosare menționate de Inspectorul Șef de la Inspecția Judiciară, despre care Inspecția judiciară au ales numai dosarele la care pronunțarea cauzei a avut o durată mai mare de 2 ani, pentru care faptele făcute de judecători nu mai pot fi sancționate întrucât au intrat în prescriere și nu mai poate fi atrasă răspunderea disciplinară în temeiul art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În Rezoluție la pagina 9/23, se specifică faptul că la dosarele x/2018, y/2018, z/2018, w/2018, sentințele civile au fost pronunțate la o dată care are o vechime mai mare de 2 ani.

În plângerea ce a fost trimisă Inspectorului sef al Inspecției Judiciare recurentul susține că împreună cu ceilalți reclamanți au prezentat toate dosarele care au făcut obiectul acțiunilor pentru discriminare si au cerut să se facă verificarea punctuală a acestora și nu cum a făcut inspectorul la verificarea anterioară selectând numai dosarele la care s-a făcut pronunțarea în termen mai mare de 2 ani față de data la care au trimis petițiile.

În întâmpinarea prezentată Inspecția judiciară nu menționează nimic de toate dosarele menționate de reclamanți în Plângerea adresată Inspectorului Șef al Inspecției Judiciare, ci doar se reiterează acele 3-4 dosare la care termenul de la pronunțare era mai mare de 2 ani față de formularea primei plângeri trimise.

Dacă în Rezoluția nr2749/A Inspecția Judiciară afirmă că nu se mei poate aplica sancțiuni la persoanele care se fac vinovate întrucât a intervenit prescripția, în Rezoluția dată de Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare nu specifică nimic ce măsuri s-au luat cu persoanele vinovate care au judecat dosarele la care s-a făcut pronunțarea într-un timp mai mic de 2 ani față de data la care a fost trimisă petiția.

Dacă pentru dosarele pronunțate într-un timp mai mare de 2 ani unde a intervenit prescripția prin care nu s-a mai putut aplica sancțiuni pentru abateri disciplinare prevăzute de art. 99, lit. t) din Legea nr. 303/2004 atunci pentru judecătorii care au judecat dosarele si s-au pronunțat mai târziu în termen mai mic de 2 ani, de ce nu s-au aplicat sancțiuni?

În ce privește judecarea contestației care face obiectul dosarului nr. x/2020 de către instanța care a făcut judecarea pe fond a acțiunii, susține recurentul că aceasta s-a făcut superficial, întrucât reclamanții au prezentat date certe, nominalizând dosarele și cu datele care arată neregulile, însă instanța a preluat numai susținerile Inspecției Judiciare.

Prin admiterea cererii de încadrarea în grupa a II a de muncă la reclamanți cu profesii si activități și funcții care nu sunt conform cu anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990 s-a creat discriminare fată de toți salariații din România care ocupa sau au ocupat aceleași funcții. si/sau activități.

Susține recurentul că împreună cu ceilalți reclamanți a prezentat detaliat situația concretă care a avut loc la instanțele din Craiova dar Inspecția Judiciară nu a binevoit să facă verificarea punctuală a informațiilor prezentate și nici instanța care a judecat fondul contestației, respectiv Curtea de Apel București nu a admis contestația prin care toți reclamanții au cerut să anuleze Rezoluțiile date de Inspecția Judiciară si să o oblige la reverificarea punctuală a dosarelor menționate, oprirea unor situații nelegale care s-au petrecut la Tribunalul Dolj și la Curtea de Apel Craiova, secția Litigii de muncă.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinței, și rejudecând cauza să se dispună anularea rezoluțiilor date de Inspecția Judiciară și obligarea acesteia să rezolve cele solicitate

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamantul C., intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, în cadrul căreia solicită a se constata nulitatea recursului sau, a se respinge recursul, ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului se arată că recurentul - reclamant nu aduce nici o crită, în concret, în susținerea vreunuia din motivele de casare în discuție, argumentele expuse vizând în exclusivitate situația de fapt.

În aceste condiții apreciază că recursul este nul, motivele invocate neîncadrându-se în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia, ca nefondat, în considerarea faptului că, prin sesizarea formulată s-a solicitat o veritabilă reapreciere a probatoriului, a situației de fapt și de drept definitiv stabilite și a soluțiilor pronunțate în cauză, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări evidente, grave și nescuzabile a unei astfel de norme.

Răspunsul la întâmpinare

Împotriva apărărilor intimatei Inspecția Judiciară din cadrul întâmpinării, recurentul - reclamant C. a formulat Răspuns la întâmpinare, combătând susținerile acesteia, inclusiv cele referitoare la excepția nulității, apreciind că aceasta este vădit neîntemeiată, în condițiile în care instanța de fond în soluționarea dosarului nu a respectat prevederile art. 22, art. 397 alin. (1), art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin soluționarea cauzei fără a intra în judecata pe fond a pricinii.

Solicită astfel admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecând cauza să se dispună anularea rezoluțiilor date de Inspecția Judiciară și obligarea acesteia să rezolve cele solicitate.

Consideră că este necesară sancționarea judecătorilor care au încălcat legislația din domeniu și să fie anulate toate sentințele care au fost admise ilegal, astfel încât să se redea încrederea cerățenilor în justiție.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 18.03.2022 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25.10.2022, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, după soluționarea cu prioritate a excepției nulității, invocată de intimata - pârâtă Înspecția Judiciară, în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acesteia, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul spre soluționare fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu criticile formulate, cu apărările din cadrul întâmpinării și cu normele legale aplicabile litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul C. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru considerentele expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant pe fondul recursului, Înalta Curte reține următoarea situație de fapt:

Prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 15 iunie 2020 sub nr. x, petenții - reclamanți A., B. și C. au criticat modul de instrumentare, administrare a probatoriului și soluționare a unor dosare de către judecătorii Tribunalului Dolj și Curții de Apel Craiova care au avut ca obiect solicitarea înlăturării discriminării salariaților de la S.C. Avioane Craiova față de salariații de la S.C. D..

Prin Rezoluția nr. 2749/A/10.09.2020, Inspecția Judiciară a dispus clasarea sesizării formulate sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) și lit. i) din Legea nr. 303/2004 privind pe judecătorii: E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. din cadrul Tribunalului Dolj; Q., R., S., T., U. (în prezent pensionar), V., W. (în prezent pensionar), X., Y., Z., AA., BB., din cadrul Curții de Apel Craiova.

Împotriva acestei rezoluții, reclamanții au formulat plângere.

Prin Rezoluția nr. C20-1328 din data de 16 octombrie 2020, plângerea a fost respinsă de către inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin rezoluția nr. C20-1328 din data de 16 octombrie 2020.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu Inspecția Judiciară, a formulat contestație împotriva Rezoluției Inspectorului șef al Inspecției judiciare dată în 23 octombrie 20202 prin care a fost respinsă plângerea înregistrată sub nr. C20-1328 din data de 05.10.2020, dar și împotriva Rezoluției nr. 2749/A/10.09.2020 dată la lucrarea nr. x din 10 septembrie 2020 de către Inspecția Judiciară de clasare a petiției/plângerii date de Inspecția Judiciară.

Instanța de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a admis excepția nulității cererii formulate de reclamantul B. și, pe cale de consecință, a anulat cererea formulată de reclamantul B., pentru lipsa semnăturii.

Deopotrivă, a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formulată de reclamanții A. și C., ca inadmisibilă precum și cererea de chemare în judecată formulată de aceștia în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată, reținând în esență că, prin sesizarea formulată se solicita o veritabilă reapreciere a probatoriului, a situației de fapt și de drept definitiv stabilite și a soluțiilor pronunțate în cauză iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave și nescuzabile a unei astfel de norme.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Înalta Curte amintește că instanța învestită cu contestația reclamanților nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituția României, această competență revine exclusiv Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă pârâta Inspecția Judiciară a adoptat respectivele soluții date în cadrul acestora în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință dacă se impune completarea verificărilor.

Prin urmare, instanța nu examinează pretinsele fapte disciplinare expuse prin sesizarea disciplinară, ci criticile care se pot desprinde din acțiune/contestație cu privire la rezoluțiile atacate, prin raportare la sesizarea disciplinară clasată.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurentul- reclamant C., se constată că acesta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia recurentul - reclamant nu a invocat niciuna din aceste situații, partea susținând doar că situația premisă de la care a plecat instanța în soluționarea pe fond a contestației este greșită, aceasta depășind limitele învestirii.

Or, aceste critici nu pot fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Prin urmare, se constată că recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la nemotivarea sentinței de fond din perspectiva celor trei ipoteze corespunzătoare acestui caz de casare.

Normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și a dezvolta motivul de nelegalitate invocat, acest lucru implicând indicarea concretă a ipotezei incidente, o argumentare a criticii în fapt și în drept și arătarea probelor pe care se bazează. Totodată, acest text de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea exactă a considerentelor apreciate contradictorii sau străine de natura cauzei, sau cu arătarea argumentelor pe care instanța ar fi trebuit să-și fundamenteze soluția pronunțată, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Așadar, instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speță la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 6 al textului de lege antereferit. Aceasta deoarece, în practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, simpla invocare a acestuia neputând echivala cu motivarea recursului și, implicit, să determine casarea hotărârii.

Astfel se reține caracterul nefondat al acestui motiv de casare, ce nu poate fi analizat în concret, ca atare, memoriul de recurs necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii ori străine în cuprinsul acesteia.

Reținând, așadar, lipsa evidentă de prezentare de către recurentul-reclamant a criticilor din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este judicios motivată, coerentă și răspunde criticilor și argumentelor înfățișate de toate părțile cauzei, fiind altfel pe deplin respectate prevederile art. 425 C. proc. civ. și limitele cercetării judecătorești impuse de dispozițiile 45

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și C., ca neîntemeiată.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici critica ce vizează depășirea limitelor învestirii, nu poate fi reținută.

Constatând mai întâi că aceasta a fost greșit încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în realitate aceasta subsumându-se motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acesteia, recurentul nedezvoltând critici care să arate, în concret, modul în care instanța a încălcat principiul disponibilității.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii, în conformitate cu dispozițiile art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. neputând fi reținut.

Nefondată este și critica ce vizează soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a soluționa un recurs în interesul legii, formulată de reclamanții A. și C., raportat la dispozițiile art. 514 din C. proc. civ., conform cărora calitatea procesuală pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție aparține unor subiecți calificați, scopul declanșării recursului în interesul legii fiind acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești atunci când acestea au fost deja soluționate diferit.

Dispozițiile legale menționate stabilesc, printre altele, calitatea procesuală a persoanelor și instituțiilor care au obligația să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate de instanțele judecătorești.

Așadar, sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, dispozițiile art. 514 din C. proc. civ. indică limitativ cine poate să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, respectiv, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel și Avocatul Poporului.

Analizând sesizarea formulată de reclamanți, Înalta Curte constată că, în mod corect prima instanță a reținut că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate realiza de către instanța de judecată la cererea părților, în cadrul soluționării unui litigiu.

Constatând, așadar, că nici părțile unui litigiu, dar nici instanța de judecată nu au calitatea să solicite sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura de unificare a recursului în interesul legii, prima instanță a pronunțat o soluție legală, respingând cererea reclamanților A. și C., de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibilă, criticile recurentului sub acest aspect neputând fi reținute.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, acesta este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 97 și 99 din Legea nr. 303/2004, subliniind că, prin raportare la competențele Inspecției Judiciare și limitele permise verificărilor sale, este exclusă expunerea de către inspectorul judiciar a unor puncte de vedere asupra unor chestiuni a căror dezlegare este în competența de statuare a unei instanțe de judecată, precum probele care ar trebui să fie administrate sau soluțiile care ar trebui pronunțate, aspecte care, eventual, pot fi supuse controlului judiciar de către instanța superioară, în condițiile legii.

În acord cu instanța de fond și Înalta Curte reține că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Or, prin criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și preluate în cadrul contestației, reclamanții vizează, în esență, operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretarea normelor juridice, aprecierea probelor administrate în cauză, respectiv soluțiile pronunțate în cauză, acestea fiind specifice activității de judecată ce se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului.

Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere astfel dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, ce prevăd că " (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Se constată, așadar, contrar celor susținute de recurentul - reclamant, că modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credință sau gravă neglijență, ci se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză.

În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, "constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (…), iar conform art. 99

1

din același act normativ, "există rea credință atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane", iar " gravă neglijență, atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe.

Astfel, pentru existența relei credințe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit, cu știință, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Așadar, reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistraților reclamați; aceasta se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Aceste ipoteze nu se regăsesc în prezenta speță, nu există indicii în acest sens în privința magistraților împotriva cărora reclamanții au formulat plângerea disciplinară, fiind vorba despre aprecieri ale completului de judecată asupra stării de fapt, a încadrării juridice aferente pentru starea de fapt identificată în cadrul cercetării judecătorești, asupra probelor administrate în cauză și asupra soluțiilor pronunțate.

Or, după cum s-a reținut și prin rezoluțiile atacate, Inspecția Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de magistrați în exercitarea atribuțiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și principiul independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Așadar, în cadrul atribuțiilor inspecției judiciare intră doar o analiză a conduitei judecătorilor, nu și a procesului, această autoritate publică nefiind o instanță extraordinară, cu atribuții în analiza probelor administrate în cauză, nefiind în competența sa a se pronunța asupra soluției din dosar, ci doar a verifica incidența vreunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Noțiunea de rea-credință presupune intenția judecătorului de a manipula legea în mod conștient, obținând, prin aceasta, un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a intereselor uneia dintre părțile implicate în proces.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți.

Instanța de control judiciar remarcă însă faptul că aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate constituind nemulțumiri subiective față de soluțiile pronunțate în dosarele indicate în cuprinsul sesizării.

Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice care, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe.

Astfel, la conturarea noțiunii de gravă neglijență sau cea de rea - credință trebuie avute în vedere normele constituționale prevăzute la art. 124 alin. (3), conform cărora judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Aceasta înseamnă că, în interesul respingerii influențelor nepermise, hotărârile judecătorești sunt, ca principiu, scoase de sub imperiul unei autorități de supraveghere.

Împrejurarea că situația de fapt și cea de drept pot fi interpretate uneori în moduri diferite și pot fi susținute cu argumente este de esența jurisdicției.

Ori, analizând actele și lucrările dosarului, din ambele etape procesuale, constată instanța de control judiciar că niciun element din prezenta cauză nu conduce la concluzia că vreunul dintre judecători ar fi apreciat că aplică în mod greșit legea, pentru a reține teza relei-credințe, invocată de către reclamanți, nicio probă aflată la dosarul cauzei nu demonstrează dincolo de orice dubiu reaua-credință a judecătorilor, în sensul că aceștia s-ar fi pronunțat cu intenția de a încălca legea, pentru a decide astfel în mod intenționat, din motive străine de cauză, în favoarea sau în defavoarea uneia dintre părți, sau că în situația descrisă ar fi vorba de o eroare evidentă, căreia să-i lipsească chiar și cea mai slabă justificare, în așa fel încât să se pună problema anulării rezoluției atacate și trimiterea cauzei la Inspecția Judiciară pentru continuarea cercetărilor disciplinare în cauză.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speță, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că modalitatea de interpretare a unei norme juridice nu poate da naștere în mod necesar concluziei comiterii unei abateri disciplinare, în caz contrar, s-ar putea pune în discuție, în cadrul unei proceduri administrative, soluțiile definitive pronunțate de instanțele judecătorești în orice cauză, transformându-se Inspecția Judiciară într-o instanță de control judiciar.

Expunerea motivată a unui raționament logico-juridic adoptat în modul de apreciere și interpretare a normelor legale incidente speței, raportat la actele și lucrările dosarului, diferit de percepția subiectivă a recurentului - reclamant asupra situației de fapt deduse judecății, nu poate fi apreciată ca o greșeală evidentă, neîndoielnică și nescuzabilă, căreia să îi lipsească și cea mai slabă justificare, nefiind constatate încălcări ale normelor de drept material sau procesual.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurentul - reclamant, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credință sau gravă neglijență, ci se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, iar nemulțumirile exprimate de aceasta în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care judecătorii au interpretat probele și dispozițiile legale incidente cu ocazia soluționării dosarelor, neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurentul - reclamant, întrucât reprezintă critici ce pot fi subsumate unei căi de atac și nu unei acțiuni disciplinare.

Contrar criticilor recurentului reține instanța de control judiciar că, prin raportare la competențele Inspecției Judiciare și limitele permise verificărilor sale, este exclusă expunerea de către inspectorul judiciar a unor puncte de vedere asupra unor chestiuni a căror dezlegare este în competența de statuare a unei instanțe de judecată, precum probele care ar trebui administrate sau soluțiile care ar trebui pronunțate, aceste aspecte putând fi supuse, eventual, controlului judiciare de către instanța superioară, în condițiile legii.

În fine, instanța de control judiciar subliniază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, susținerile reclamantului din memoriul de recurs, privind existența unor nereguli fiind lipsită de suport probator.

Prin urmare, în condițiile în care prin sesizarea formulată reclamanții au solicitat o veritabilă reapreciere a probatoriului, a situației de fapt și de drept definitiv stabilite și a soluțiilor pronunțate, iar nu constatarea unei încălcări deliberate a unor norme de drept, în scopul prejudicierii unei persoane sau a unei încălcări, evidente, grave și nescuzabile a unei astfel de norme, în mod corect prima instanța a reținut legalitatea celor două rezoluții ce au făcut obiectul judecății, în considerarea faptului că Inspecția Judiciară nu poate realiza o astfel de analiză a legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate de magistrați în exercitarea atribuțiilor specifice, având în vedere limitele cuprinse în art. 97 din Legea nr. 303/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și principiul independenței judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispozițiile art. 97 și art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, argumentele invocate de recurentul - reclamant în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul C., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIZIE:

Respinge recursul formulat de reclamantul C. împotriva sentinței civile nr. 1748 din 23 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 octombrie 2022.