Decizia nr. 4733/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3581/2017 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 ianuarie 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, anularea adresei x decizie nr. 40075 din 01.07.2016, emisă de Serviciul Român de Informații, prin care s-a respins cererea sa formulată cu referire la documentul (adresă) nr. x/07.12.2015, emis de pârât, document secret de stat, strict secret, precum și anularea adresei x decizie de soluționare a plângerii prealabile nr. 40351/22.08.2016. Totodată, reclamantul a solicitat declasificarea documentului și punerea acestuia la dispoziția sa.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, ca nefondată.

Cererea de completare a hotărârii Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017, apreciind că instanța nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere ale acțiunii introductive de instanță privind contestarea clasificării informației ca secret de stat - strict secret, modul de atribuire a nivelului de secretizare precizat, contestarea conținutului documentului emis de pârât, anularea acestuia (adresa din 7.12.2015).

Hotărârea pronunțată în soluționarea cererii de completare Prin sentința civilă nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 3581/09.10.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentințelor civile indicate anterior la punctele I.2 și I.4. a declarat recursuri reclamantul A., ambele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. 5.1. Prin recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurentul a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât aceasta nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind anularea deciziei-adresă nr. x/07.12.2015, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în judecată. A invocat recurentul-reclamant ca motive de casare pe cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., opinând că ambele sunt incidente în calea de atac declarată. Se arată în criticile din recurs că prima instanță a pronunțat sentința atacată prin raportare la prevederile Legii nr. 544/2001, considerând că documentul supus analizei de declasificare constituie excepție de la dreptul la informație, și, totodată, a respins proba cu interogatoriul pârâtului, reținând, în concluzie, că reclamantul nu a făcut dovada condițiilor impuse de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 și nici nu a probat greșita atribuire a nivelului informațiilor sau caracterul abuziv al atribuirii nivelului. A precizat recurentul-reclamant că nu cunoaște conținutul înscrisului, acesta fiind tocmai obiectul cererii, și a citat din cauza CEDO Bucur și Toma împotriva României, Hotărârea pronunțată în 8 ianuarie 2013, paragraful 111. I se reproșează judecătorului fondului că nu a verificat existența autorizațiilor impuse de lege, deși reclamantul a formulat această apărare, susținând, totodată, și faptul că supravegherea unei persoane poate avea loc pentru o perioadă determinată, în baza unui mandat emis în condiții restrictive de către ÎCCJ și ale cărei rezultate pot fi folosite doar în cauze penale, cu obligația corelativă a instituției de a notifica persoana urmărită asupra exigenței acestei ingerințe asupra vieții private. Au fost redate prevederile art. 21 alin. (2), și ale art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1991, afirmând recurentul A. că prima instanță nu s-a pronunțat asupra solicitării sale de desecretizare prin prisma acestor norme legale (fapt care, în opinia sa, determină nulitatea absolută a datelor culese, lipsirea acestora de efecte juridice, inclusiv de caracterul secret): - modalitatea de culegere a informațiilor, implicit acordul judecătorului ÎCCJ impus de textul art. 17 din Legea nr. 51/1991; - dacă există vreo dispoziție a conducătorului organului de stat cu atribuții în materie de securitate națională care să motiveze refuzul notificării reclamantului privind drepturile sau libertățile ce i-au fost afectate prin activitățile autorizate, perioadele în care s-au desfășurat și dacă refuzul este proporțional cu încălcarea drepturilor sale; - dacă pretinsele informații corespund nivelului de secretizare invocat, dacă informațiile se sprijină pe probe și dacă probele au fost obținute conform pct. 1; - dacă informațiile privesc situațiile enunțate limitativ la art. 3, în caz contrar nefiind vorba despre informații secret de stat, categoria strict secret. A afirmat recurentul-reclamant că toate acestea sunt necesare pentru verificarea legalității dispoziției SRI, iar față de prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, ce vorbește despre litigii penale, se susține că nu este reglementată posibilitatea folosirii acestora în proceduri administrative și nici pentru încălcarea drepturilor omului, fapt rezultând din prevederile art. 4 și ale art. 23 din această lege. Se mai susține în calea de atac declarată în cauză că instanța de fond a avut în vedere doar prevederile Legii nr. 544/2001, fără a analiza și celelalte dispoziții de drept material, respectiv Legea nr. 51/1991 și Legea nr. 182/2002, citând art. 20 din acest ultim act normativ invocat, precum și pe cele ale art. 24 alin. (5) din aceeași normă precitată, în care se arată că "se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcării legii, erorilor administrative, limitări ale accesului la informațiile publice, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime." Tot în cadrul cererii de recurs pe care a formulat-o în cauză, afirmă recurentul-reclamant că departamentul specializat pentru migrație al MAI a punctat și subliniat comportamentul său corespunzător (străinul se află în evidența IGI-Neamț, în calitate de "activitate comercială". În timpul șederii, a avut o conduită corectă, a respectat regimul juridic al străinilor și legile țării,..."), întrebându-se, în acest context, care este temeiul juridic pentru solicitarea unei informări din partea S.R.L. și acordarea informării de către acest serviciu, departamentul specializat pentru migrație. În concluzie, arată că toate aceste elemente de nelegalitate a dispoziției de secretizare nu au fost analizate de instanța de fond, iar față de această situație, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. 5.2. Prin recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant a invocat nulitatea absolută a hotărârii nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017, pentru nemotivare, și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării probatoriului solicitat. A susținut recurentul-reclamant că judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra niciunuia dintre elementele de nelegalitate invocate, astfel că nu și-a îndeplinit rolul activ, ci s-a mulțumit a reține că nu s-a făcut nicio dovadă în sprijinul solicitărilor din cererea de chemare în judecată. A precizat recurentul A. că cererea sa nu a fost întemeiată exclusiv pe prevederile Legii nr. 544/2001, ci a avut în vedere și reglementarea din cuprinsul Legii nr. 51/2001 și al Legii nr. 182/2002, fiind redate în cererea de recurs, în tot sau în parte, dispozițiile art. 7, art. 15, art. 17, art. 20, art. 21, art. 23-24 și art. 28 din Legea nr. 182/2002, precum și prevederile art. 11 din Legea nr. 51/1991. În lumina acestor norme legale, apreciază recurentul-reclamant că valoarea conținutului adresei nr. x/07.12.2015 nu poate fi aceea de document secret. Au fost redate, totodată, aspecte considerate relevante din jurisprudența CEDO (hotărârea pronunțată în cauza Rotaru contra României, la data de 4 mai 2000, hotărârea pronunțată în cauza Bucur și Toma contra României, hotărârea Asociația "21 decembrie 1989" și alții contra României), iar în referire la cererea sa, a susținut recurentul-reclamant că modul în care informațiile au fost culese, mai exact nerespectarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 51/1991 determină nulitatea absolută a datelor culese, lipsirea acestora de efecte juridice. Art. 21 alin. (2) din aceeași lege arată fără echivoc faptul că informațiile "culese" se "folosesc" în litigii penale, fiind prezentate ca probe pentru a putea fi combătute, iar legea nu reglementează posibilitatea folosirii acestora în proceduri administrative și nici pentru încălcarea drepturilor omului, fapt rezultând din prevederile art. 4 și ale art. 23 din Legea nr. 51/1991. A mai susținut recurentul-reclamant că prima instanță nu a analizat refuzul din perspectiva legalității modalității de culegere a datelor, fiind solicitat instanțelor competente să se pronunțe asupra procedurii prin care pretinsele date, ce reprezintă informații secret de serviciu, ajung să devină secret de stat, strict secret. A făcut trimitere recurentul A. la Decizia CCR nr. 26/2019, redând paragrafele 34, 132, 148 din cuprinsul acestei decizii, iar în final a afirmat că textul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 arată fără echivoc faptul că informațiile "culese" se "folosesc" în litigii penale, fiind prezentate ca probe, pentru a putea fi combătute, iar legea nu reglementează posibilitatea folosirii acestora în proceduri administrative și nici pentru încălcarea drepturilor omului, după cum rezultă din prevederile art. 4 și ale art. 23 din aceeași lege. Se susține în calea prezentului recurs că toate aceste aspecte învederate în cuprinsul căii de atac nu au fost analizate de către prima instanță.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimatul-pârât Serviciul Român de Informații, reprezentat de Oficiul Juridic - UM 0198 București a solicitat respingerea celor două recursuri formulate de recurentul-reclamant A., ca nefondate, și menținerea, ca legale, a hotărârilor primei instanțe. Raportat la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat intimatul-pârât că instanța de fond a apreciat în mod corect probatoriul administrat în prezentul dosar, soluția adoptată fiind în acord cu prevederile legale ce au incidență în cauză. În privința celui de-al doilea motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată intimatul SRI că judecătorul fondului a reținut cu deplină justețe că "prin adresa nr. x/01.07.2016 de la fila x a respins plângerea prealabilă, refuzul fiind motivat, în esență, din perspectiva faptului că reclamantul nu face parte dintre persoanele care, potrivit legii, au acces la informațiile solicitate … ", astfel că judecătorul fondului s-a pronunțat asupra cererii de anulare a deciziei-adresă contestate. În accepțiunea intimatului-pârât, declasificarea documentelor enumerate de către recurent nu poate fi efectuată la simpla cerere a acestuia ori a instanței sau a altei autorități publice, deoarece situațiile în care pot fi declasificate documente sunt prevăzute în mod expres și limitativ în cuprinsul art. 20 din H.G. nr. 585/2002, recurentul-reclamant nefăcând dovada că se află într-una dintre aceste situații. În opinia intimatului-pârât, modalitatea de reglementare a accesului la informațiile clasificate permite celui interesat să ia cunoștință de conținutul acestor informații, în condițiile reglementate de Legea nr. 182/2002 (art. 30) și de H.G. nr. 585/2002 (art. 178), iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că dreptul la divulgarea unor probe pertinente nu este absolut, într-o procedură judiciară concretă putând exista interese concurente, precum cele de securitate națională, necesitatea protejării unor martori de represalii sau păstrarea secretă a unor metode ale poliției de cercetare a unor infracțiuni, toate acestea putând fi puse în balanță cu drepturile părților. De asemenea, a mai afirmat intimatul SRI că prin jurisprudența CEDO în legătură cu aplicarea art. 6 din Convenție se recunoaște în mod expres faptul că restricționarea accesului la anumite probe ale dosarului poate fi justificată de interesul apărării securității naționale. Totodată, a arătat că, în ipoteza în care probele administrate în dosar constituie informații clasificate secret de stat, dispozițiile din Constituție privind garanțiile unui proces echitabil trebuie interpretate prin coroborare cu dispozițiile constituționale privind dreptul la informare, citând, în acest sens, dispozițiile art. 31 alin. (3) din Constituția României. În referire la aserțiunea recurentului, potrivit căreia Curtea de Apel București a pronunțat sentința recurată prin raportare la prevederile Legii nr. 544/2001, considerând că documentul supus analizei de declasificare constituie excepție de la dreptul la informație, a arătat intimatul-pârât că instanța a argumentat pe baza legislației în vigoare decizia adoptată, făcând aplicarea prevederilor art. 20 din H.G. nr. 585/2002, coroborate cu art. 1 din Legea nr. 544/2001, iar trimiterile făcute de judecătorul fondului la acest act normativ nu exclud, de plano, celelalte norme cu incidență în materie. În privința afirmației recurentului-reclamant, potrivit căreia "instanța nu a verificat existența autorizațiilor impuse de lege, deși această apărare a fost formulată", susține intimatul SRI că nu-și găsește justificare în cauză, întrucât în litigiul de față nu s-a pus problema și nu a avut ca obiect analiza unor posibile autorizații de restrângere a unor drepturi și libertăți. Se arată prin întâmpinare că SRI este competent să desfășoare activități de informații pentru realizarea securității naționale, ce au un caracter secret de stat, iar aceste informații pot fi comunicate numai în condițiile legii conform art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1991. În exercitarea atribuțiilor sale, SRI a prezentat toate documentele și informațiile relevante comunicate instituțiilor abilitate de lege, prin punerea la dispoziția Curții de Apel București, în format clasificat, a adresei nr. x/07.12.2015, prin care a transmis către MAI-IGI date și informații cu privire la neîndeplinirea de către cetățeanul turc A. a condițiilor pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung, întrucât prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională. În referire la menționarea, de către recurent, a cauzei CEDO Rotaru contra României, a susținut intimatul SRI că legislația în vigoare conferă suficiente garanții de control a activității sale, iar instanța de fond a motivat temeinic faptul că, și în situația în care accesul liber la informație este garantat prin lege, tot legea este cea care permite ca în anumite situații acesta să fie restricționat, iar în acest context, limitarea dreptului reclamantului la conținutul adresei nr. x/07.12.2015 reprezintă o ingerință prevăzută de lege și proporțională în raport cu scopul urmărit, respectiv protejarea securității naționale. În ceea ce privește recursul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 2244/2019, de completare a hotărârii inițiale, a susținut intimatul-pârât că motivele invocate în susținerea căii de atac nu reprezintă altceva decât o trecere în revistă, într-o interpretare proprie, a unor dispoziții legale și a unor hotărâri CEDO, fără a îmbrăca forma unui recurs, astfel cum a fost reglementat de legiuitor. Se mai arată că, potrivit prevederilor art. 444 C. proc. civ., o completare la hotărâre se poate face atunci când instanța a omis a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau asupra unei cereri conexe ori incidentale, astfel că hotărârea inițială poate fi doar completată, nu reanalizată. În privința temeiului juridic al cererii formulate, a afirmat intimatul SRI că o astfel de cerere a fost în mod just respinsă ca neîntemeiată, informația clasificată încadrându-se în excepțiile de la dreptul de liber acces la informație, garantat de Constituție și de cadrul normativ național.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurentul-reclamant a susținut că sunt nefondate apărările intimatului-pârât, arătând că textul art. 425 C. proc. civ. face referire la obligativitatea nominalizării de către instanța de fond a motivelor pentru care s-a respins cererea de chemare în judecată, această normă nefiind respectată de către prima instanță, care, în analiza sa, nu s-a pronunțat asupra unor cauze de nulitate vădite, tratându-le ca simple argumente, și nu a motivat în ce măsură și de ce nu pot fi reținute ca pertinente motivele de nulitate invocate. În privința motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmă recurentul-reclamant că poziția exprimată de intimatul SRI, aceea că declasificarea nu poate fi realizată la simpla cerere a instanței de judecată, încalcă prevederile constituționale și pe cele ale art. 6 din Convenția EDO, iar față de textul art. 20 din H.G. nr. 585/2002 se arată că nu poate fi cunoscut cum se aplică unul sau altul dintre cazurile normei citate, în condițiile în care nu se înfățișează înscrisul. Se precizează în răspunsul la întâmpinare că nu s-a pus problema autorizațiilor din perspectiva dreptului penal, ci din perspectiva art. 17 din Legea nr. 51/1991, iar culegerea de informații a fost analizată din perspectiva actului de funcționare al SRI (fapt ce determină nulitatea absolută a datelor culese, lipsirea acestora de efecte juridice, inclusiv de caracterul ales), fiind indicate o serie de elemente care, în opinia recurentului-reclamant, sunt necesare pentru verificarea legalității dispoziției SRI, în condițiile în care MAI are propria divizie și dreptul de a veghea asupra cetățenilor străini aflați în România (art. 3 lit. b) pct. 2 din O.U.G. nr. 30/2007, coroborat cu dispozițiile H.G. nr. 639/2007). Aceste elemente privesc modalitatea de culegere a informațiilor, implicit acordul judecătorului Înaltei Curți de Casație și Justiție impus de textul art. 17, dacă există vreo dispoziție a conducătorului organului de stat cu atribuții în materie de securitate națională care să motiveze refuzul notificării recurentului-reclamant privind drepturile sau libertățile ce i-au fost afectate prin activitățile autorizate, perioadele în care s-au desfășurat și dacă refuzul este proporțional cu încălcarea drepturilor sale, dacă pretinsele informații corespund nivelului de secretizare invocat, dacă informațiile se sprijină pe probe și dacă probele au fost obținute conform pct. 1, dacă informațiile privesc situațiile enunțate limitativ la art. 3, în caz contrar nefiind vorba despre informații secret de stat, categoria strict secret. În concluzie, susține recurentul-reclamant că toate aceste elemente de nelegalitate a dispoziției de secretizare nu au fost analizate de către prima instanță.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 27 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când cauza a fost amânată pentru data de 22 iunie 2022. În cadrul ședinței publice din data de 22 iunie 2022, consilierul juridic al intimatului-pârât a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2244 din data de 9 septembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, apreciind că acesta este nemotivat, criticile evocate neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din data de 28 iunie 2022 s-a dispus repunerea cauzei pe rol pentru punerea în discuție, din oficiu, a excepției lipsei caracterului actual al interesului procesual al reclamantului A. în susținerea recursului, având în vedere hotărârile judecătorești definitive pronunțate de instanțele de judecată în dosarele nr. x/2016 și nr. y/2019, fiind fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Examinând recursurile declarate în cauză, prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate și a probelor administrate, Înalta Curte reține că este neîntemeiată excepția lipsei de interes în susținerea recursului declarat împotriva sentinței nr. 3581/2017, invocată din oficiu, că este nemotivat recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 2244/2019, iar recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 3581/2017 este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante a) Asupra excepției lipsei de interes, invocată de instanță din oficiu, se reține caracterul său neîntemeiat, raportat la susținerile recurentului-reclamant, expuse în notele scrise depuse la dosar la 08.09.2022, prin care acesta a subliniat că subzistă interesul de a obține desecretizarea adresei nr. x/07.12.2015, pentru a putea folosi acest înscris ulterior, într-o eventuală cale a revizuirii îndreptate împotriva hotărârii judecătorești prin care i s-a refuzat definitiv dreptul de lungă ședere în România. În atare condiții, recurentul-reclamant dovedește menținerea interesului său în soluționarea prezentei cauze, chiar și după pronunțarea hotărârii judecătorești de respingere a dreptului său de lungă ședere, soluție întemeiată tocmai pe conținutul adresei a cărei desecretizare este solicitată în dosarul de față. b) În privința excepției nulității recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 2244/2019, pentru nemotivare, se reține caracterul său întemeiat, întrucât calea de atac nu respectă rigorile normei procesuale, nefiind circumscrise criticile dezvoltate de recurent niciunui motiv de casare, dintre cele arătate în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Totodată, se mai reține că prin sentința civilă nr. 2244/2019 s-a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 3581/2017, ca neîntemeiată, motivând prima instanță că lipsurile reclamate în cererea întemeiată pe dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi suplinite în calea procedurală aleasă, întrucât instanța de fond care a pronunțat hotărârea a cărei completare s-a cerut nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată ori aplicarea legii și nici de a analiza fondul cauzei. Apreciind prima instanță că aspectele regăsite în cererea de completare a hotărârii reprezintă, în realitate, critici de nelegalitate ale sentinței nr. 3581/2017, a respins cererea de completare, ca neîntemeiată. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe date în soluționarea cererii întemeiate pe art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu cuprinde critici care să se refere la considerentele avute în vedere de judecătorul fondului, nu evidențiază care sunt argumentele sale pentru care apreciază că cererea sa intră sub incidența art. 444 C. proc. civ. Invocând drept temei al căii de atac declarate împotriva sentinței civile nr. 2244/2017 prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu-și motivează calea de atac prin raportare la dezlegările date de prima instanță, pe care le supune controlului judiciar al instanței superioare, astfel că, în absența oricăror critici care să combată punctual argumentele pentru care a respins prima instanță cererea sa, un astfel de control judiciar nu poate fi exercitat. În consecință, observând că susținerile din recursul declarat împotriva sentinței nr. 2244/2017 privesc, în realitate, modalitatea în care a fost soluționată cererea sa prin sentința civilă nr. 3581/2017, iar față de soluția din hotărârea de completare a dispozitivului nu au fost regăsite critici distincte, va admite excepția nulității acestei căi de atac, invocată de intimatul-pârât Serviciul Român de Informații. c) Pe fondul recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 3581/2017, a invocat titularul căii de atac motivele de casare reglementate prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Analizând hotărârea recurată din perspectiva normei de la art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul nu a arătat care sunt argumentele pentru care a apreciat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, limitându-se doar să afirme că instanța nu s-a pronunțat, respectiv nu a motivat și cererea de anulare a deciziei-adresă contestate. Înalta Curte reține că judecătorul fondului a fost învestit cu cererea prin care s-a solicitat anularea adresei-decizie nr. 40075/01.07.2016, emisă de Serviciul Român de Informații, prin care s-a respins cererea reclamantului formulată cu referire la documentul (adresă) nr. x/7.12.2015, document secret de stat, strict secret, anularea acestui document și desecretizarea sa, precum și anularea adresei-decizie de soluționare a plângerii prealabile nr. 40351/22.08.2016. Respingând cererea ca neîntemeiată, prima instanță a motivat că adresa nr. x/7.12.2015 conține informații clasificate, nivelul de secretizare fiind strict-secret, fără ca vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 20 din H.G. nr. 585/2002 să fie incident, iar accesul liber la informațiile de interes public, reglementat prin Legea nr. 544/2001 cunoaște anumite restricții, după cum se prevede și în cuprinsul art. 31 din Constituția României, context în care s-a reținut că limitarea dreptului reclamantului la conținutul adresei nr. x/07.12.2015 reprezintă o ingerință prevăzută de lege și proporțională în raport cu scopul urmărit, respectiv protejarea securității naționale. Cele două adrese-decizii pe care le-a indicat recurentul-reclamant în cererea de chemare în judecată sunt emise ca urmare a solicitării persoanei interesate de declasificare a adresei nr. x/07.12.2015, adrese prin care acestuia i-a fost analizată plângerea prealabilă formulată împotriva acestui document și contestația administrativă îndreptată împotriva adresei de răspuns la plângerea prealabilă. În consecință, solicitarea de declasificare a documentului înregistrat sub nr. x/07.12.2015 a fost avută în vedere de către prima instanță, iar analiza asupra cererii de declasificare a implicat, în mod corespunzător, și analiza asupra adreselor-răspuns emise în calea administrativă urmată de titularul cererii. Fiind pronunțată soluția de respingere a cererii ca nefondată, instanța de fond a avut în vedere întreg obiectul acțiunii judiciare, iar față de împrejurarea că nu au fost identificate temeiuri de drept care să atragă declasificarea informațiilor solicitate de reclamant, au fost menținute adresele-decizii emise de intimatul SRI ca fiind legale. Prin urmare, nu se reține în calea controlului judiciar o lipsă de motivare asupra cererii de anulare formulate în cauză, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, reține Înalta Curte că argumentul referitor la nepronunțarea primei instanțe în sensul solicitat de reclamant, împreună cu toate celelalte critici regăsite în recursul declarat în cauză, se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. A pretins recurentul-reclamant că prima instanță nu a verificat existența autorizațiilor impuse de lege, deși a fost formulată această apărare de către A., și, totodată, nu s-a pronunțat asupra solicitării de desecretizare prin prisma încălcării art. 23 din Legea nr. 51/1991, fapt ce determină, în opinia titularului căii de atac, nulitatea absolută a datelor culese, lipsirea acestora de efecte juridice, inclusiv de caracterul secret. Înalta Curte reține că obiectul acțiunii judiciare nu privește cerința verificării autorizațiilor impuse de lege, iar acțiunea în anulare act administrativ și declasificare document secret de stat, strict-secret, nu s-a fundamentat pe o astfel de apărare, ce a fost formulată pentru prima dată prin răspunsul la întâmpinare. În consecință, instanța competentă era ținută a se pronunța în limitele învestirii sale, adică prin raportare la motivele de fapt și de drept din cererea de chemare în judecată. A mai pretins recurentul-reclamant că prima instanță nu s-a pronunțat asupra solicitării de desecretizare prin prisma încălcării art. 23 din Legea nr. 51/1991, însă instanța de control judiciar observă că invocarea unui astfel de temei de drept nu permite adresarea unei cereri către instanța judecătorească, întrucât norma amintită prevede că "(1) Mijloacele de obținere a informațiilor necesare securității naționale nu trebuie să lezeze, în niciun fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale", iar la alin. (3) se arată că "Cetățeanul care se consideră lezat în drepturile sau libertățile sale prin folosirea mijloacelor prevăzute la alin. (1) poate sesiza oricare din comisiile permanente pentru apărare, ordine publică și siguranță națională ale celor două camere ale Parlamentului." Sfera de adresabilitate a persoanei vătămate către instanțele judecătorești, prin care se poate reclama o lezare a drepturilor sau libertăților sale fundamentale ca urmare a activităților specifice culegerii de informații efectuate de organele de informații sau de cele cu atribuții în domeniul securității naționale, este limitată, potrivit art. 22 lit. b) și c) din Legea nr. 51/1991, la cererile formulate în condițiile Legii nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, cu modificările și completările ulterioare precum și pentru repararea daunelor materiale și morale suferite, potrivit legii civile. Deși a invocat reclamantul în cererea de chemare în judecată prevederile art. 2 alin. (2), ale art. 5 și ale art. 13 din Legea nr. 677/2011, aceste temeiuri de drept sunt formale, în lipsa oricăror motive de fapt care să sprijine indicarea respectivelor norme de drept. Totodată, se reține că prezentul litigiu nu are ca obiect acordarea de despăgubiri materiale și morale pentru vreun prejudiciu clamat de recurentul A.. Cât privește pretinsa lipsă de răspuns la incidența articolului 21 din Legea nr. 51/1991, Înalta Curte reține că cerințele din acest text normativ se referă la "datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate", iar potrivit art. 17 din aceeași lege, este urmată o procedură de autorizare a acestor activități, în anumite condiții circumstanțiate în prevederile art. 13-21 din Legea nr. 51/1991, însă cererea recurentului-reclamant de declasificare a adresei nr. x/07.12.2015 nu poate avea o justificare întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 51/1991, acest text legal neputând avea efecte care să determine înlăturarea clasificării informațiilor secret de stat, nivelul strict-secret, în nicio circumstanță dintre cele menționate de recurent în calea sa de atac. Chestiunea nulității datelor culese ori lipsirea acestor date de efecte juridice, pe care recurentul o antamează în scopul verificării legalității dispoziției SRI, excede obiectului prezentei cauze, astfel cum acesta se regăsește în cererea sa de chemare în judecată. A mai susținut recurentul-reclamant, în acțiunea sa judiciară, că nu i s-a arătat decât generic care sunt prevederile din Legea nr. 51/1991 pe care intimatul SRI le-a avut în vedere, aspect nereal, după cum se observă din cuprinsul adresei nr. x/01.07.2016, în care sunt menționate prevederile art. 10 și 12 din Legea nr. 51/1991. În privința temeiurilor de drept cuprinse în Legea nr. 182/2002, a susținut recurentul-reclamant că prima instanță nu a analizat incidența prevederilor art. 20 și ale art. 24 alin. (5) din acest act normativ în cererea sa, adresată instanței judecătorești competente. Deși în cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat generic prevederile Legii nr. 182/2002, fără a arăta sub ce aspect consideră că ar fi fost incidentă vreo dispoziție legală din cuprinsul acestui act normativ, arată ulterior, în calea recursului, că nu a avut în vedere instanța de fond normele legale arătate anterior, invocate pentru prima dată în cuprinsul răspunsului la întâmpinare depus la dosarul de fond. Potrivit art. 20 din Legea 182/2002 "Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestație la autoritățile care au clasificat informația respectivă, împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestația va fi soluționată în condițiile legii contenciosului administrativ." Această cale de atac a fost urmată de recurentul-reclamant în fața organului emitent al documentului clasificat, ce i-a răspuns solicitării de declasificare, fapt ce a constituit premisa formulării prezentului litigiu. Este, evident, formală invocarea acestui text de lege, în condițiile în care titularul contestației administrative a uzat de dreptul conferit de art. 20 din Legea nr. 182/2002, astfel că nu se relevă nicio vătămare în legătură cu norma la care face referire. Înalta Curte observă că cererea recurentului-reclamant, adresată intimatului-pârât în procedura administrativă, a fost examinată și din perspectiva prevederilor Legii nr. 51/1991 și ale Legii nr. 182/2002, regăsindu-se temeiuri din aceste acte normative în cuprinsul adresei nr. x/01.07.2016, prin care instituția emitentă și-a motivat refuzul său de declasificare a documentului înregistrat sub nr. x/07.12.2015. În privința dispozițiilor de la art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu a făcut altceva decât să menționeze acest text legal în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, fără a dezvolta vreun argument care să susțină pretinsa exceptare de la clasificare a informațiilor menționate în cuprinsul adresei nr. x/07.12.2015. Înalta Curte reiterează că este de esența controlului judiciar ca, în analiza criticilor din recurs, să fie avută în vedere cauza juridică a cererii de chemare în judecată, adică fundamentul juridic pe care își întemeiază partea obiectul cu care a învestit instanța. În raport de limitele cauzei juridice arătate de reclamant în acțiunea sa judiciară, reține Înalta Curte că niciunul dintre argumentele în fapt invocate de titularul cererii nu se pliază pe temeiul de drept indicat ulterior, reprezentat de prevederile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002. Solicitarea de declasificare a informațiilor cuprinse în adresa nr. x/07.12.2015 a fost examinată de prima instanță în raport de normele incidente ce reglementează o astfel de procedură, cuprinse în H.G. nr. 585/2002. Înalta Curte reține că procedura de declasificare este reglementată de prevederile art. 19 și art. 20 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, iar contestația împotriva clasificării informațiilor se exercită în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002, aceasta putând fi formulată de orice persoană fizică sau juridică română împotriva clasificării informațiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum și împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare, și se soluționează în condițiile legii contenciosului administrativ. Procedura de declasificare implică existența unei solicitări motivate a emitentului, după cum se prevede în cuprinsul art. 24 din Legea nr. 182/2002 și art. 19 din H.G. nr. 585/2002, iar prin dispozițiile art. 20 din H.G. nr. 585/2002 s-au reglementat condițiile legale în care documentele pot fi declasificate, respectiv: "(1) Informațiile se declasifică dacă: a) termenul de clasificare a expirat; b) dezvăluirea informațiilor nu mai poate prejudicia siguranța națională, apărarea țării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deținătoare; c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege. (2) Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informațiilor secrete de stat se realizează de împuterniciții și funcționarii superiori abilitați prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituțiilor care coordonează activitatea și controlul măsurilor privitoare la protecția informațiilor clasificate, potrivit competențelor materiale. (3) Emitenții documentelor secrete de stat vor evalua periodic necesitatea menținerii în nivelurile de secretizare acordate anterior și vor prezenta împuterniciților și funcționarilor superiori abilitați prin lege să atribuie niveluri de secretizare, propuneri în consecință.". Raportat la aceste prevederi legale imperative, în mod corect instanța de fond a constatat că, în ceea ce privește adresa SRI nr. x/07.12.2015, document secret de stat-strict secret, prin cererea adresată autorității publice reclamantul nu s-a raportat la niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 care să justifice declanșarea procedurii de declasificare de către emitent conform art. 19 H.G. nr. 585/2002. Acest aspect a fost reținut corect de către prima instanță, nefiind suficient a se arăta în cuprinsul cererii de chemare în judecată că se contestă clasificarea informației ca secret de stat-strict secret și modul în care s-a atribuit nivelul de secretizare precizat. De altfel, și în răspunsul la contestația administrativă formulată împotriva adresei nr. x/01.07.2016, emisă de SRI, s-a arătat că nu a fost identificat temeiul legal pentru declasificarea informațiilor solicitate de petentul A., iar în cererea de chemare în judecată, acesta s-a limitat în a relua conținutul contestației administrative, fără a preciza care dintre ipotezele reglementate de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 este incident și care sunt argumentele pe care se sprijină cererea sa. În atare condiții, reține Înalta Curte că susținerile recurentului nu sunt de natură, în raport de obiectul cauzei, să conducă la nelegalitatea refuzului de declasificare a documentelor în cauză, întocmite în procedura soluționării cererii de acordare a dreptului de ședere pe termen lung, care se desfășoară în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, fiind justificat refuzul intimatului-pârât de declasificare, în raport de prevederile art. 19 și art. 20 din H.G. nr. 585/2002. Cât privește argumentul recurentului-reclamant, referitor la faptul că nu cunoaște conținutul înscrisului a cărui declasificare a solicitat-o, Înalta Curte reține că nu poate constitui un temei care să justifice declasificarea împrejurarea că informațiile respective nu au fost aduse la cunoștința celui interesat, întrucât legea permite accesul la informații secrete de stat, în condițiile art. 33 și următoarele din H.G. nr. 585/2002, cu respectarea principiului necesitații de a cunoaște, pentru persoanele care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu. Recurentul reclamant a invocat direct în calea de atac jurisprudența CEDO reflectată în Hotărârea pronunțată în 8 ianuarie 2013 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Bucur și Toma împotriva României, însă această cauză privea situația unui fost angajat al serviciului român de informații, care a invocat nerespectarea libertății de exprimare prin condamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informații clasificate "strict secrete" (art. 10 din Convenție), precum și încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din Convenție), ceea ce diferă în mod considerabil de situația premisă din prezenta cauză. Aceasta deoarece, trimiterile recurentului-reclamant la cauza Bucur și Toma contra României s-au făcut din perspectiva susținerii criticilor recurentului-reclamant referitoare la verificarea autorizațiilor impuse de lege, aspect care a fost cenzurat în calea controlului judiciar, ca nefăcând parte din cauza juridică a cererii de chemare în judecată, reprezentând o apărare nouă, expusă în afara limitelor învestirii instanței de fond. În consecință, criticile formulate de recurentul-reclamant în cuprinsul recursului îndreptat împotriva sentinței civile nr. 3581/2017 nu sunt întemeiate, astfel că ele nu pot conduce la reformarea hotărârii judecătorești atacate în cauză. 2. Temeiul de drept al soluției pronunțate Pentru considerentele anterior arătate, cu aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes în susținerea recursurilor declarate împotriva sentințelor civile nr. 3581/9.10.2017 și 2244/9.09.2019, va admite excepția nulității recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 2244/2019, anulând acest recurs ca nemotivat, și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3581 din data de 9 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, menținând hotărârea atacată astfel cum a fost pronunțată. PENTRU ACESTE MOTIVE,