ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4701/2022

Ședința publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 8.8.2019 și precizată la 10.1.2020, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a solicitat în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca instanța să dispună:

- să constate că au fost preluate abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 176/1948 următoarele imobile: a) imobilele înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus reprezentând loc de casă în intravilan în suprafață de 328 stânjeni (echivalentul a 1180 mp) sub nr. top. x, grădină în intravilan în suprafață de 629 stânjeni (echivalentul a 2264 mp) sub nr. top. x și teren cu destinația arător in intravilan in suprafață de 1 iugăr și 912 stânjeni (echivalentul a 9038 mp); b) imobilele înscrise in CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x - teren cu destinația arător la Uratoriu cu suprafața de 1 iugăr și 306 stânjeni (echivalentul a 7576 mp), sub nr. topo. x - teren cu destinația arător la Uratoriu cu suprafața de 1 iugăr și 1307 stânjeni (echivalentul a 10.460 mp), sub nr. topo. x - teren cu destinația arător la Uratoriu cu suprafața de 1 jugăr și 73 stânjeni (echivalentul a 8177 mp), sub nr. topo. x - teren cu destinația arător la Uratoriu cu suprafața de 3 iugăre și 438 stânjeni (echivalentul a 18.841 mp), sub nr. topo. x - teren cu destinatia arător la Uratoriu cu suprafața de 1.370 stânjeni (echivalentul a 4.932 mp) și sub nr. topo x - teren cu destinația arător la Uratoriu cu suprafața de 1.502 stânjeni (echivalentul a 5.407 mp);

- să constate existența și îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii în condițiile O.U.G. nr. 94/2000 coroborat cu Legea nr. 165/2013 cu privire la imobilele înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x și CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x;

- să dispună anularea în parte a Deciziei nr. 8639/30.05.2019 emise de pârâtă cu referire la cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006 formulată cu privire la imobilele menționate și pe fondul cererii, în temeiul art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, instanța să dispună:

- (i) în principal, în virtutea dreptului de plenitudine de jurisdicție, restituirea în natură a imobilelor situate în satul Chiheru de Sus, com. Chiheru de Jos, jud. Mureș, înscrise inițial în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x și în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. topo x; (ii) in subsidiar, acordarea de despăgubiri in condițiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilele menționate, în măsura în care nu se pot restitui in natură, respectiv să se stabilească îndreptățirea reclamantei la a beneficia de măsuri reparatori in echivalent în condițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 165/2013;

În subsidiar, in măsura instanța consideră că nu poate dispune direct restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, să se dispună obligarea pârâtei la completarea dosarului aferent cererii nr. x/24.01.2006 și la emiterea, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, a unei decizii prin care (i) în principal, să dispună restituirea in natură a imobilelor menționate; (ii) în subsidiar să dispună acordarea de despăgubiri; (iii) în al treilea rând, obligarea pârâtei să înainteze Comisiei locale de fond funciar Chiheru de Jos cererea reclamantei nr. 688079/24.01.2016 pentru imobilele cu topograficele aferente care au ca obiect terenuri situate in extravilanul localităților la data preluării abuzive, în vederea soluționării, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii;

Curtea de Apel Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal deliberând, reține că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 5.11.2020, reclamanta Mitropolia unită cu Roma Greco Catolică a solicitat completarea sentinței nr. 72/30.10.2020 a Curții de Apel Târgu Mureș pronunțate în dosarul nr. x/2019, cu privire la acordarea cheltuielilor de judecata solicitate si dovedite cu extrasul bancar depus la dosarul cauzei (1.500 RON, onorariu avocațial).

Prin sentința nr. 72 din 30 octombrie 2020 Curtea de Apel Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite în parte cererea formulată de Mitropolia Română unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, cu sediul în Blaj, strada x, nr. 2, județul Alba, CUI x, cu sediul procesual ales la Cabinetul de avocat A., în Cluj Napoca, județul Cluj, în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu sediul în București.

Anulează în parte Decizia nr. 8639/30.05.2019 emisă de pârâtă cu referire la cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006 formulată de către reclamantă, în ceea ce privește imobilul situat în satul Chiheru de Sus, comuna Chiheru de Jos, jud. Mureș, în suprafață totală de 3.444 mp, înscris în CF nr. x Chiheru de Sus nr. top x în suprafață de 1180 mp și nr. top x în suprafață de 2264 mp.

Dispune restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilelor menționate în suprafață comună totală de 2.162 mp, și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 1.282 mp.

Respinge celelalte cereri ale reclamantei.".

Prin sentința nr. 88 din 4 decembrie 2020 Curtea de Apel Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: "Admite cererea de completare a sentinței nr. 72 din 30.10.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2019, formulată de reclamanta Mitropolia Română unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, cu sediul în Blaj, cu sediul procesual ales la Cabinetul de avocat A., în Cluj Napoca, Calea x, județul Cluj.

Completează Sentința în sensul că obligă pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cu sediul în București, la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.".

Împotriva sentinței nr. 72 din 30 octombrie 2020 și a sentinței nr. 88 din 4 decembrie 2020 ale Curții de Apel Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care a aparținut cultelor religioase din România și a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței nr. 72/2020 și, în rejudecare, respingerea acțiunii introductive.

În ceea ce privește sentința nr. 88 din 4 decembrie 2020 a Curții de Apel Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 C. proc. civ., admiterea recursului și, în principal, exonerarea Comisiei Speciale de retrocedare de la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar reducerea acestuia la un cuantum minim.

3.1. În ceea ce privește sentința nr. 72 din 30 octombrie 2020, în susținerea cererii de recurs, recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", consideră sentința, ca fiind nelegală, pentru următoarele considerente:

Instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

A. Instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 4 clin O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, potrivit cărora cererea de retrocedare va cuprinde, printre altele, datele de identificare a imobilului solicitat la retrocedare (construcția și terenul aferent).

În motivarea sentinței nr. 72/30.10.2020, Curtea de Apel Târgu Mureș a reținut în mod eronat că Decizia atacată este nelegală, în condițiile în care intimata-reclamantă a precizat care este obiectul cererii de retrocedare, indicând că obiectul cererii de reconstituire îl reprezintă toate numerele topografice aferente cărților funciare nr. x, 128, 130, 102 și 164 Chiheru de Sus.

În combaterea aplicării eronate de către instanța de fond a prevederilor punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, învederează că prin cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006, intimata-reclamantă a solicitat retrocedarea imobilelor, intravilan în suprafață de 1,21 ha, extravilan în suprafață de 39,66 ha și pădure în suprafață de 614,56 ha, situate în satul Chiheru de Sus, comuna Chiheru de Jos, județul Mureș, fără să menționeze cărțile funciare în care acestea sunt înscrise și numerele topografice corespunzătoare.

Prin adresa nr. x/14.12.2018, Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj a precizat că obiectul cererii de retrocedare îl reprezintă toate numerele topografice înscrise în cărțile funciare nr. x, nr. 117, nr. 128, nr. 130 și nr. 164 ale localității Chiheru de Sus.

Solicitarea tuturor numerelor topografice înscrise în cărțile funciare nr. x, nr. 117, nr. 128, nr. 130 și nr. 164 ale localității Chiheru de Sus reprezintă o extindere a obiectului cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006 și nu poate fi luată în considerare, având în vedere faptul că este depusă în afara celui de-al doilea termen prevăzut de O.U.G. nr. 94/2000 pentru depunerea cererilor de retrocedare (25.07.2005 - 25.01.2006).

Potrivit punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cererea de retrocedare va cuprinde, printre altele, datele de identificare a imobilului solicitat la retrocedare (construcția și terenul aferent).

Așadar, intimata-reclamantă, avea obligația să precizeze obiectul cererii de retrocedare prin indicarea datelor de identificare a imobilelor solicitate.

Ca răspuns la adresa nr. x/07.05.2019 a Secretariatului tehnic al Comisiei speciale de retrocedare, Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj trebuia să indice numerele topografice care corespund ca destinație și suprafață imobilelor intravilan în suprafață de 1,21 ha, extravilan în suprafață de 39,66 ha și pădure în suprafață de 614,56 ha.

Or, prin adresa nr. x/14.12.2018, intimata-reclamantă nu a indicat ce numere topografice corespund imobilelor solicitate, ci a precizat că obiectul cererii de retrocedare îl reprezintă toate numerele topografice înscrise în cărțile funciare nr. x, nr. 117, nr. 128, nr. 130 și nr. 164 ale localității Chiheru de Sus.

Având în vedere că în cărțile funciare nr. x, nr. 117, nr. 128, nr. 130 și nr. 164 ale localității Chiheru de Sus sunt înscrise, în total, patruzeci și trei de imobile, era necesar ca reclamanta să precizeze care sunt imobilele solicitate prin indicarea numerelor topografice corespunzătoare.

Indicarea numerelor topografice corespunzătoare imobilelor solicitate se impunea cu atât mai mult cu cât trebuia verificat dacă suprafețele imobilelor menționate în cererea de retrocedare corespundeau suprafețelor imobilelor din cărțile funciare.

În lipsa indicării numerelor topografice corespunzătoare imobilelor solicitate, Comisia specială de retrocedare nu se putea pronunța cu privire la vreunul din imobilele înscrise în cărțile funciare nr. x, nr. 117 ale localității Chiheru de Sus.

Așadar, în mod eronat, instanța de fond a reținut că obiectul cererii de reconstituire îl reprezintă imobilele enumerate în petitul cererii de chemare în judecată, înscrise în C.F. nr. x și 117 Chiheru de Sus.

B. De asemenea, instanța de fond a interpretat în mod greșit și prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a reținut că sunt îndeplinite condițiile restituirii în favoarea intimatei-reclamante, în sensul că bunul imobil a aparținut acesteia.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un imobil să poată fi restituit în natură sunt:

- imobilul solicitat să fi fost proprietatea unui cult religios;

- la data soluționării cererii de retrocedare, imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000.

Pentru dovedirea calității de fost proprietar al imobilului, solicitantul poate depune, conform art. 1 alin. (9), teza finală, din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu punctul 13 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menționat, orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc).

În dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, soluționată prin Decizia nr. 8639/30.05.2019, se află depusă copia cărții funciare nr. x a comunei Chiheru de Sus din care reiese faptul că proprietarul inițial al imobilului solicitat a fost Scoală Greco Catolică, iar nu Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj.

În sistemul de carte funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu conținutul cărții funciare în care este înscris imobilul respectiv.

Depunerea altor înscrisuri care să întemeieze prezumția existenței dreptului de proprietate nu poate înlocui însăși înscrierea în cartea funciară.

Potrivit dispozițiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Aceste dispoziții, coroborate cu dispozițiile art. 33 din actul normativ menționat, consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

În consecință, instanța de fond nu a interpretat corect prevederile art. 1 alin. (9), teza finală, din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, și astfel a constatat că imobilul în cauză s-a aflat în proprietatea Mitropoliei Române Unite cu. Roma, Greco-Catolice, Blaj.

C. Instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 18 alin. (1) O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, vin să detalieze suplimentar obiectul acțiunii în contencios administrativ, precizând care sunt soluțiile pe care le poate pronunța instanța de fond.

Totodată, precizează faptul că atât doctrina, cât și practica judecătorească sunt constante în a afirma că instanța judecătorească nu va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit.

În cazul în care s-ar recunoaște acest drept instanțelor, s-ar încălca principiul separației puterilor în stat.

Potrivit art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare (...) va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială.

Potrivit prevederilor art. 21-26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a deciziei entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii).

Prin urmare, Comisia specială de retrocedare emite o decizie prin care face o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă de către subscrisa, se transmite, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează în tot sau în parte decizia Comisiei speciale de retrocedare, care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii, și dispune emiterea deciziei de compensare a imobilului.

Așadar, instanța de fond, în mod greșit, a obligat Comisia specială de retrocedare să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren în suprafață de 1282 m.p.

Pentru motivele arătate și considerând că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu nerespectarea prevederilor punctului I din Normele metodologice ele aplicare a art. 4 din O.U.G, nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, și ale ari 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în temeiul art. 488 alin. (1), (8) din C. proc. civ., solicită casarea în parte a hotărârii recurate (în ceea ce privește admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulate de către intimata-reclamantă, anularea în parte a Deciziei nr. 8639/30.05.2019 și dispunerea restituirii în natură în favoarea intimatei-reclamante a imobilelor în suprafață comună totală de 2.162 m.p., precum și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de 1.282 m.p.) și respingerea acțiunii introductive formulată de către reclamanta Mitropolia Română Unită eu Roma, Greco-Catolică, Blaj.

3.2. Recurenta consideră nelegală sentința nr. 88/04.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește obligarea la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON cu titlu cheltuieli de judecată parțiale, având în vedere următoarele argumente:

Prin Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că, în conformitate cu jurisprudența CEDO cât și cu cea națională, dispozițiile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de dimensiunea culpei procesuale a părții care a pierdut procesul, fiind necesară însă și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere gravitatea prejudiciului real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, precum și faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite și constituie cheltuieli efective și necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă (Decizia nr. 1223 din 27 martie 2014 pronunțată în recurs de secția II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Reducerea cheltuielilor vădit disproporționate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele speței avute în lucru, reprezintă regula îmbrățișată de practica judiciară, fără ca aceasta să însemne intervenirea în raporturile dintre avocat și clientul său.

Dimpotrivă, în virtutea relativității efectelor obligatorii ale contractelor, onorariul convenit de părți rămâne valabil stabilit, dar o recuperare a acestuia de la partea căzută în pretenții va fi făcută doar parțial și doar în limitele stabilite de instanță, în virtutea rolului activ al acesteia, atunci când se apreciază că trebuie redimensionat onorariul.

În acest sens, Curtea Constituțională a stabilit (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005) că, fără a interveni în raporturile dintre părți, cenzurarea onorariului de către instanță este posibilă, având în vedere că prin însușirea acestuia potrivit hotărârii judecătorești pronunțate, creanța devine certă, lichidă și exigibilă, dobândind totodată, caracter de opozabilitate față de partea potrivnică.

Revenind la speța de față, exonerarea sau reducerea sumei solicitată de către reclamantă apare ca o necesitate imperativă, și ca o protecție a bugetului de stat, având în vedere motivele expuse în continuare.

Astfel, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, prevăzând că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, cum ar fi de exemplu rezultatul obținut și plusvaloarea obținută ca rezultat al acțiunii în raport cu dimensionarea onorariului.

Deși, s-ar părea că art. 451 alin. (2) intră în conflict cu dispozițiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform cărora contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului", conflictul este însă numai aparent. În realitate, făcând aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., instanța nu intervine în contractul de asistență juridică dintre avocat și client, care se menține în integralitate.

Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul convenit.

În schimb, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanță. Totodată, precizăm că trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu.

Este mai mult decât evident faptul că se impune, cel puțin reducerea cheltuielilor pe care subscrisa ar fi obligată să le plătească, proporțional cu randamentul acțiunii de chemare în judecată.

În aplicarea criteriului echității și cel al caracterului rezonabil al sumelor solicitate, solicită cenzurarea modalității de calcul a onorariului avocațial, în sensul stabilirii valorii reale a serviciilor de asistență juridică.

La aprecierea onorariului în sumă de 1.000 RON, se va lua în considerare actele redactate și complexitatea apărărilor susținute de avocat până la momentul încheierii dezbaterilor pe fond.

În susținerea celor mai sus arătate, înțelege să invoce dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, unde se precizează că: "Curtea Constituțională a reținut că prerogativele instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabilă. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil".

În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Date fiind cele de mai sus, solicită reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată, să se constate că, în esență, nu se poate reține existența unui prejudiciu cauzat și cu atât mai mult o faptă ilicită a acesteia, săvârșită cu vinovăție și, în consecință, să se constate că instanța în mod netemeinic și nelegal a obligat pârâta Comisia specială de retrocedare la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului și, pe cale de consecință, în principal, exonerarea Comisia specială de retrocedare la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, în cazul în care nu se va aprecia motivat petitul nr. 1, solicită reducerea acestuia la un cuantum minim.

Intimata-reclamantă Mitropolia Română unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, intimata arată următoarele:

A. Un prim motiv de recurs vizează, din punctul de vedere al recurentei, greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a prevederilor punctului 1 din Normele de aplicare ale art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit căreia cererea de retrocedare trebuie să cuprindă, printre altele, datele de identificare al imobilului solicitat la retrocedare.

Astfel cum arată și recurenta, prin cererea înregistrată la aceasta sub nr. x/2006, printre altele, intimata a solicitat retrocedarea în natură a imobilelor înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus reprezentând loc de casă în intravilan în suprafață de 328 stânjeni (echivalentul a 1180 mp) sub nr. top. x, grădină în intravilan cu suprafața de 253 mp (echivalentul a 22624 mp) sub nr. top. x.

Prin adresa nr. x/19.04.2018, Comisia Specială i-a solicitat să precizeze obiectul cererii de retrocedare în sensul menționării nr. top care corespund imobilelor solicitate, iar prin răspunsul nr. x/14.12.2018 aceasta a menționat faptul că obiectul cererii îl reprezintă toate imobilele evidențiate în CF nr. x (doar acesta făcând obiectul recursului - s.n.), în CF nr. x, nr. 128, nr. 130 și nr. 164 ale localității Chiheru de Sus. Ori, prin menționarea "toate" imobilele, sensul este de "inclusiv" cele înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. top. x și y, cu privire la care există depuse la dosarul administrativ următoarele înscrisuri:

- extras CF nr. x Chiheru de Sus (anexat cererii introductive), în limba română, care sub B+4 are menționat nr. topo x - loc de casă intravilan (328 stj) și nr. top. x - grădină (629 stj)

- copie CF nr. x Chiheru de Sus (în extenso) și traducerea acesteia, conform căreia sub B+1 figurează înscris nr. topo x - loc de casă intravilan (328 stj - 1.180 mp) și nr. top. x - grădină (629 stj. - 2.264 mp)

Ori, recurenta susține că hotărârea instanței de fond este nelegală având în vedere că cererea inițială este nefondată pentru că nu a indicat expresis verbis nr. topo ale imobilelor loc de casă și grădină (chiar dacă a precizat la solicitarea ulterioară expresă că le solicită pe "toate"), cu toate că a indicat categoria de folosință a imobilelor indicate în cererea inițială. Ori, o cerere nu poate fi nefondată pentru că nu s-au indicat numerologic niște parcele înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. top. x și y, iar acestea din urmă au fost depuse la dosarul recurentei, le-a avut la dispoziție, le-a putut analiza și a putut să constate concret și efectiv care sunt imobilele înscrise în cartea funciară respectivă.

În primul rând, consideră că orice apărări sau critici formulate de recurentă cu privire toate celelalte imobile, cu excepția celor înscrise cu privire la care s-a admis acțiunea de către instanța de fond, nu fac obiectul cauzei în recurs, în condițiile în care nu a fost atacată hotărârea instanței de fond cu privire la capetele de cerere și topograficele pentru care s-a respins acțiunea.

Pe de altă parte, în conformitate cu prev. 3 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000, recurenta putea să solicite informații suplimentare privind situația juridică a imobilelor sus-menționate, în vederea fundamentării soluției ce urma a fi dispusă. Cu toate acestea, recurenta, în procedura administrativă, s-a limitat a solicita doar informații, care au fost oferite împreună cu toate înscrisurile pe care le-a putut obține în acest sens, toate demersurile referitoare la situația juridică actuală a imobilelor ce au făcut obiectul cererii fiind efectuate de către instanța de fond.

Apărările recurentei ce vizează "extinderea obiectului cererii" la toate imobilele din cerere sunt irelevante în condițiile în care intimata-reclamantă nu a atacat soluția instanței de fond în ceea ce privește respingerea acțiunii pentru celelalte imobile (cu privire la care la fond s-a stabilit că nu sunt situate în intravilan, respectiv sunt în proprietate privată, nefăcând astfel obiectul O.U.G. nr. 94/2000), relevant fiind că s-a solicitat în baza acestui act normativ, prin cererea formulată la Comisie, imobilele situate în intravilan, anexând la cerere CF nr. x Chiheru de Sus.

B. Un al doilea motiv de recurs vizează hotărârea atacată din prisma luării în considerare de către instanța de fond a vocației intimatei de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri.

În acest sens, recurenta consideră că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prev. art. 1 alin. (9) și ale art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și a prev. art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 și ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta consideră că în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prev. de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 74/2000, respectiv condiția potrivit căruia imobilul trebuie să aparțină unui cult religios, având în vedere că potrivit înscrierilor din CF nr. x Blaj, proprietarul imobilelor din CF nr. x Chiheru de Sus nr. topo. x a fost Școala Greco-catolică din Chiheru de Sus. Recurenta consideră că, pentru mențiunile din cartea funciară privind dovada dreptului de proprietate, nu se poate face proba contrară cu alte înscrisuri. Probabil recurenta face indirect referire la înscrisurile depuse care vizează normele de drept canonic aplicabile din punctul de vedere al intimatei, în situația de drept dedusă judecății.

Consideră că criticile formulate sunt neîntemeiate, instanța de fond reținând în mod corect, prin raportare la contextul istoric, la normele de drept laic și la normele de drept canonic aplicabile în cauză. În acest sens, în cauză trebuie dată eficiență normelor de drept canonic aplicabile în cadrul Bisericii greco-catolice, anterior și ulterior anului 1948.

Cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, în calitate de continuatoare a proprietarului tabular, arată următoarele aspecte de fapt, bazate pe temeiuri ale dreptului canonic, aplicabil în materie de organizare internă a Bisericii Greco-Catolice de-a lungul timpului până în prezent.

În ceea ce privește Biserica greco-catolică și modalitatea acesteia de organizare ierarhică până în anul 1948 (când în urma Decretului nr. 358/1948 cultul a fost desființat), modalitatea de organizarea ierarhică internă a acesteia era prevăzută în Conciliul provincial I din anul 1872 (depus în extras anexat prezentei), potrivit căruia Biserica greco-catolică era organizată, din punct de vedere ierarhic astfel:

- conducătorul bisericii catolice - din care face parte și Biserica greco-catolică română de rit oriental - a fost și este Pontiful Roman (papa de la Roma - s.n.) - Titlul II, Capitolul II din dispozițiunile Conciliului sus-menționat

- la nivel național, Biserica Greco-Catolică avea (și are și în prezent) ca și formă de organizare supremă Mitropolia, al cărei conducător era Mitropolit (Mitropolia includea și include toate episcopiile din subordine, care la rândul lor cuprindeau protopopiatele, care avea în "subordine" parohiile conduse de preoți parohi) - Titlul II, Capitolul III din dispozițiunile Conciliului sus-menționat

- Episcopia- la nivel regional, conducătorii Episcopiilor, în funcție de organizarea teritorială a acestora, fiind episcopii - Titlul II, Capitolul IV din dispozițiunile Conciliului sus-menționat

- episcopii se foloseau în guvernarea bisericii de presbiterii sau diaconi, denumirea anterioară de presbiterii fiind înlocuită de cea de "capitule" conform prev. Capitolului V al Titlului II din Conciliu I (pag. 37 alin. ultim din extrasul anexat)

- Protopopiatele - forme de organizare în cadrul episcopiilor, cuprinzând mai multe parohii arondate, conduse de protopopi

- Parohiile, forme de organizare primare, de bază, cuprinzând toți credincioții dintr-o astfel de parohie, conduse de preoți

- atribuțiile privind administrarea bunurilor Bisericii, a donațiilor primite de la episcopi, clerici sau credincioși pentru activitățile Bisericii sau patronate de aceasta (înființarea și întreținerea de școli, azile, biblioteci, etc.) reveneau în special Capitlului Mitropolitan, acestea fiind reglementate prin Conciliu provincial II organizat la nivelul Bisericii Greco-Catolice în anul 1882 (depus în extras anexat prezentei), conform cărora:

- atribuția de "administrator" al Capitlului rezultă din prevederile art. 38-39 din Secțiunea I cap. II (pag. 98) al Conciliului provincial II, potrivit căruia, membrii acestuia trebuia să răspundă de "fondurile și fundațiunile archidiecesane administrate de ei". În actele vremii, raportat la acest temei, înțelesul noțiunii de "fundațiuni", "fundații" (fiind întâlnită în epocă și noțiunea de "liberațiune") era acela de "fond", "donație", acestea erau puse la dispoziția Bisericii, cu destinație de utilizare (pentru plata salariilor, pentru scolastici, pentru ajutorarea orfanilor, pentru cumpărarea de cărți, pentru săvâșirea de liturghii și pomeniri, pentru înființarea și întreținerea școlilor, a bisericilor, etc.).

Potrivit art. 1 alin. (1) din Titlul VI Cap. I din Conciliul provincial II din 1872, "averea bisericească și scolastică cuprinde totu ce posiede biserica și școala catolică ca atare, atâtu în edificie ori alte realități imobile, cât și în drepturi posesionare ori fonduri și fundațiuni ." Alin. 5 al aceluiași articol prevede că "De averea scolastică se tienu tote realitățiel, drepturile posesionarie, fondurile și fundațiunile care se referescu la sustinerea invetamentului și promovează scopuri scolastice."

În prezent, reglementarea privind bunurile Bisericii Greco-catolice este prevăzută în canonul 1007 din CCEO (Codul Canonic al Bisericilor Orientale recunoscut prin H.G. nr. 1218/2008) în conformitate cu care "Biserica, în procurarea binelui spiritual al oamenilor, are nevoie și se folosește de bunuri temporare, ori de câte ori i-o cere misiunea sa proprie; de aceea, ea are dreptul înnăscut de a dobândi, de a poseda, de a administra si de a înstrăina acele bunuri temporare care îi sunt necesare pentru scopurile sale proprii, mai ales pentru cultul divin, pentru operele de apostolat si de caritate, precum si pentru întreținerea corespunzătoare a miniștrilor săi."

În materie de temeiuri de drept aplicabile la momentul înscrierii în CF a imobilului, face trimitere la prevederile art. 646 din C. civ. austriac (Blajul făcând la momentul anului 1907 din Imperiul Austro-Ungar), care stabileau că "de substituiri și fideicomise se deosebesc acele fundațiuni, prin cari veniturile capitalului, pământurilor sau ale drepturilor sunt destinate pe veci pentru instituții de utilitate publică, ca d.e. pentru beneficii bisericești pentru școli, pentru case de sănătate (...) pentru ținerea altor persoane."

Raportat la aceste temeiuri de fapt și de drept, este evident că Școala greco-catolică din Chiheru de Sus a făcut partea din averea scolastică a Bisericii Greco-Catolice, care a fost desființată prin efectul Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, ca de altfel întregul cult greco-catolic, bunurile acestuia intrând în proprietatea Statului Român, astfel cum prevedea art. 2 din act normativ.

După anul 1989, în vederea reglementării situației fostului patrimoniu al Bisericii Române Unite cu Roma, s-a adoptat Decretul-Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, în care se stipulează că "bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma".

Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 a cultelor, " structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele și asociațiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase". Potrivit art. 8 alin. (1) "cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice", iar conform alin. (2) sunt persoane juridice "și părțile componente ale cultelor, așa cum sunt menționate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerințele prevăzute în acestea".

Ori, intimata-reclamantă are personalitate juridică, fiind constituită, ca parte componentă a cultului greco-catolic din România, în baza Codului canonic al bisericilor orientale. Așa cum prevede art. 8 alin. (3) din Legea cultelor nr. 489/2006, "cultele funcționează cu respectarea prevederilor legale și în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioși". Codul canonic al Bisericii Orientale este în prezent normă laică, deoarece prin H.G. nr. 1218/2008 a fost recunoscut Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale.

Pe de altă parte, susține recurenta că aceasta avea posibilitatea de a solicita rectificarea de carte funciară, dacă într-adevăr avea calitatea de proprietar, considerând că în cauză sunt aplicabile prev. art. 33 din Decretul nr. 115/1938. Această apărare este scoasă din context și face abstracție de toate aspectele de drept canonic aplicabile în cauză, în condițiile în care:

- toate bunurile mobile sau imobile care au aparținut fondurilor/fundațiunilor, școlilor, institutelor etc. înființate în cadrul Bisericii Greco-catolice și care erau destinate scopurilor indicate în actele de constituire a fondurilor (litere fundaționale, statute, testamente, acte de donație etc.) apațineau Bisercii, care la administra prin Capitlu

- înscrierile în CF se făceau pe fiecare fond/fundațiune/instituție/școală etc. din rațiuni de administrare (a se vedea actele depuse la dosarul nr. x/2003 al recurentei privind dările de seamă anuale cu privire la veniturile și cheltuielile Fondului "B.")

prevederile art. 1 alin. (1) și (5) din Titlul VI Cap. I din Conciliul provincial II din 1872, sus-menționate.

Libertatea cultelor în ceea ce privește modul de organizare internă și de administrare a bunurilor a fost reglementată pentru prima dată în România prin Legea nr. 54/1928 privind regimul general al cultelor (publicată în M.Of. nr. 89/22.04.1928), care la art. 12 prevederea următoarele: "Alin. 1 - Cultele își vor conduce afacerile lor interne în conformitate cu statutul lor de organizare, aprobat în condițiunile legii de față. Alin. 2 - Administrarea patrimoniilor și fundațiunilor lor se va face de către organele competente ale cultelor, sub supravegherea autorităților bisericești superioare. Alin. 3 - Fundațiunile vor fi administrate potrivit actelor de fundațiune ori dispozițiilor testamentare și nu vor putea fi folosite decât în scopurile speciale pentru cari sunt destinate."

Important de subliniat este faptul că recurenta a soluționat favorabil subscrisei alte cereri (a se vedea deciziile anexate prezentei), în care proprietar tabular erau alte fonduri, fundațiuni sau unități de învățământ ale subscrisei, naționalizate abuziv, poziția acesteia fiind astfel nefondată.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, "Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregatiunile, protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociatiunile, cum si orice alte institutii si organizatiuni, sub orice denumire, înceteaza de a mai exista", iar potrivit art. 2 din același act normativ (în prezent abrogat), "averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat". Potrivit art. 930 din Codul canonic al bisericilor orientale "după desființarea persoanei juridice, bunurile sale trec la persoana juridică imediat superioară, rămânând întotdeauna stabilite dorințele fondatorilor sau a donatorilor, a drepturilor câștigate și a statutelor prin care era condusă persoana juridică desființată".

B. Un al treilea motiv de recurs, în viziunea Comisiei, vizează greșita aplicare de către instanța de fond a prev. art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv dispunerea de către instanța de fond a restituirii în natură a imobilelor libere înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. top. x și nr. top. x, respectiv acordarea de despăgubiri pentru suprafețele ocupate.

Este adevărat că potrivit prev. art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 competența de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de recurentă este stabilită în favoarea instanțelor de contencios administrativ, însă nu se poate omite și ignora faptul că, cadrul legal instituit de O.U.G. nr. 94/2000, este unul special față de Legea nr. 554/2004, acesta vizând retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Legea nr. 554/2004 este aplicabilă în cauză doar în ceea ce privește competența și exercitarea căii de atac, și nu în ceea ce privește celelalte aspecte reglementate (nefiind astfel aplicabile, de exemplu, prev. art. 7, 8, 11 etc. din acest act normativ).

Cadrul normativ care reglementează restituirea unor bunuri imobile sau acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de către O.U.G. nr. 94/2000, republicată, și H.G. nr. 1094/2005 prin care au fost aprobate normele metodologice de aplicare a ordonanței menționate.

Recurenta a fost investită cu soluționarea unei cereri de restituire a unui imobil naționalizat în mod abuziv, cu privire la care nu s-a emis decizie privind acordarea de despăgubiri, nici în procedura prev. de O.U.G. nr. 94/2000, nici pe drept comun printr-o hotărâre judecătorească. Nu se poate face abstracție că în ceea ce privește bunurile ce au aparținut cultelor, și în mod particular cultului greco-catolic, anterior adoptării O.U.G. nr. 94/2000 nu a existat nici un alt act normativ cu caracter reparator în baza căruia subscrisa să fi obținut sau să fi putut obține restituirea în natură a sau despăgubiri (în cazul imposibilității restituirii în natură). Ori, potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive, după caz".

Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile de respingere a cererilor privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilele naționalizate de la culte pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 se face referire la restituirea imobilului prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța investită cu cenzurarea deciziei emisă de Comisia Specială nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga entitatea investită de lege să emită o altă decizie. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța de fond, cenzurând decizia de respingere emisă de recurentă, a constatat nelegalitatea acesteia, a dispus anularea, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea în natură/acordarea de despăgubiri pentru înscrise în CF nr. x Chiheru de Sus sub nr. top. x și sub nr. top. x.

O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare de măsuri reparatorii, instanța de fond consideră că a analizat și eficiența soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la recurentă în vederea emiterii unei noi decizii ar conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. Aceasta în condițiile în care, de la momentul formulării cererii - anul 2006 - până la soluționarea administrativă a acesteia de către recurentă - anul 2019 - au trecut 13 ani în care aceasta a făcut 2 adrese la subscrisa, în condițiile în care, potrivit pct. 1 al Normelor de aplicare ale art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 aceasta trebuia să soluționeze cererea în 60 de zile de la primirea acesteia, respectiv potrivit pct. 2, în termen de 60 de zile de la primirea actelor suplimentare (în măsura formulării unei astfel de cereri).

Prin urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin O.U.G. nr. 94/2000, atributul instanței judecătorești de a soluționa calea de atac împotriva deciziei emisă de recurentă nu este restrâns doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii de jurisdicție, nelimitată în această materie printr-o dispoziție legală, să dispună ea direct acordarea de despăgubiri pentru imobilele naționalizate.

Ori, recurenta consideră, probabil, că instanța de fond trebuia să dispună obligarea sa la emiterea unei noi decizii, făcând abstracție de faptul că reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni principiului soluționării cererii într-un termen rezonabil, principiu consacrat prin art. 6 paragraful I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate face abstracție de faptul că, de la emiterea O.U.G. nr. 94/2000 au trecut deja 20 de ani, de la data formulării cererii de către reclamantă au trecut 13 ani, decizia fiind emisă de recurentă, prin respingerea cererii.

Raportat la incidența Legii nr. 165/2013 în soluționarea cererii formulată în baza art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000 face trimitere la disp. art. 1 alin. (2), art. 3 alin. (1) pct. 1 și pct. 4 lit. e) din Legea nr. 165/2013, care se coroborează cu art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pe de altă parte, face trimitere la alin. (3) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 potrivit căruia, în situația acolo reglementată (ce vizează soluționarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 în termenele prev. la art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013) "instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură".

Pentru identitate de rațiune (Ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet - Unde se aplica același raționament, se impune aceeași soluție), și în cazul cererilor formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000 instanța are prerogative identice, având în vedre și dispozițiile Deciziei XX/2007 ale ICCJ, acestea fiind pe deplin aplicabile și în prezenta cauză. În acest sens, în decizia sus-menționată se rețin următoarele: " Ca urmare, in raport cu spiritul reglementarilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitata împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului in natura nu este restrânsă doar la o prerogativa formala de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții in locul celei pe care o anulează, ci impune ca, in cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitata in aceasta materie prin vreo dispoziție legala, să dispună ea direct restituirea in natura a imobilului ce face obiectul litigiului."

II. Recurenta critică sentința civilă nr. 88/04.12.2020 a Curții de Apel Târgu Mureș din prisma cuantumului considerat nejustificat al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată - 1.000 RON onorar avocațial.

Apreciază grija recurentei pentru bugetul de stat din care ar trebui restituită această sumă "nejustificat de mare", care în opinia recurentei este "supradimensionată" în raport de munca depusă, însă, considerăm că trebuie să sublinieze faptul că, timp de 13 ani, recurenta a primit fonduri de la bugetul de stat pentru a-și îndeplinit atribuțiile, respectiv pentru a soluționa cererea sa, în termenul prevăzut de lege (de aprox. 60 de zile de la depunerea actelor).

Arată că onorariul avocațial este impozabil, fiind achitate contribuții cu titlul de asigurare socială (pensie), impozit, contribuție la asigurarea de sănătate care, au fost achitate către bugetul de stat.

Dincolo de aceste aspecte, de fapt, consideră că recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 88/04.12.2020 a Curții de Apel Târgu Mureș - prin care se critică hotărârea atacată din prisma cuantumului cheltuielilor de judecată acordate - este inadmisibil în raport de dispozițiile Deciziei ICCJ nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii prin care s-a statuat faptul că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Solicită respingerea ca nefondate a recursurilor formulate de Com