SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7860/02 prezentate de Mehmet S graffiter al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 24 septembrie 2001, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, Mehmet Snackswirt, Semra Özbey, Selma Tanrýkulu și Hangül Özbey, sunt resortisanți turci, născuți în 1979, 1978, 1978, 1983, 1980, 1972, 1964 și 1978, care își au reședința în Diyarbakýr. Sunt reprezentați în fața Curții de către M.S. Tanrikulu, avocat în Diyarbakar. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 aprilie 2001, Nihat Iș śktaș, Reda Umut Bult, Selma Tanr Au fost întocmite procese-verbale privind semnăturile reclamanților care au raportat motivele arestării lor și au fost suspectați cu toții de a fi membri ai PKK [1] , și au fost de acord să acorde asistență și asistență.
În timpul custodiei lor, reclamanții ar fi fost supuși unor tratamente abuzive din partea polițiștilor în scopul de a-i șantaja. La 28 aprilie 2001, reclamanții au fost examinați de un medic legist. Rapoartele întocmite nu au indicat nicio lovitură și rănire a corpurilor celor interesați. La 28 aprilie 2001, reclamanții au fost aduși în fața procurorului republicii aproape de curtea de securitate a statului Diyarbakr, în fața căreia și-au contestat declarațiile, indicându-le că le-au semnat sub constrângere. În fața procurorului, Nihat Iș ktaș și Yalmaz Șehir au declarat că au fost maltratați. Nici unul dintre reclamanți nu a contestat rapoartele medicale obținute la sfârșitul arestării și nici nu a detaliat acuzațiile de maltratare în fața procurorului.
În aceeași zi, acesta din urmă a solicitat neacuzarea acuzațiilor împotriva lui Hangül Özbey, care a fost eliberată. Ceilalți reclamanți au fost acuzați de apartenență la PKK în temeiul art. 168 alin. (2) din Codul penal. În aceeași zi, judecătorul care se ocupă de caz era în apropierea Curții de Securitate a statului Diyarbak. Plângerea reclamanților împotriva polițiștilor La 27 aprilie 2001, avocatul lui Selma Tanrýkulu, care nu a putut obține o vizită pentru clienta sa, a depus o plângere la Parchetul din Diyarbakr pentru rele tratamente. La 1 mai 2001, reclamanții au depus plângeri la Parchetul din Diyarbakar împotriva polițiștilor responsabili de arestarea lor, pentru rele tratamente pentru a obține mărturisiri.
La 4 iulie 2001, Procuror al Republicii a dat un ordin de nejudiciare; s-a indicat că rapoartele medicale nu prezentau nicio dovadă cu privire la acuzațiile reclamanților. La 28 august 2001, tribunalul din Siverek a confirmat respingerea. Invocând art. 3 din Convenție, reclamanții se plâng că au fost torturați și că au fost tratați inuman în timpul detenției lor în incintele poliției. Ei indică faptul că au fost bătuți, insultați, deznădăjduiți și udați cu jeturi de apă rece și că au suferit electrocutări. Invocând art. 5 alineatul (1) litera (c), art. 2, art. 3 și art. 4 din Convenție, reclamanții invocă o lipsă de legalitate a arestării lor, în măsura în care nu există motive plauzibile pentru care aceștia au comis o infracțiune și nu au fost informați cu privire la acuzațiile aduse împotriva lor.
În cele din urmă, se plâng de durata custodiei lor. (1) Reclamanții declară că au fost maltratați în timpul detenției lor. Ei invocă o încălcare a articolului 3, astfel de formulare, nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Curtea reamintește că acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute de elemente de probă corespunzătoare (a se vedea mutatis mutandis Klaas c. Germania , Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A n 269, pp. 18, § 30. Pentru stabilirea faptelor pretinse, aceasta utilizează criteriul probei mai mult decât orice dubiu rezonabil ; o astfel de dovadă poate totuși rezulta dintr-o fâșie de mai multe ori, sau din prezumții necontestate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit , Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A n 64 65, § 161 in fin , și Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 121, CEDH 2000 IV.
În speță, nu au fost prezentate în fața Curții niciun element de probă care să demonstreze în sprijinul afirmațiilor lor de maltratare și nici nu au furnizat informații convingătoare cu privire la abuzurile pe care le-ar fi comis poliția în timpul custodiei lor. Ea arată că rapoartele medicale întocmite la sfârșitul detenției nu indică nici o urmă de lovituri și răni pe corpul celor interesați. Curtea arată că instanțele nu au contestat fiabilitatea acestor rapoarte medicale la sfârșitul detenției, ele nu apar în nici un caz din dosarul pe care l-au luat, în orice etapă a deținerii lor, un demers în vederea examinării de către alți medici. Curtea observă că, în afara afirmațiilor reclamanților conținute în plângerile lor din 24 septembrie 2001, niciun element de probă supus examinării sale nu permite să se stabilească existența relelor tratamente în cauză.
Având în vedere concluziile sale de mai sus, Curtea consideră că reclamanții nu dispun de un motiv întemeiat în sensul articolului 3 din convenție. Prin urmare, reclamantul este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamanții se plâng de durata și de lacunitatea custodiei lor. Ei invocă o încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (c), a articolului 2, a articolului 3 și a articolului 4 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamanților retrași la art. 5 din Convenție Declare Dolle F. Tulkens Modulul Președinte [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație ilegală.
de la requête n o 7860/02 présentée par Mehmet Sıddık EREN et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 juin 2007 en une chambre composée de : M me F. Tulkens, présidente, MM. I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, V. Zagrebelsky, M me A. Mularoni, MM. D. Popović, juges, et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 24 septembre 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Mehmet Sıddık Eren, Tahsin Aydın, Nihat Ișıktaș, Reda Umut Bulut, Yılmaz Șehir, Semra Özbey, Selma Tanrıkulu et Hangül Özbey, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1979, 1978, 1978, 1983, 1980, 1972, 1964 et 1978, et résidant à Diyarbakır.
Ils sont représentés devant la Cour par M e M.S. Tanrikulu, avocat à Diyarbakır. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 19 avril 2001, Nihat Ișıktaș, Reda Umut Bulut, Selma Tanrıkulu, Yılmaz Șehir et Tahsin Aydın furent arrêtés par des agents de la direction de la sûreté de Diyarbakır, section de la lutte contre le terrorisme, et placés en garde à vue. Semra Özbey et Hangül Özbey le furent le 20 avril 2001. Des procès-verbaux portant les signatures des requérants faisant état des raisons de leur arrestation furent établis. Ils étaient tous soupçonnés d’être membres du PKK [1] , et d’y porter aide et assistance. Durant leur garde à vue, les requérants auraient été soumis à de mauvais traitements de la part des policiers dans le but de leur extorquer des aveux.
Le 28 avril 2001, les requérants furent examinés par un médecin légiste. Les rapports établis ne firent état d’aucun coup et blessure sur les corps des intéressés. Le 28 avril 2001, les requérants furent traduits devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır, devant lequel ils contestèrent leurs dépositions en indiquant les avoir signées sous la contrainte. Devant le procureur seuls Nihat Ișıktaș et Yılmaz Șehir déclarèrent avoir subi des mauvais traitements. Aucun des requérants ne contesta les rapports médicaux obtenus en fin de garde à vue ni détailla les allégations de mauvais traitements devant le procureur. Le même jour, ce dernier demanda la non-poursuite des chefs d’accusation concernant Hangül Özbey qui fut libérée.
Les autres requérants furent inculpés pour appartenance au PKK, en vertus de l’article 168 § 2 du code pénal. Le même jour le juge assesseur près la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır prononça leur mise en détention provisoire. La plainte des requérants contre les policiers Le 27 avril 2001, l’avocat de Selma Tanrıkulu, n’ayant pas pu obtenir une visite pour sa cliente déposa une plainte auprès du parquet de Diyarbakır pour mauvais traitements. Le 1 er mai 2001, les requérants déposèrent des plaintes auprès du parquet de Diyarbakır contre les policiers responsables de leur garde à vue, pour mauvais traitements afin d’obtenir des aveux. Le 4 juillet 2001, le procureur de la République rendit une ordonnance de non-lieu ; il y fut indiqué que les rapports médicaux n’apportaient aucune preuve quant aux allégations des requérants.
Le 28 août 2001, la cour d’assises de Siverek confirma le non-lieu. GRIEFS 1. Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir été torturés et d’avoir fait l’objet de traitements inhumains pendant leur garde à vue dans les locaux de la police. Ils indiquent avoir été battus, insultés, dévêtus et arrosés de jets d’eau froide et d’avoir subi des électrocutions. 2. Invoquant l’article 5 §§ 1 c), 2, 3 et 4 de la Convention, les requérants allèguent un défaut de légalité de leur arrestation, dans la mesure où il n’existait pas de raisons plausibles de les soupçonner d’avoir commis une infraction et où ils n’ont pas été informés des accusations portées contre eux. Ils se plaignent enfin de la durée de leur garde à vue.
EN DROIT 1. Les requérants allèguent avoir subi des mauvais traitements lors de leur garde à vue. Ils invoquent une violation de l’article 3, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » La Cour rappelle que les allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (voir, mutatis mutandis , Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, pp. 17 ‑ 18, § 30). Pour l’établissement des faits allégués, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable » ; une telle preuve peut néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, pp. 64 ‑ 65, § 161 in fine , et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 121, CEDH 2000 ‑ IV).
En l’espèce, les requérants n’ont produit, devant la Cour, aucun élément de preuve concluant à l’appui de leurs allégations de mauvais traitements ni fourni d’explications convaincantes sur les sévices que les policiers leur auraient infligés lors de leur garde à vue. Elle relève que les rapports médicaux établis à la fin de la garde à vue ne font état d’aucune trace de coups et blessures sur le corps des intéressés. La Cour relève que les requérants n’ont pas contesté la fiabilité de ces rapports médicaux en fin de garde à vue, ils ne ressort aucunement du dossier qu’ils ont, à une quelconque phase de leur détention, entrepris une démarche en vue d’être examinés par d’autres médecins. La Cour observe qu’en dehors des allégations des requérants contenues dans leurs plaintes du 24 septembre 2001, aucun élément de preuve soumis à son examen ne permet d’établir l’existence des mauvais traitements en question.
Eu égard à ses conclusions ci-dessus, la Cour estime que les requérants ne disposent pas d’un grief défendable aux fins de l’article 3 de la Convention. Il s’ensuit que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Les requérants se plaignent de la durée et de l’illégalité de leur garde à vue. Ils invoquent une violation de l’article 5 §§ 1 c), 2, 3 et 4 de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs des requérants tirés de l’article 5 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.
S. Dollé F. Tulkens Greffière Présidente [1] Parti des travailleurs du Kurdistan, une organisation illégale.