ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4241/2022

Ședința publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2021 sub nr. x/2021, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, emiterea de ordine de salarizare pentru fiecare reclamant prin utilizarea pentru aceștia a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute și asimilate, începând cu data de 28.01.2017, precum și în continuare pentru viitor.

Prin încheierea din 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția de necompetență materială a Curții de Apel Oradea, invocată de către Ministerul Justiției, având în vedere prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin raportare la obiectul acțiunii formulate de reclamanți, a unit cu fondul cauzei excepțiile inadmisibilității și tardivității acțiunii, precum și excepția lipsei calității procesual pasive invocată de către Ministrul Justiției și a amânat pronunțarea la data de 27 septembrie 2021.

Prin sentința nr. 112/CA/2021-P.I. pronunțată în data de 27 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministrul Justiției, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția tardivității introducerii acțiunii, invocate de pârâtul Ministerul Justiției, a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției și a obligat pârâții la emiterea de ordine de salarizare pentru fiecare reclamant prin utilizarea pentru acestea a coeficientului de multiplicare prevăzut în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute și asimilate, începând cu data de 28.01.2017, precum și în continuare, pentru viitor.

Împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 și sentinței nr. 112/CA/2021-P.I. din 27 septembrie 2021, ambele pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din Codul de procedură.

După prezentarea pe larg a istoricului speței și legislația incidentă, instituția pârâtă a menționat următoarele:

- În mod neîntemeiat Curtea de Apel Oradea a respins excepția necompetenței materiale cu motivarea că obiectul cauzei vizează un refuz nejustificat al pârâților de a emite ordine de salarizare la nivelul procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, reținând incidența art. 10 din legea nr. 554/2004, întrucât obiectul învestirii instanței a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de o lege specială, protecția drepturilor subiective se realizează în fața unei jurisdicții speciale, respectiv Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, conform art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

- În mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministrului Justiției, deoarece în acțiunile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistrați, calitate procesuală pasivă are Ministerul Justiției, iar nu Ministrul Justiției;

- Intimații-reclamanți au învestit instanța cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, fără a fi contestat în concret un anumit act administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare și nefiind urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (2) din Anexa V din Legea cadru nr. 153/2017, care dă instanței competente posibilitatea analizării legalității respectivului act administrativ, sens în care solicită admiterea excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

- Pe fondul cauzei, soluția primei instanțe este dată cu încălcarea dispozițiile legilor de salarizare, întrucât decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale nu are incidență în cauză și Ministerul Justiției a transmis Curții de Apel Cluj grilele de salarizare (anexate prezentei cereri), din care rezultă recalcularea la nivel maxim a indemnizațiilor intimaților-reclamanți, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 acordat prin sentința civilă nr. 610/2020 de către Tribunalul Suceava, în vederea calculării și acordării diferențelor salariale corespunzătoare.

Curtea de Apel Oradea, deși face referire la emiterea ordinelor de salarizare în baza sentinței civile nr. 610/2020, obligă la emiterea ordinelor de încadrare pentru fiecare intimat-reclamant, începând cu 28.01.2017 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare prevăzut în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13 în raport cu funcțiile deținute și asimilate, fără a preciza în concret în considerente care sunt coeficienții de multiplicare apreciați de instanță că se aplică acestora, respectiv coeficientul de multiplicare corespondent cărei funcții de procuror îi corespunde funcției avută de fiecare intimat- reclamant.

Instanța de fond a dispus emiterea ordinelor de salarizare începând cu data de 28.01.2017, precum și în continuare, pentru viitor, fără să fi administrat probe pentru a se putea constata nivelul maxim al salarizării în funcție de gradul deținut de fiecare intimat reclamant, aceste aspecte nefăcând obiectul cercetării Tribunalului Suceava care a pronunțat sentința civilă nr. 610/2020.

Ca atare, potrivit dispozițiilor legale mai sus-citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

Maximul la care se opreste indemnizația lunară este cel stabilit de lege pentru funcția de judecător (anexa A), nu procuror. Coeficienții de multiplicare și valoarea de referință sectorială sunt elemente care se utilizează în prima etapă a calculului indemnizației, iar ori de câte ori valoarea acesteia depășește maximul din anexa, se reduce la acest maxim, în acest sens pronunțându-se diferite instanțe din țară.

Aplicarea coeficienților de multiplicare din O.U.G. nr. 27/2006 este exclusă în cazul judecătorilor ale căror indemnizații de încadrare au ajuns deja la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017, cuantumul lor fiind astfel fix, determinat prin raportare la grila din legea salarizării.

Totodată, în sistemul Legii nr. 153/2017 grilele de salarizare pentru judecători și procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor.

Principalul criteriu de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instantei/parchetului, or, Direcția Națională Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurori care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, învederează că dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare, sunt abrogate prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, la acest moment nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului, iar textele analizate de Curtea Constituționala prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate și implicit, nici acestea, nici decizia Curtii care a analizat constituționalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susținerea soluției pronunțate.

Recurentul a considerat că prin hotărârea recurată s-a dispus emiterea ordinelor de salarizare prin luarea în considerare a unor coeficienți de multiplicare neprevăzuți de actele normative incidente în materia salarizării judecătorilor, astfel că prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare.

În mod greșit instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 166 alin. (4) din Codul muncii, potrivit cărora "Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului ta plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului."

Or, în cauză nu se poate reține încălcarea dispozițiilor privind plata salariului astfel cum este stipulată la alin. (1) al art. 166, întrucât prin sentința civită nr. 610/2020 intimații-reclamanții au obținut acordarea unor diferențe salariale, nefiind vorba de neplata indemnizației de încadrare lunară datorată.

De asemenea, nu este incidentă în prezenta speță jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reținută de prima instanță, intimații-reclamanți nefiind în situația refuzului executării unei obligații stabilită în sarcina Ministerului Justiției printr-un titlu executoriu.

Intimații-reclamanți a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin cererea înregistrată la Ministerul Justiției, reclamanții - judecători în cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca, al Tribunalului Cluj, al Tribunalului Specializat Cluj și a Curții de Apel Cluj au solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită conform O.U.G. nr. 27/2006, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), prin raportare la sentința nr. 610 din 04.08.2020 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I în dosarul nr. x/2020 astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă în același dosar, și modificată prin decizia civilă nr. 183/08.03.2021 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă. Prin aceste sentințe se stabilise îndreptățirea reclamanților la recalcularea salariului începând cu data de 28.01.2017 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plății efective.

Deși au solicitat pârâților emiterea noului ordin de salarizare, aceștia nu au dat curs acestei solicitări, refuzul fiind considerat nejustificat de către reclamanți.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanți cu acțiunea având ca obiect obligarea pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Justiției la emiterea unui nou ordin de încadrare, începând cu data de 28.01.2017 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA și DIICOT), care a fost apreciată ca întemeiată.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Oradea în soluționarea cauzei, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale a Ministrului Justiției. Totodată, în opinia sa, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a, art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare neprevăzut în dispoziții legale care reglementează salarizarea judecătorilor cu grad de judecătorie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora și, totodată, să reformeze în parte sentința recurată, cu privire la aplicarea art. 38 alin. (6) C. proc. civ., constatând că acest argument critic al recurentului este fondat.

În primul rând, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite argumentele expuse de recurentul-pârât în susținerea greșitei soluționări a excepțiilor invocate de acesta în fața primei instanțe, care de altfel sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond.

În ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel Oradea în soluționarea cauzei, se constată că în mod corect a fost respinsă de prima instanță, care a apreciat că, în raport cu obiectul dedus judecății, respectiv obligarea pârâtului Ministerul Justiției, organ central, de a emite un ordin de încadrare, este atrasă competența materială a Curții de Apel conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar, în ceea ce privește competența teritorială, conform art. 10 alin. (3), reclamantul, persoană fizică se adresează exclusiv instanței de la domiciliul său.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, se observă că, în speță, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare și la stabilirea, în mod definitiv, a îndreptățirii sale la aplicarea coeficientului solicitat, fiind invocat în susținerea acțiunii un refuz nejustificat, acesta neînvestind instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege, astfel că și această soluție este corectă.

Sub aspectul criticii vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministrului Justiției, deoarece în acțiunile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistrați, calitate procesuală pasivă are Ministerul Justiției, iar nu Ministrul Justiției, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât Ministrul Justiției, în calitate de conducător al organului de specialitate al administrației publice centrale ar fi trebuit să emită un ordin de salarizare ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 610/04.08.2020 a Tribunalului Suceava, definitivă prin Decizia nr. 183/08.03.2021 Curții de Apel Suceava.

Pe fondul cauzei Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanță caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiției de a emite noul ordin de salarizare pentru reclamant.

Astfel, din analizarea legislației în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11.alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt salarizați potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienții de multiplicare" funcției de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienții de ierarhizare prevăzuți de Legea nr. 330/2009 și nici valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situație privind modalitatea de calcul a indemnizației pentru judecători și procurori s-a păstrat și după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ:

"(1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține la același nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții și nu se aplică valoarea de referință și coeficienții de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuți în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din același act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar și sistemului public de asistență socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Potrivit actului normativ menționat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, soluția primei instanțe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Consttuționale a României, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Această decizie consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienților corespunzători personalului DNA și DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" așa cum era situația majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curții Constituționale.

Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituțional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituțională reținând în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Mai mult, în cauza de față nu s-a pus problema aplicării numai a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, a Deciziei nr. 23 din 26.09.2016 și a Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018 date de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura dezlegării unor chestiuni de drept și obligatorii pentru instanțe potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum s-a reținut mai sus, ci și de interpretarea sistematică și coroborată a unor dispoziții legale, antereferite, începând cu data de 09.04.2015, când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, prin care s-a introdus alin. (5)

1

al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și continuând cu Legea nr. 153/2017.

Pe cale de consecință, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaționale justiție existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistrați care dețineau aceeași funcție cu a reclamanților și îndeplineau aceleași condiții de vechime cu a acestora și care beneficiau de o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizația de încadrare pentru reclamanți trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

În plus, în fața primei instanțe, reclamanții au indicat practică judiciară pronunțată recent, prin care s-a dovedit că și în prezent s-a recunoscut dreptul unor colegi magistrați la recalcularea indemnizațiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 - corespunzător salarizării procurorilor DNA și DIICOT, astfel că indemnizația de încadrare a reclamanților nu este stabilită la nivelul maxim aflat în plată, raportat și la noile hotărâri judecătorești.

Totodată, Înalta Curte constată că nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acțiunii, instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamanților prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, care, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opțiunii legiuitorului, în sensul contrar reținut de acesta, afirmând existenței unui drept care nu mai are temei legal".

În acest sens trebuie precizat că, instanța supremă a reținut în Decizia nr. 11/2020 că: "45. Astfel, reclamanții, susținând că, în cadrul aceleiași funcții ocupaționale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferențe de drepturi salariale față de indemnizațiile care se cuveneau procurorilor D.N.A și D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizațiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituției în care își desfășoară activitatea; așadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispozițiile din ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 și nr. 43/2016, dar și pe Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate și pe Ordonanța Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanți, potrivit căreia coeficienții de multiplicare în discuție ar fi fost deja recunoscuți altor magistrați aflați în situații identice, instanțele au examinat discriminarea reglementărilor succesive și au statuat asupra necesității egalizării indemnizațiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată."

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că sunt valabile și în dosarul de față aspectele reținute de instanță în sentința nr. 610/2020 a Tribunalului Suceava (definitivă) cu privire la interpretarea și aplicarea legilor incidente salarizării reclamanților, sentință în raport cu care reclamanții din prezenta cauză au adresat pârâtului Ministerul Justiției cererea privind emiterea unui nou ordin de încadrare în care indemnizația de încadrare brută lunară să fie stabilită conform Legii 153/2007, începând cu data de 28.01.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 (corespunzător salarizării procurorilor DNA și DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), refuzul acestuia fiind contestat prin demersul judiciar de față.

Față de împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 și sentinței nr. 112/CA/2021-P.I. din 27 septembrie 2021 ale Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.