ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4238/2022

Ședința publică din data de 28 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 04.02.2020, sub numărul x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 22215/08.01.2020 cu consecința obligării pârâtului să analizeze și să soluționeze pe fond cererea de plată pentru suma de 3.765,92 RON și 10.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 769 din 14.09.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII -a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamantul A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat, în esență, faptul că prima instanță a interpretat greșit disp. art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 și respectiv disp. art. 13 și 14 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, deschiderea procedurii de faliment împotriva asiugurătorului B.. S.A. s-a făcut prin hot. intermediară nr. 132 de la data de 16.02.20217, în dosarul nr. x/2016, a Tribunalului Sibiu, secția Civilă, care a devenit definitivă la data de 17.03.2017, termen de la care începe a se calcula cele 90 de zile conform prevederilor anterior menționate.

A susținut că prin sentința penală a Judecătoriei Salonta cu nr. 160/01.11.2018 B.. S.A. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 50000 eur daune morale și 3.765,92 RON daune materiale. Ulterior, în cadrul apelului soluționat în același dosar penal, Curtea de Apel Oradea a diminuat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului la 10000 eur, decizia fiind comunicată acestuia la data de 23.07.2019.

Astfel, a mai precizat recurentul că odată cu depunerea cererii de plată trebuia să depună și titlul de creanță din care izvorăște dreptul invocat, obligație imposibil de executat în condițiile în care reclamantului nu i de comunicase respectiva decizie. Prin urmare, nu poate fi de acord cu faptul că dreptul de creanță a luat naștere la momentul pronunțării deciziei penale iar nu al momentul comunicării acesteia.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în considerare.

Prin acțiunea în contencios administrativ, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 22215/08.01.2020 emisă de FGA, prin care acesta a respins cererea de plată nr. x/18.09.2019, cu consecința obligării pârâtului să analizeze și să soluționeze pe fond cererea de plată pentru suma de 3.765,92 RON și 10.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a confirmat, însă, legalitatea actului administrativ atacat de recurentul - reclamant, respingând acțiunea acestuia, iar o astfel de soluție reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, care apreciază nefondate criticile aduse de recurentă sentinței atacate, subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că între intimatul - pârât FGA și recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Urmează a fi avute în vedere în cauză disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora:

"(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar și previzibil momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condițiile și termenele în care un astfel de creditor își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Pe cale de consecință, după cum legal a reținut și prima instanță, natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform unei legi speciale, ce derogă de la normele dreptului comun.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015: (1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație:

a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări, deținători ai uneia sau mai multor creanțe de asigurare sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - persoana definită la art. 1 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015;

(iii) terța persoană păgubită - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptățit în baza legii să recupereze de la asigurătorul în insolvență sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acțiune directă; (...).

De asemenea, potrivit art. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 (aplicabilă în perioada de valabilitate a poliței RCA indicate în cererea de plată): În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații răspund delictual față de terțe persoane.

Or, în planul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1381 C. civ.: Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Aplicând astfel de considerente teoretice și prevederi normative cauzei de față, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 22215/08.01.2020, FGA a soluționat cererea de plată nr. x/18.09.2019 formulată de recurentul - reclamant, în calitate de terță persoană păgubită (creditor de asigurare), prin care a solicitat acordarea despăgubirilor constatate prin sentința penală nr. 160/2018, devenită definitivă prin decizia nr. 51/2019 prin care s-a dispus obligarea părții responsabil civilmente B. S.A. la plata daunelor materiale în cuantum de 3.765,92lei și a daunelor morale de 10000eur. Astfel, din actele dosarului rezultă că recurentul a formulat cererea de plată la data de 18.09.2019, cerere înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x.

Pe cale de consecință, tardivitatea reținută prin actul administrativ atacat a vizat o cerere de plată a unor despăgubiri aferente unui prejudiciu material și moral, apreciat de recurent ca fiind produs ca urmare a accidentului de circulație de la data de 13.01.2017. Cererea de plată a fost formulată în temeiul poliței de asigurare seria x/17/G17/HR nr. x încheiată cu asigurătorul B. S.A..

Or, în raport de prevederile normative expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază drept legală soluția primei instanțe, de identificare a momentului nașterii dreptul de creanță de asigurare a persoanei păgubite în raport de data producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă, care, în speță, a fost cel pronunțării deciziei penale nr. 51/2019, în soluționarea apelului formulat împotriva sentinței penale nr. 160/2018 a Judecătoriei Salonta.

Susținerile recurentului, privind nașterea dreptului său de creanță la data de 23.07.2019, ce reprezintă momentul comunicării deciziei penale nr. 51/2019, nu au acoperire în normele legale incidente mecanismului identificării momentului nașterii dreptului de creanță de asigurare incident în cauză, cu atât mai mult cu cât recurentul nici nu a invocat un astfel de act în dovedirea existenței unui alt moment la care s-ar fi produs riscul acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă.

În acest context, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că, în speță, creanța de asigurare exhibată de recurent s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A. (17.02.2017), respectiv la data de 06.02.2019, astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la această dată și s-a împlinit la data de 09.05.2019.

Prin urmare, susținerile recurentului nu sunt suficiente pentru a genera reformarea hotărârii atacate, câtă vreme în raport de data pronunțării deciziei penale definitive respectiv 06.02.2019, cererea de plată (privind despăgubirile materiale și morale stabilite în favoarea sa cu caracter definitiv), a fost formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Așa fiind, constată instanța de control judiciar că, prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, motiv pentru care criticile aduse de acesta manierei în care prima instanță a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, soluția judecătorului fondului fiind conformă prevederilor Legii nr. 213/2015.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 483 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 769 din data de 14 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 769 din 14 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2022.