ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4150/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15.09.2015 pe rolul Curții de Apel București reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, a contestat decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de organele de inspecție fiscală, înregistrată la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Finanțelor Publice Călărași, Inspecția Fiscală a Contribuabililor sub nr. F-CL 270 din data de 20.05.2014 și în subsidiar a Raportului de Inspectie Fiscală nr. x/20.05.2014 (denumit în continuare RIF) și comunicate societății, prin care s-au stabilit obligații suplimentare de plată în sumă totală de 2.583.421 RON, reprezentând:

"... -Taxa pe valoare adăugată (TVA) în suma totala de 1.177.927 RON; - Dobânzi TVA 545.737 RON; - Penalitati TVA 176.689 RON; - Impozit pe profit 377.141 RON; - Dobânzi impozit pe profit 249.356 RON; - Penalități impozit pe profit 56.571 RON.

Prin urmare, s-a solicitat instanței: - admiterea contestației, astfel cum a fost formulata; - anularea/desființarea in tot a deciziei de impunere nr. x din data de 20.05.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspectia fiscala pentru persoane juridice, in ceea ce priveste suma de 2.583.421 RON ca nelegala si netemeinica, a Raportului de Inspectie Fiscala nr. x/20.05.2014, precum si deciziei de solutionare a contestatiei formulate de catre S.C. A. S.R.L. inregistrata sub numarul x/12.03.2015; - anularea bazelor impozabile stabilite suplimentar pentru taxa pe valoare adăugata (4.908.029 RON) si impozitul pe profit contestate in valoare de (2.357.131 RON) si a creanțelor bugetare constând din accesorii aferente sumelor contestate, in cuantum total de 1.028.353 RON.

Prin sentința civilă nr. 1536/10.05.2016 Curtea de Apel București, secția a -VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 64/10.01.2019 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de S.C. A. S.R.L, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva sentinței nr. 1536 din 10 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.03.2019, sub nr. x/2015*, iar în rejudecare au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu expertiza contabilă.

Prin sentința nr. 368 din 09 octombrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a hotărât următoarele:

"Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală -Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași.

Anulează Decizia nr. 103 din 12.03 2015 pronunțată de D.G.R.F.P. București, Decizia de impunere nr. x/20.05.2014 emisă de A.J.F.P. Călărași și Raportul de inspecție fiscală nr. x DIN 20.05.2014.

Exonerează reclamanta de obligația de plată a sumei totale de 2.583.421 RON, impozit pe profit și T.V.A și accesoriile aferente.

Obligă pârâții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON reprezentând onorariu expert."

Împotriva sentinței au declarat recurs pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii, ambele solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a apreciat că sentința este nemotivată, instanța de fond nelămurind în mod corespunzător situația de fapt și de drept existentă în cauza dedusă judecății. De asemenea, sentința nu cuprinde nici motivele pentru care instanța a înlăturat argumentele expuse de pârâte prin întâmpinarea depusă în cauză.

Expunând situația de fapt, recurenta a arătat că reclamanta s-a aprovizionat cu cantități mari de "vecuri din lemn brad", de la următoarele societăți comerciale: C. S.R.L., D. S.R.L., E.. S.R.L., F. S.R.L. și G. S.R.L., iar conform aplicației privind declarația informativă cod MFP 394, s-a constatat că, între S.C. A. S.R.L. și acești furnizori, sunt diferențe în ceea ce privește tranzacțiile desfășurate și declarate.

In urma controalelor încrucișate, organele de inspecție fiscală au stabilit că nu există dovezi privind circulația efectivă a bunurilor de la reclamantă către cele cinci societăți comerciale și de la acestea către reclamantă, existând numai un circuit al documentelor, care a avut ca rezultat un avantaj fiscal pentru societatea reclamantă.

Din acest motiv, conform art. 11 alin. (1) Codul fiscal, organele de inspecție fiscală au procedat la reîncadrarea formei tranzacțiilor derulate de intimata-reclamantă, respectiv nu au luat în considerare tranzacțiile derulate de aceasta cu cele cinci societăți comerciale, neacceptând cheltuielile și veniturile rezultate din aceste tranzacții și excluzând de la deducere T.V.A. deductibilă înscrisă în facturile emise de acești "furnizori". Prin urmare, în baza prevederilor art. 11, art. 19 alin. (1), art. 145 și art. 146 Codul fiscal, organele de inspecție fiscală au stabilit TVA suplimentară de plată în sumă de 1.177.927 RON și impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 377.141 RON.

Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că, în urma verificărilor efectuate a rezultat că societățile comerciale în cauză au avut un comportament specific "firmelor fantomă". De asemenea, în cadrul verificărilor efectuate privind realitatea derulării tranzacțiilor, s-a constatat că în perioada în care intimata-reclamanta a înregistrat achiziții de «vecuri din lemn de brad» (ambalaje pentru sticle) de la cele cinci societăți comerciale, stocul propriu de cherestea de brad al acesteia s-a majorat; o mare parte din «vecurile» facturate către S.C. H. S.R.L. nu erau înregistrate de intimata-reclamantă ca provenind din producția proprie, ci figurau ca achiziționate de la cei cinci "furnizori" (cele 5 societăți comerciale de mai sus), stocul de cherestea de brad al S.C. "A." S.R]L. a continuat în acest caz să crească.

Din punct de vedere fiscal, intimata-reclamantă a înregistrat T.V.A. deductibilă din facturile de achiziție de «vecuri» de la acești furnizori și nu a colectat T.V.A. pentru vânzarea de cherestea către aceștia (întrucât în acest caz se aplică "taxarea inversă"), acest lucru în condițiile în care cumpărătorii - cele cinci societăți comerciale - nu înregistrează "taxare inversă" aferentă achizițiilor și, mai mult, au, în majoritate, comportament "fantomă".

In opinia reclamantei, aceasta reprezintă o modalitate clară de diminuare a T.V.A. de plată către bugetul statului, întrucât T.V.A. colectată în urma vânzării «vecurilor» către S.C. H. S.R.L. s-a diminuat cu T.V.A. deductibilă înscrisă în facturile de achiziție de «vecuri» de la cele cinci societăți comerciale, fără ca aceasta să deruleze în realitate operațiunile. Intimata-reclamantă nu a prezentat niciun document justificativ privind circulația efectivă a bunurilor înscrise în facturile de achiziție «vecuri din lemn de brad» și de vânzare cherestea. Mai mult decât atât, din studierea facturilor emise de intimata-reclamantă către cele cinci societăți comerciale, rezultă că unitatea de măsură înscrisă pentru cherestea este "buc.", fapt asupra căruia, în mod surprinzător, nu s-au sesizat nici "clienții" și nici chiar "furnizorul", neremarcând această neconcordanță între tipul de bunuri facturate și unitatea de măsură asociată, în condițiile în care așa-zisele tranzacții au fost numeroase, greșeala fiind repetitivă.

In consecință, nu pot fi luate în considerare tranzacțiile cu cele cinci societăți comerciale în cauză și nu pot fi considerate documente justificative facturile emise de acestea și către acestea, astfel că, în mod corect s-a stabilit faptul că reclamanta nu are drept de deducere pentru T.V.A. deductibilă înscrisă în facturile de achiziție sus-menționate, care nu îndeplinesc condițiile stabilite la art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, nefiind acceptate nici veniturile și cheltuielile aferente acestor tranzacții, în baza prevederilor art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din același act normativ. De asemenea, la determinarea nedeductibilității cheltuielilor cu bunurile și la anularea T.V.A. deductibilă aferentă achizițiilor efectuate de intimata-reclamantă în relația cu cele cinci societăți comerciale cu un comportament fiscal inadecvat, organele de inspecție fiscală au avut în vedere și dispozițiile art. 6 și art. 105 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Referitor la accesoriile de plată (dobânzi/majorări și penalități de întârziere) în valoare totală de 1.028.353 RON aferente impozitului pe profit (305.927 RON) și T.V.A. de plată (722.1/26 RON), recurenta a arătat că acestea au fost calculate corect și legal, conform prevederilor art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) și art. 120

1

Codul de procedură fiscală, iar potrivit principiului de drept "accesorium sequitur principale", sunt legal datorate bugetului general consolidat al statului.

Recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în cuprinsul acestuia au fost prezentate concluziile controlului încrucișat efectuat la societatea reclamantă și la cei 5 parteneri (SC C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E.. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. F. SRL). În acest context, recurenta a apreciat că în baza dispozițiilor art. 11 alin. (1), art. 145 alin. (2), art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 și art. 6 și art. 105 alin. (1) Codul de procedură fiscală, organele de control au reconsiderat tranzacțiile cu aceste societăți, considerând că acestea nu s-au derulat în realitate.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, în cuprinsul acesteia invocând excepția nulității recursurilor pentru nemotivare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În privința excepției nulității recursurilor invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, se reține că potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 486 alin. (3) C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...) (3) Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancțiunea nulității."

Articolul 487 alin. (1) C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3).", "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Examinând cererile de recurs prin raportare la aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care recurenta își întemeiază calea de atac, argumentele prezentate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cererea de recurs se limitează la prezentarea situației de fapt care a condus la emiterea actelor administrativ-fiscale contestate, fără a fi aduse critici raportate la conținutul concret al hotărârii atacate (fără a se face referiri la vreunul dintre considerentele instanței de fond).

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.:

"Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanța de recurs fiind învestită cu analiza conformității hotărârii recurate în raport de dispozițiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași nu s-a conformat exigențelor cerute de lege și nu a formulat critici care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 anterior menționat, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului declarat de această autoritate pârâtă și va aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatând nul recursul promovat în cauză.

În privința recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii, Înalta Curte constată că argumentele din memoriul de motivare a căii de atac pot fi încadrate în cazurile de casare invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel încât va respinge excepția nulității acestui recurs.

Pe fondul recursului astfel promovat, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În prezenta cauză instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, iar sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De asemenea, trebuie subliniat faptul că instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aceasta înseamnă, astfel cum s-a reținut în jurisprudența consolidată a instanței supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză și de conținut, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, iar faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului nu poate atrage casarea hotărârii.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivat[, iar acest prim motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) este nefondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia.

Astfel, în prezenta cauză, societatea reclamantă a contestat decizia nr. 103 din 12.03.2015 pronunțată de D.G.R.F.P. București, decizia de impunere nr. x/20.05.2014 emisă de A.J.F.P. Călărași și raportul de inspecție fiscală nr. x din 20.05.2014.

Prin decizia de impunere nr. x/20.05.2014 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare totale de 2.583.421 RON reprezentate de: - TVA în sumă de 1.177.927 RON, - dobânzi TVA 545.737 RON, - penalități TVA 176.689 RON, - impozit pe profit 377.141 RON, - dobânzi impozit pe profit - 249356 RON, - penalități impozit pe profit 56571 RON.

La stabilirea acestor obligații fiscale suplimentare organele de control au avut în vedere faptul că reclamanta s-a aprovizionat cu cantități mari de "vecuri de brad" de la 5 societăți cu un comportament fiscal necorespunzător (care nu funcționau la sediul declarat, nu au avut salariați în perioada în care au avut loc tranzacțiile, au fost ulterior radiate sau se află în faliment), iar pentru aceste reclamanta a dedus T.V.A..De asemenea, organele fiscale au constatat că în perioada în care reclamanta a vândut cherestea către aceste societăți în deconturile T.V.A. ale cumpărătorilor nu a fost înscrisă taxarea inversă pentru achiziția de bunuri.

În raport de aceste elemente organele fiscale au reținut că nu există dovezi privind circulația efectivă a bunurilor de la reclamantă către cele 5 societăți și de la acestea către reclamantă, ci există numai un circuit al documentelor care a avut ca rezultat un avantaj fiscal pentru reclamantă (înregistrarea T.V.A. deductibilă din facturile de la respectivi furnizori și necolectarea T.V.A. pentru vânzarea de cherestea, întrucât în acest caz se aplică taxarea inversă).

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că aceste elemente nu sunt suficiente pentru reîncadrarea, conform art. 11 din Legea nr. 571/2003, a operațiunilor în discuție. Astfel, principalele argumente ale organelor fiscale au vizat comportamentul fiscal necorespunzător al partenerilor economici și suspiciunile asupra realității operațiunilor economice derulate între societatea reclamantă și acești parteneri.

Având în vedere probele administrate (înscrisuri, raport expertiză financiar-contabilă) instanța de fond a reținut, în mod corect, că, prin el însuși, acest pretins comportament fiscal necorespunzător al celor cinci societăți nu poate produce efecte în privința reclamantei, atâta timp cât aceasta a realizat și înregistrat tranzacțiile comerciale în discuție, a prezentat documente atât din perspectiva achiziției, cât și a transportului mărfurilor, iar organele fiscale nu au furnizat alte elemente care să indice participarea în cadrul unui mecanism fraudulos.

Mai mult decât atât, suspiciunile invocate de organele fiscale au fost înlăturate prin efectul ordonanței de clasare nr. 196/P/2016 emisă la data de 5.07.2017 în dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași, dar și al încheierii pronunțate la data de 14.06.2019 în dosarul penal nr. x/2019 al Tribunalului Călărași, care au vizat pretinsa săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală de către administratorii societății reclamante.

Astfel, în cauză s-a dovedit că în afara întocmirii evidențelor contabile obișnuite, evidența aprovizionării și vânzării de cherestea trebuia raportată lunar la Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Vânătoare București în programul electronic SUMAL atât cu privire la achiziții cât și cu privire la vânzări.

Volumul mare al activității din relația comercială cu H. S.R.L. și termenul scurt de executare a comenzilor au impus colaborarea cu diverși parteneri printre care și cele cinci societăți comerciale în discuție. Instanța de fond a reținut, în mod corect, în privința dovezii transportului mărfurilor, că reclamanta avea capacitatea tehnică de a realiza astfel de transporturi, iar erorile din documente (facturi și avize de însoțire a mărfii) sunt simple erori materiale, care nu pot fi interpretate în sensul solicitat de organele fiscale.

Nefondate sunt și argumentele recurentei-pârâte referitoare la neîndeplinirea condițiilor pentru deducerea T.V.A. înscrisă în facturile de achiziție, instanța de fond realizând o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal, art. 11 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f) din același act normativ, dar și a Directivei 2006/112 și a jurisprudenței C.J.U.E. în materie.

Potrivit acestor dispoziții organele fiscale aveau sarcina probei faptului că societatea reclamantă, cu intenție directă, a luat parte la un mecanism fraudulos, pe baza administrării unor probe obiective, înainte de a emite actele de impunere fiscală. În cauză, însă, nu au fost administrate probe obiective prin care să dovedească un comportament fraudulos al reclamantei, ci doar comportamentul necorespunzător al furnizorilor săi.

Este adevărat că potrivit articolului nr. 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligații decât cele prevăzute în această directivă pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului și pentru a preveni evaziunea. Însă, tot Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că măsurile adoptate de statele membre nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a atinge astfel de obiective. Prin urmare, acestea nu pot fi utilizate astfel încât să repună în discuție în mod sistematic dreptul de deducere a TVA-ului și, așadar, neutralitatea TVA-ului. Administrația nu poate impune persoanei impozabile să întreprindă verificări complexe și aprofundate referitoare la un furnizor, transferând de fapt în sarcina acesteia actele de control care sunt în atribuția acestei administrații.

Din acest motiv, Înalta Curte nu poate reține caracterul nereal al operațiunilor comerciale desfășurate de reclamantă, atâta timp cât acesta a dovedit plata sumelor rezultate în urma compensării, prin transfer bancar, a livrat la rândul său bunurile, deci le-a folosit în scopul desfășurării operațiunilor sale taxabile. Faptul că reprezentantul societății nu a contactat în mod direct administratorii societăților furnizoare și nu a făcut verificări aprofundate cu privire la aceste societăți nu este de natură să atragă caracterul nereal al acestor operațiuni.

Astfel, organele fiscale au apreciat, în mod nelegal, că sunt întrunite condițiile pentru aplicarea prevederilor art. 11 Codul fiscal și au calculat obligații fiscale suplimentare (TVA și impozit pe profit), deși tranzacțiile efectuate de reclamantă au un conținut și un scop economic și nu pot fi calificate ca fiind artificiale.

Cu privire la accesoriile acestor obligații suplimentare stabilite conform art. 119, 120 și 121

1

Codul de procedură fiscală, ele urmează soarta debitului principal, astfel încât instanța de fond a stabilit în mod corect că se impune anularea actelor administrativ-fiscale și din această perspectivă.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegaltiate și nu poate fi reformată prin prisma motivelor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii și va constata nul recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L..

Constată nul recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Călărași împotriva sentinței nr. 368 din 09 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche.

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L..

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația pentru Contribuabilii Mijlocii împotriva sentinței nr. 368 din 09 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2022.