ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4032/2022

Ședința publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 11.10.2021, sub nr. x/2021, pe rolul Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea parțială a Hotărârii Guvernului României nr. 1090/2021 astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 962/07.10.2021 - în particular Anexa nr. 3 art. 6 pct. 4 în sensul de a se permite activitatea restaurantelor și a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unități de cazare, precum și la terasele acestora până la capacitatea maximă a spațiului în intervalul orar 5:00-2:00, în județele/localitățile unde incidența cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori și pentru persoanele cazate în cadrul acestor unități fără nicio restricție suplimentară în județele/localitățile unde este depășită incidența de 3/1.000 de locuitori în ultimele 14 zile, iar acolo unde este depășită incidența de 3/1.000 de locuitori să se permită accesul la restaurantele și cafenelele din incinta hotelurilor, pensiunilor și altor unități de cazare, precum și la terasele aparținând de acestea, pe lângă persoanele cazate fără restricții de nicio natură, și a persoanelor necazate în respectivele unități de cazare cel puțin în aceleași condiții de acces și permisivitate precum în cazul activității cu publicul a operatorilor economici care desfășoară activități de preparare, comercializare și consum al produselor alimentare și/sau băuturilor alcoolice și nealcoolice, de tipul restaurantelor și cafenelelor, în interiorul clădirilor, precum și la terase, ținând cont de aceleași condiții impuse acestora din urmă de hotărârea de guvern de instituire a stării de alertă de incidența cumulată la 14 zile la 1.000 de locuitori.

A solicitat să se constate că restricționarea accesului persoanelor necazate la restaurantele și cafenelele din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unități de cazare, precum și la terasele acestora în situația depășirii incidenței cumulate la 14 zile de 3/1.000 de locuitori, indiferent dacă acestea sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 și pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, persoanele care prezintă rezultatul negativ al unui test RT-PCR pentru infecția cu virusul SARS-CoV-2 nu mai vechi de 72 de ore sau rezultatul negativ certificat al unui test antigen rapid pentru infecția cu virusul SARS-CoV-2 nu mai vechi de 48 de ore, respectiv persoanele care se afla în perioada cuprinsa intre a 15-a zi și a 180-a zi ulterioara confirmării infectării cu virusul SARS-Co V-2, și în situația depășirii incidenței cumulate la 14 zile de 6/1.000 de locuitori, indiferent dacă acestea sunt vaccinate împotriva virusului SARS-CoV-2 și pentru care au trecut 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, respectiv persoanele care se afla în perioada cuprinsa intre a 15-a zi și a 180-a zi ulterioara confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2, reprezintă o măsură excesivă, disproporționată, discriminatorie și cu încălcarea prevederilor Legii nr. 55/2020.

Prin sentința civilă nr. 270 din data de 17 decembrie 2021, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția de netimbrare și excepția lipsei plângerii prealabile ca neîntemeiate.

Pe fond, a admis acțiunea și a dispus anularea în parte a Hotărârii Guvernului României nr. 1090/2021, numai în privința dispozițiilor din Anexa 3 art. 6 pct. 4, care se referă condiționarea activității restaurantelor și cafenelelor din interiorul unităților de tip hotelier, doar pentru persoanele cazate în interiorul acestor unități.

Împotriva sentinței civile nr. 270 din data de 17 decembrie 2021 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Guvernul României, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, în ceea ce motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că pot fi avute în vedere mai multe neregularități de ordin procedural anume, nesocotirea principiului contradictorialității, al rolului judecătorului în aflarea adevărului, care, prin exercitarea rolului său activ, era dator să observe că la momentul la care acesta pronunța soluția, actul în discuție își epuizase toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, efecte pe care intimata-reclamantă a dorit să le înlăture prin promovarea cererii sale de anulare.

De asemenea, pentru a stabili dacă intimata-reclamantă justifica, în continuare, un interes în susținerea acțiunii promovate, judecătorul fondului trebuia să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține prin admiterea acțiunii vizând un act administrativ normativ ale cărui efecte au încetat în totalitate.

În concluzie, prin încălcarea unor norme de procedură, instanța de fond s-a pronunțat asupra fondului litigiului, deși acțiunea se impunea a fi respinsă pentru faptul că interesul și obiectul susținerii acțiunii nu mai subzistă.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul - pârât a susținut că instanța de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispozițiilor din actul administrativ criticat, soluția fundamentându-se exclusiv pe o apreciere de tip subiectiv, conform căreia, măsurile din actul administrativ cu caracter normativ contestate ar încălca principiul egalității de tratament.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 55/2022 și a O.G. nr. 137/2000.

Recurentul - pârât a apreciat că nu pot fi nu pot fi primite considerentele instanței de fond în susținerea soluției de admitere a acțiunii, bazate pe stabilirea unei diferențe de tratament între situații similare întrucât nu există identitate de rațiune în ceea ce privește proporționalitatea măsurilor, având în vedere riscul desfășurării activității economice, între operatorii care desfășurau numai activități de tip restaurant, cafenele față de operatorii înregistrați ca desfășurând activități de primire turistică și activități de tip restaurant/cafenele.

Măsurile contestate au fost temporare și proporționale, raportat la situația epidemiologică rezultată din analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 05.10.2021, respectiv la pericolul pe care îl reprezintă permiterea accesului persoanelor neimunizate (prin vaccinare sau trecere prin boală) în anumite spații publice în care există risc mare de infectare cu virusul SARS CoV-2 care puteau deveni focare de infectare.

Condiționarea accesului numai persoanelor cazate în unitățile de primire turistică de tip hotel era legitimă în sine, fiind justificată de riscul răspândirii virusului SARS CoV-2, care era mai ridicat în cazul unităților de primire turistică (hoteluri), întrucât, în incinta unităților de tip turistic aveau acces și persoane neimunizate/netestate.

Măsurile care au fost contestate de intimata-reclamantă se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autoritățile competente și reprezintă o restrângere justificată obiectiv. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru și imparțial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Aktasc. Françei, Bayrak c. Franței, Gamaleddyn c. Franței, Ghazal c. Franței, Singh c. Franței, decizii din 30 iunie 2009).

Cu toate că instanța de fond apreciază că a fost încălcat principiul egalității de tratament prin raportare la situația similară reglementată de același act administrativ, respectiv operatori economici care desfășoară activități de preparare, comercializare consum al produselor alimentare, băuturilor alcoolice si nealcoolice, de tipul restaurantelor cafenelelor, în interiorul clădirilor, precum și la terase, aceasta nu arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O. G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speța de față, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că măsura anulată de instanța de judecată nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

La data de 04.03.2022, Ministerul Afacerilor Interne a formulat cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului - pârât Guvernul României.

În motivarea cererii de intervenție, Ministerul Afacerilor Interne, a apreciat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și nefiind cuprinse motivele pe care se întemeiază, astfel că devin incidente motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În disprețul rolului său activ, judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre de anulare a unor dispoziții dintr-un act administrativ cu caracter normativ, care la data de 17.12.2021 nu mai erau în vigoare, producându-și efectele pentru care au fost emise la aceea dată, fapt pentru care devine incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5. C. proc. civ.

De asemenea, intervenientul a arătat că soluția dată excepției neîndeplinirii procedurii prealabile este rezultatul unei încălcări și aplicări greșite a normelor de drept material, având în vedere faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, ci doar cea a sesizării emitentului actului, iar excepția lipsei procedurii prealabile este o excepție de fond, absolută, iar prin efectul pe care îl produce este o excepție peremptorie, dirimantă, singura soluție posibilă în prezenta cauză era aceea a respingerii acțiunii ca inadmisibilă, fapt care ar fi făcut, totodată, inutilă cercetarea în fond a pricinii.

Intervenientul a apreciat că este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., și anume hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât prima instanță nu a analizat legalitatea dispozițiilor din actul administrativ contestat, ci având o atitudine pur subiectivă, fără a utiliza vreun tip de argumentare, statuează că a fost încălcat principiul egalității de tratament prin raportate la situația similară reglementată de același act administrativ, respectiv operatori economici care desfășoară activități de preparare, comercializare și consum al produselor alimentare, băuturilor alcoolice și nealcoolice, de tipul restaurantelor și cafenelelor, în interiorul clădirilor, precum și la terase.

Instanța de fond nu a dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispozițiilor din actul administrativ criticat, soluția fundamentându-se exclusiv pe aprecierea, în opinia noastră neconformă realității, că măsurile din actul administrativ cu caracter normativ contestate ar încălca principiul egalității de tratament.

În ceea ce privește soluția dată cu privire la fondul cauzei, contrar celor reținute de către prima instanță, intervenientul a apreciat că dispozițiile din H.G. nr. 1090/2021 contestate, nu sunt de natură să creeze o situație discriminatorie, context în care a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu pot fi primite considerentele instanței de fond în susținerea soluției de admitere a acțiunii, bazate pe stabilirea unei diferențe de tratament între situații similare întrucât nu există identitate de rațiune în ceea ce privește proporționalitatea măsurilor, având în vedere riscul desfășurării activității economice, între operatorii care desfășurau numai activități de tip restaurant, cafenele față de operatorii înregistrați ca desfășurând activități de primire turistică și activități de tip restaurant/cafenele.

Măsurile contestate au fost temporare și proporționale, raportat la situația epidemiologică rezultată din analiza factorilor de risc privind managementul situației de urgență generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 05.10.2021, respectiv la pericolul pe care îl reprezintă permiterea accesului persoanelor neimunizate (prin vaccinare sau trecere prin boală) în anumite spații publice în care există risc mare de infectare cu virusul SARS CoV-2 și care puteau deveni focare de infectare.

Condiționarea accesului numai persoanelor cazate în unitățile de primire turistică de tip hotel era legitimă în sine, fiind justificată de riscul răspândirii virusului SARS CoV-2, care era mai ridicat în cazul unităților de primire turistică (hoteluri), întrucât, în condițiile prevăzute de Anexa nr. 3 Măsuri privind diminuarea tipului de risc la H.G. nr. 1090/2021, art. 9 pct. 11:

"se instituie obligația operatorilor economici care desfășoară activități de jocuri de noroc, îngrijire personală, primire turistică cu funcțiuni de cazare, precum și activități de lucru în birouri cu spații comune în sistem deschis de a respecta normele de prevenire stabilite prin ordinul comun al ministrului economiei, antreprenoriatului și turismului și al ministrului sănătății, emis în temeiul art. 71 alin. (2) din Legea nr. 55/2020, cu modificările și completările ulterioare, în baza căruia își pot desfășura activitatea2", în incinta unităților de tip turistic având acces și persoane neimunizate/netestate.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat anularea parțială a Hotărârii Guvernului României nr. 1090/2021 astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 962/07.10.2021 - în privința Anexei nr. 3 art. 6 pct. 4 în sensul de a se permite activitatea restaurantelor și a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau altor unități de cazare, precum și la terasele acestora până la capacitatea maximă a spațiului în intervalul orar 5:00-2:00, în județele/localitățile unde incidența cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3/1.000 de locuitori și pentru persoanele cazate în cadrul acestor unități fără nicio restricție suplimentară în județele/localitățile unde este depășită incidența de 3/1.000 de locuitori în ultimele 14 zile, iar acolo unde este depășită incidența de 3/1.000 de locuitori să se permită accesul la restaurantele și cafenelele din incinta hotelurilor, pensiunilor și altor unități de cazare, precum și la terasele aparținând de acestea, pe lângă persoanele cazate fără restricții de nicio natură, și a persoanelor necazate în respectivele unități de cazare cel puțin în aceleași condiții de acces și permisivitate precum în cazul activității cu publicul a operatorilor economici care desfășoară activități de preparare, comercializare și consum al produselor alimentare și/sau băuturilor alcoolice și nealcoolice, de tipul restaurantelor și cafenelelor, în interiorul clădirilor, precum și la terase, ținând cont de aceleași condiții impuse acestora din urmă de hotărârea de guvern de instituire a stării de alertă de incidența cumulată la 14 zile la 1.000 de locuitori.

Curtea de Apel Galați a admis acțiunea și a dispus anularea în parte a Hotărârii Guvernului României nr. 1090/2021, numai în privința dispozițiilor din Anexa 3 art. 6 pct. 4, care se referă condiționarea activității restaurantelor și cafenelelor din interiorul unităților de tip hotelier, doar pentru persoanele cazate în interiorul acestor unități.

Recurentul - pârât Guvernul României a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu motivarea că instanța de fond era obligată să verifice îndeplinirea condiției interesului în susținerea acțiunii, în condițiile în care la data pronunțării sentinței recurate, dispozițiile anulate nu mai erau în vigoare, acestea producându-și efectele pentru care au fost emise.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate aceste critici deoarece legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată de instanța judecătorească și după abrogarea acestuia sau ajungerea la termen, în condițiile justificării de către parte a interesului constatării nelegalității sale.

Așadar, un eveniment legislativ precum abrogarea sau ieșirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părții de un folos efectiv în ipoteza admiterii acțiunii și anulării actului, întrucât acesta și-a produs efectele în intervalul de timp în care a fost în vigoare, care ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului și după momentul ieșirii din vigoare.

În atare situație, reținând că, deși hotărârea de Guvern contestată în cauză nu mai este în vigoare, acest aspect nu este de natură a determina respingerea cererii de chemare în judecată pe temeiul lipsei de interes a reclamantei în susținerea acesteia, întrucât actul normativ a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu sunt fondate, neputându-se reține incidența motivului de casare menționat.

Sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, a dispozițiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii nu poate fi reținută.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este întemeiat, din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material incidente.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută existența unei stări de discriminare creată prin măsurile instituite de hotărârea de guvern contestată iar intimata - reclamantă nu a prezentat motive apte să conducă la anularea acesteia.

Legalitatea actelor administrative impune respectarea anumitor cerințe: actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile competente din punct de vedere material/teritorial și în limitele acestor competențe; conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căreia este emis; actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare; actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.

Toate aceste cerințe esențiale au fost respectate în cauză, hotărârea de guvern fiind emisă în deplină concordanță cu prevederile art. 3, 4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, pornind de la contextul generat de dinamica evoluției situației epidemiologice naționale, dar și internaționale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, împrejurare care reclamă adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităților publice să intervină eficient și cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei în discuție.

Hotărârea de Guvern contestată cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, posibilitatea restrângerii unor drepturi și libertăți fiind prevăzută de Legea nr. 55/2020 și nu de actul contestat, în acord cu prevederile legale și jurisprudența instanței de contencios constituțional care a statuat faptul că restrângerea drepturilor și a libertăților nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 53 și ale art. 115 alin. (6) din Constituție.

Așadar, actul normativ care face obiectul acțiunii s-a emis pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și, în mod evident, nu conține soluții legislative care să fie contrare cu concepția sau finalitatea urmărită de actele de bază.

Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid 19 s-a reglementat starea de alertă ca fiind acel răspuns la o situație de urgență de amploarea și intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporțional cu nivelul de gravitate, manifestat sau prognozat al acesteia și necesare pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor iminente la adresa vieții, sănătății persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale importante ori a proprietății.

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020 s-a stabilit că una dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc este limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activității unor instituții sau operatori economici.

Prin același act normativ legiuitorul primar a conferit posibilitatea Guvernului ca prin emiterea unor hotărâri să stabilească măsuri pentru creșterea capacității de răspuns la situația pandemică constatată inclusiv măsuri de natură a restrânge anumite drepturi fundamentale.

În cazul concret, pentru adoptarea măsurilor criticate de către intimata-reclamantă s-a avut în vedere evaluarea menținerii unui răspuns adecvat situației de urgență determinată de răspândirea noului Coronavirus.

Înalta Curte nu împărtășește opinia instanței de fond cu privire la încălcarea principiului egalității de tratament prin condiționarea activității restaurantelor și cafenelelor din interiorul unităților de tip hotelier, doar pentru persoanele cazate în interiorul acestor unități.

Instanța de control judiciar constată că nu se poate reține o diferență de tratament între cele două situații, întrucât nu există identitatea de rațiune în ceea ce privește proporționalitatea măsurilor, având în vedere riscul desfășurării activității economice între operatorii care desfășurau numai activități de tip restaurant/cafenele și operatorii înregistrați ca desfășurând activități de tip turistic și activități de tip restaurant/cafenele.

Condiționarea accesului numai persoanelor cazate in unitățile de tip turistic(tip hotel) era justificată de riscul răspândirii virusului SARS CoV-2 care era mai ridicat în cazul unităților de primire turistică(hoteluri) întrucât, în incinta unităților de tip turistic aveau acces și persoane neimunizate/netestate.

Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prevede că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

La art. 2 alin. (3) din același act normativ: Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Având în vedere că legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ faptul că boala cronică necontagioasă reprezintă un criteriul de discriminare, per a contrario, Înalta Curte constată că, în speță, Covid-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, măsura anulată de instanța de judecată nu poate fi apreciată ca discriminatorie.

Înalta Curte reține că toate măsurile dispuse atât în perioada stării de urgență, cât și în perioada stării de alertă, au fost instituite în limitele permise de Constituția României, în măsura art. 53 din Constituție care prevede că "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății."

Conform normei juridice referite, trei condiții cumulative trebuie respectate pentru că, anumite drepturi ale persoanelor, să poată fi restrânse, în condiții legalmente corecte, în contextul stării de urgență:

Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege

Potrivit C.E.D.O., prin lege se înțelege orice act normativ care este accesibil și previzibil.

În situația de față, restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților în stare de urgență nu este dispusă de Guvernul României, prin H.G. contestată, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

Astfel cum s-a reținut în jurisprudența constituțională, restrângerea unor drepturi constituționale este admisă, ea răspunzând nevoii de a asigura securitatea juridică a drepturilor și libertăților celorlalți, atât din perspectiva intereselor individuale, cât și a celor naționale sau de grup și a binelui public, fiind și o modalitate de salvgardare a unor drepturi în situațiile în care exercițiul lor are un caracter antisocial.

Ingerința trebuie să urmărească un scop legitim

În acest caz măsurile care limitează drepturile și libertățile fundamentale trebuie să aibă drept scopuri protejarea sănătății și siguranța publică. Convenția europeană enumera scopurile care pot da caracter legitim restrângerii unui drept relativ: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora, împiedicarea divulgării de informații confidențiale sau garantarea autorității și imparțialității puterii.

Și această condiție este îndeplinită, măsurile fiind dispuse în vederea prevenirii și împiedicării răspândirii la nivel național a virusului SARS-CoV2.

Ingerința trebuie să fie necesară și proporțională într-o societate democratică

Curtea europeană a apreciat că ingerința trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase. Autoritățile statului sunt cele care vor aprecia necesitatea ingerinței, pentru că ele dispun de o marjă de apreciere, mai mult sau mai puțin vastă în funcție de dreptul în cauză. Jurisprudența Curții europene cere ca ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit. Aprecierea, în concret, a proporționalității pe care o face Curtea europeană ține cont de existența nevoii sociale imperioase, or, în speță, toate măsurile sunt dispuse în scopul îndeplinirii obligației ce-i incumbă Statului Român, potrivit art. 34 alin. (2) din Constituția României, unde se stipulează faptul că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea [...] sănătății publice".

Conform art. 3 - "Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate" din Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinii, Convenția privind drepturile omului și biomedicina, ratificată de România prin Legea nr. 17/2001, "părțile iau, ținând seama de nevoile de sănătate și de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicției lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Astfel, se poate aprecia că măsurile stabilite de autorități în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligației statului de ocrotire a sănătății publice, fiind adoptate și implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just și proporțional echilibru între drepturile și libertățile fundamentale, în ansamblul lor.

Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorității interesului public și protejarea sănătății publice, acestea fiind absolut necesare dată fiind situația de fapt.

Prin urmare, contrat celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că măsura contestată de intimata - reclamantă, respectiv excluderea hotelurilor, pensiunilor sau altor unități de cazare de la posibilitatea de a primi la restaurantele, cafenelele și terasele acestora clienți necazați, indiferent de statutul acestora din punct de vedere al măsurilor epidemiologice(imunizat/neimunizat, testat/netestat), nu este discriminatorie.

Pentru argumentele arătate, Înalta Curte reține că sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. astfel încât, în temeiul art. 63 și art. 496 din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentului-pârât, formulată de Ministerul Afacerilor Interne, va casa sentința recurată și va respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 276/2021 din 17 decembrie 2021 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2022.