ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3831/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. (în continuare "SNN" sau "Nuclearelectrica"), în contradictoriu cu Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (în continuare "ANRE"), a solicitat anularea Ordinului nr. 216/11.12.2019 publicat în M.Of. nr. 1001/12.12.2019, precum și, în temeiul art. 11 alin. (1) din aceeași lege, obligarea intimatei la repararea pagubei estimate la valoarea de 454.000.000 de RON, urmare a aplicării ordinului contestat.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 681 din 31 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a amis excepția tardivității formulării cererilor adiționale, invocată de pârâtă; s-a respins acțiunea în anularea Deciziilor nr. 2213/23.12.2019 și nr. 2214/23.12.2019, respectiv a informării nr. 110703/23.12.2019, ca tardiv formulată; s-a respins în rest cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință din data de 10 iulie 2020, s-a admis excepția tardivității formulării cererilor adiționale, față de dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 și s-a constatat ca rămasă fără obiect excepția inadmisibilității invocată de către pârâtă cu privire la informare și anexă, dat fiind faptul că nu vor face obiectul judecății. Totodată, legat de explicitarea conținutului cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că în cererea de chemare în judecată nu există mențiuni neechivoce care să conducă la concluzia că se contestă vreun act existent.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii de ședință din data de 10.07.2020, precum și împotriva sentinței nr. 681/31.07.2020 a declarat recurs reclamanta, solicitând - admiterea recursului, cu consecința casării în parte a încheierii, conform art. 496 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la soluția admiterii excepției tardivității cererilor adiționale formulate de noi, respectiv cu privire la respingerea probei cu expertiză ca expresie a încălcării dreptului nostru la un proces echitabil și a dreptului la apărare, a casării în tot a sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în temeiul art. 20 alin. (3) a doua ipoteză din Legea nr. 554/2004, judecata urmând a se relua de la momentul procesual al discutării excepțiilor și probatoriilor, - în subsidiar, admiterea recursului și rejudecarea, în temeiul art. 20 alin. (3) prima ipoteză din Legea nr. 554/2004, cu modificarea soluției instanței de fond asupra excepției tardivității cererilor adiționale și a respingerii ca tardivă a cererii de anulare a deciziilor nr. 2213 și 2214/2019 și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea completării probatoriului prin administrarea expertizei ori - în al doilea subsidiar, rejudecarea pe fond a cererii așa cum a fost completată prin cererile adiționale nr. 1 și nr. 2, dispunând admiterea acesteia așa cum a fost modificată ori, - în al treilea subsidiar, rejudecarea pe fond a cererii introductive, urmată de admiterea cererii noastre așa cum a fost formulată, dispunând anularea Ordinului nr. 216/2019 și obligarea pârâtei la repararea pagubei estimate la valoarea de 454.000.000 de RON, urmare a aplicării ordinului contestat, - cu cheltuieli de judecată constând din valoarea taxei judiciare de timbru pentru fond și recurs. Primul motiv de casare, în parte, a încheierii din data de 10.07.2020 se referă la încălcarea regulilor de procedură privitoare la aplicarea unei sancțiuni care trebuie să fie prevăzută de lege. În opinia recurentei, instanța s-a pronunțat pe tardivitatea formulării cererilor adiționale, prin încheierea din 10.07.2020 și, ulterior, prin sentință, deși este vorba despre o altă excepție, pe respingerea ca tardivă a cererii de anulare a deciziilor ANRE (o excepție în acest sens fiind, de fapt, invocată), făcând un mix al celor două excepții, fără ca fiecare dintre aceste excepții să fie pusă în discuție ca atare. În formularea aleasă de ANRE în întâmpinarea la prima cerere adițională, aceasta a ridicat problema tardivității capătului 2 de cerere al cererii adiționale prin care se solicita anularea actelor subsecvente, mai precis Informarea. În formularea aleasă de ANRE în întâmpinarea la cea de-a doua cerere adițională s-a ridicat problema "excepției tardivității formulării capătului 1 din cererea adițională (...) anularea actelor subsecvente, reprezentate de deciziile nr. 2213/23.12.2019 și nr. 2214/23.12.2019". În aceste condiții instanța de fond s-a pronunțat prin încheiere pe altceva decât s-a cerut, când a admis excepția tardivității formulării cererilor adiționale, deși art. 22 alin. (6) C. proc. civ. instituie o regulă de procedură clară: Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. fără a soluționa în mod explicit, prin încheiere, excepția tarviditătii atacării actelor subsecvente, a respins expres cererile vizând anularea actelor subsecvente Ordinului ca fiind tardive prin sentință, încălcând (1) regula de procedură privitoare la aplicarea unei sancțiuni prevăzute de lege și (2) regula punerii în discuția părților a acestei excepții ridicate de partea adversă (art. 488 alin. (1) lit. 5 C. proc. civ.). Recurenta arată, în legătură cu prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, că Legea specială, O.U.G. nr. 33/2007, prevede, la art. 5 alin. (7), un termen de 30 de zile de la data la care au fost notificate actele administrative cu caracter individual părților interesate. Acest termen este doar mai scurt decât cel de Ia art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, dar are aceeași natură juridică: este termen de prescripție, nu de decădere. Oricum în opinia recurentei, confuzia pe care o face instanța asupra naturii juridice a termenelor, fără a remarca paralelismul sau similitudinea dintre reglementările din legea specială și din cea generală este evidentă, iar referirea Ia termenul de decădere de 1 an de la alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este complet inutilă în motivarea sa, întrucât la momentul soluționării cauzei nu trecuse încă 1 an de la emiterea deciziilor. Distinct însă, tardivitatea, în ceea ce privește formularea cererilor adiționale, se poate aprecia exclusiv pornind de la dispozițiile procedurale ce privesc depunerea unei astfel de cereri: până Ia primul termen de judecată, sancțiunea nedepunerii în aceste condiții fiind decăderea (art. 30 alin. (2) și (5), respectiv art. 123 și art. 254 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004). Pentru nerespectarea termenului procedural intervine decăderea, pentru nerespectarea termenului de exercitare a dreptului material la acțiune intervine, în genere, prescripția (cu excepția dispoziției speciale de la art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului, unde legiuitorul a statuat și un termen de decădere). Cum prescripția se poate invoca doar de către partea interesată, ANRE, care nu a invocat-o, nici instanța nu este în măsură să facă o recalificare a excepției pentru că s-ar ajunge, astfel, la eludarea dispozițiilor art. 2513 C. civ. așa cum unele aspecte au fost interpretate prin Decizia ÎCCJ nr. 1 din 17 februarie 2014 (Decizia 1/2014) privind examinarea recursurilor în interesul legii, rezultând, din aceasta, per a contrario, rezultă că - fără excepție - prescripțiile începute după data intrării în vigoare a C. civ. pot fi opuse reclamantului exclusiv de către pârât. În măsura în care instanța de recurs apreciază că termenul prevăzut de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 este unul de decădere, recurenta invocă neconstituționalitatea unui astfel de termen. De asemenea, apreciază că ar putea fi utilă sesizarea Înaltei Curți pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, dacă se constată și că chestiunea de drept este nouă. cu privire la corecta calificare, ca termen de decădere sau de prescripție, a termenului de 30 de zile instituit de O.U.G. nr. 33/2007. Al doilea motiv de casare, în parte, a încheierii din data de 10.07.2020 se referă la încălcarea regulii de procedură privitoare la judecarea în cadrul procesual fixat de reclamant. Recurenta susține că este eronat considerentul instanței de fond care a apreciat că "în cererea de chemare în judecată nu există mențiuni neechivoce care să conducă la concluzia că se contestă vreun act existent. Referirile generice la situații ipotetice ce urmează a se derula în urma punerii în aplicare a actului normativ nu sunt suficiente, nu s-a făcut nicio referire expresă la vreuna dintre cele două decizii, nicio referire expresă cumulativ cu invocarea nelegalității ei exprese. De asemenea, petitul nu conține nicio mențiune cu privire la un act subsecvent emiterii ordinului." Recurenta afirmă că, dimpotrivă, în acțiunea introductivă s-a referit explicit, fără a face și punctual corelarea cu petitul (pe care a facut-o însă prin cererile adiționale), la aplicarea efectivă a Metodologiei: Prin aplicarea Metodologiei, având în vedere prevederile art. 4, SNNS.A. este obligată să vândă pe piața reglementată maxim 65% din cantitatea de energie electrică livrată în Sistemul electroenergetic național (pct. 3.11. din acțiune). Or, aplicarea Ordinului s-a făcut incontestabil, în concret, prin Deciziile nr. 2213/23.12.2019 și nr. 2214/23.12.2019. De altfel, din cererea introductivă reieșea si nemulțumirea societății punctuală cu privire la valorile preturilor reglementate și cantitățile impuse în sarcina societății pentru semestrele I și II ale anului 2020, aspecte care nu se regăseau în ordinul contestat explicit, ci în actele subsecvente. În aceste condiții, recurenta apreciază că, la o analiză aprofundată, se poate observa că nici nu este vorba de o extindere propriu zisă a cadrului procesual, ci de rectificarea unei erori - prin omisiune - din petitul acțiunii, prin completarea și explicitarea acestuia. Al treilea motiv de casare, în parte, a încheierii din data de 10.07.2020 se referă la nemotivarea soluției de respingere a probei cu expertiza și încălcarea unor reguli de procedură ce au produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel. În opinia recurentei, proba cu expertiză era utilă pentru cuantificarea prejudiciului iar respingerea ei s-a făcut fără o motivare corespunzătoare.,instanța de fond nu a arătat de ce administrarea probei cu expertiză ar fi fost inutilă, ci doar a consemnat concluzia sa că ar fi inutilă. Recurenta mai arată că chiar și în cazul neanulării deciziilor privind prețurile și cantitățile reglementate, urmare a judecării exclusiv a cererii introductive, dacă s-ar constata nelegalitatea Ordinului ce a stat la baza emiterii acestora, prejudiciul s-a produs din culpa ANRE urmare a aplicării acestui act administrativ normativ prin emiterea de către autoritatea de reglementare în domeniul energiei a deciziilor și prin executarea lor prin livrarea cantităților impuse la prețurile reglementate. În ceea ce privește recursul formulat împotriva sentinței, un prim motiv de casare se referă la lipsa motivării prin indicarea unui temei legal inexistent, precum și existența unor motive de drept contradictorii. Recurenta arată că instanța de fond a reținut, la pct. 7.1. lit. D), pagina 15 din Sentință, că în cadrul legislativ privind piața de energie electrică din România s-ar regăsi și Calendarul de dereglementare, în perioada 1 ianuarie 2020-31.12.2020, ca urmare a implementării prevederilor regulamentului (UE) nr. 943/2019. Ulterior, la pct. 72, penultimul alineat, fraza a doua, pag. 19 din sentință reține că: Cu toate că, prin natura lor, prevederile regulamentelor au, în general, efect imediat asupra sistemelor juridice naționale ale statelor membre, fără a fi necesar ca autoritățile naționale să adopte măsuri de aplicare, totuși, pentru o implementare adecvată a acestora, unele dintre prevederile unui regulament ar putea necesita adoptarea de măsuri de către statele membre. Or, recurenta arată că regulamentele sunt de directă aplicare, ele nu se implementează. Acest lucru este posibil doar în ceea ce privește Directivele. Însăși instanța de fond a reținut acest caracter al Regulamentelor Europene, în cadrul motivării sale. Recurenta mai arată, referitor la considerentele sentinței, că simpla existență a scrisorii nr. 121565/27.09.2019 prin care Statul Român propune un asemenea calendar pentru perioada 01.01.2020-31.06.2021 (iar nu până la 31.12.2020), nu echivalează cu existența acordului Comisiei Europene asupra propunerii. În realitate, Ordinul nr. 216/2019 nu a vizat luarea de măsuri de atenuare la care se referă Ministerul rezultă din recunoașterea expresă, scrisă, a ANRE aflată la dosar; la pag. 15 din întâmpinarea la prima cerere adițională se afirmă: "In plus, reclamanta SNN invocă o serie de prevederi ale regulamentului (UE) 2019/943 care nu se regăsesc în temeiul legal al Ordinului nr. 216/2019 a cărui anulare se solicită și nici în Raportul transmis de statul român către Comisia Europeană. Niciun moment ANRE nu a avut în vedere ca, prin acest Ordin, să aplice art. 10 din regulament și nici nu s-a sprijinit pe vreun calendar de dereglementare. Așadar, în opinia recurentei, acest considerent este lipsit de temei legal, ceea ce constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (indicarea unui temei de drept care nu există - Calendarul de dereglementare - echivalând cu nemotivarea hotărârii). Al doilea motiv de casare a Sentinței se referă la încălcarea regulii de procedură privitoare la pronunțarea unei hotărâri în baza probelor efectiv administrate. În opinia recurentei, aprecierea instanței potrivit căreia ordinul atacat ar fi fost emis în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (5) din Regulamentul nr. 943/2019 nu se întemeiază pe nicio probă de la dosar ci este contrazis de recunoașterea scrisă și expresă a ANRE în sensul că ordinul nu a avut în vedere regulamentul nr. 943/2019. Al treilea motiv de casare a Sentinței se referă la nemotivarea prin indicarea eronată a temeiului de drept (confundarea cuprinsului Ordinului nr. 326/2019 cu cel al Ordinului nr. 216/2019), contradicția între unele dintre considerentele hotărârii, aplicarea și interpretarea greșită a Regulamentului nr. 943/2019. Cu privire la acest motiv de recurs, recurenta arată că așa-zisele măsuri de eliminare a politicilor sau măsurilor naționale de restricționare a formării prețurilor angro ori de atenuare a impactului au fost adoptate cu referire directă și prioritară la producătorii hidro și nuclear, fiind concepute în așa fel încât să li se aplice exclusiv acestor categorii de producători, astfel încât dreptul la nediscriminare impus de Regulamentul 943/2019 a fost încălcat flagrant. Instanța s-a raportat în mod greșit la prevederile Ordinului nr. 326/2019, care instituia obligații pentru toți producătorii de energie în timp ce Ordinul atacat se referea doar la producătorii hidro și nuclear. Așa cum citează instanța de fond, în plus autoritatea de reglementare trebuia să țină cont de capacități tehnice ale surselor de producere a energiei, de cele de stocare a energiei și de consumul dispecerizabil. Or, art. 5 alin. (3) lit. a) coroborat cu alin. (4) al aceluiași articol din Metodologia adoptată prin Ordinul nr. 216/2019 ține cont doar de capacitatea de producție, nu și de celelalte două aspecte, sens în care, contradictoriu din nou, instanța de fond reține că celorlalte categorii formal enunțate la art. 5 din Metodologia adoptată prin Ordinul nr. 216/2019 nici nu le-au fost impuse în concret și efectiv obligații de vânzare pe piața reglementată, fără a remarca discriminarea. In aceste condiții, Metodologia adoptată prin Ordin are un profund caracter discriminatoriu, instituind deosebiri - fără niciun fundament juridic - acolo unde legea nu o face. Astfel, principiul european deja analizat, ca și cel național, potrivit căruia dispozițiile Legii nr. 123/2012 ar trebui să se aplice nediferențiat tuturor producătorilor de energie electrică, se încalcă printr-o normă juridică inferioară, emisă tocmai de Reglementatorul pieței de energie, dezavantajând în mod evident producătorii hidro și nuclear. În Considerentele Regulamentului nr. 943/2019 se preciza faptul că "Principiile-cheie ale pieței ar trebui să prevadă că prețurile energiei electrice se stabilesc pe baza cererii și ofertei." Or, o asemenea prevedere se regăsește exclusiv în Ordinul nr. 326/2019, ce se adresează tuturor producătorilor, care nu a fost contestat, iar nu în Ordinul nr. 216/2019 contestat. Se mai arată că cele două ordine se aplică simultan și cumulat, cu mențiunea că prin cel contestat i se impun recurentei cantități și prețuri reglementate, cel de-al doilea aducând o singură obligație suplimentară, de a se asigura necesarul de consum al consumatorilor casnici. Se mai arată că ANRE denaturează formarea prețurilor pe piața angro prin Ordinul nr. 216/2019 avantajând vânzarea pe piața angro concurențială preponderent de către producătorii mai mici care vor cere prețuri ridicate, vătămând astfel consumatorii casnici finali. Protejarea consumatorilor casnici trebuia să se realizeze prin asigurarea unor prețuri fiabile și stabile nu prin impunerea unor prețuri reglementate care perturbă concurența și formarea liberă a prețului. Se mai arată că Statul român și ANRE nu au identificat consumatorii vulnerabili, ci au impus tarife reduse, reglementate, accesibile tuturor consumatorilor casnici, ceea ce contravine reglementărilor europene. Al patrulea motiv de casare a Sentinței se referă la nemotivarea hotărârii și interpretarea și aplicarea greșită a legii Aplicarea directă a Regulamentului echivalează cu o abrogare implicită a tuturor reglementărilor naționale anterioare acestuia care organizau piața reglementată de energie electrică și dădeau ANRE competențele în stabilirea cantităților și prețurilor pe această piață. Adică exact normele naționale reținute de instanță ca fiind cele cărora le corespunde Metodologia adoptată prin Ordin si inclusiv actele normative cu putere juridica superioara. A reține că Ordinul ANRE corespunde cu legislația națională contrară Regulamentului nr. 943/2019 este o motivare vădit nelegală, mai ales că a fost invocat conflictul dintre aceeași legislație națională și norma europeană, statul român recunoaște acest conflict în Raportul nr. x/VDP al Ministerului Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri din data de 30.12.2019 transmis Directoratului general pentru Energie în temeiul art. 10 alin. (5) din Regulamentul nr. 943/2019, iar intimata-pârâtă recunoaște, și ea, același conflict. Arată recurenta că, în fața instanței de fond a subliniat faptul că dispozițiile Legii nr. 123/2012 ar trebui să se aplice nediferențiat tuturor producătorilor de energie electrică și acest principiu este încălcat flagrant printr-o normă juridică inferioară, emisă tocmai de intimata ANRE, Reglementatorul pieței de energie, dezavantajând în mod evident producătorii hidro și nuclear. In acest context legislativ (aplicarea directă a Regulamentului) trebuia să fie încadrată situația, dacă era cazul, la cea reglementată la art. 24 din Legea nr. 123/2012, și să fie adoptată o Hotărâre de Guvern, singurul act normativ prin care, constatându-se o situație de criză, se puteau impune măsuri temporare. Regulamentul nr. 943/2019 nu permite a se lua măsuri de atenuare a impactului decurgând dintr-o situație experimentată anterior, eventual provocată de actorii de pe piața liberă (producătorii), pentru că nu asemenea evenimente (pretinsa creștere artificială a prețurilor nedovedită de ANRE) fac obiectul actului european. Dimpotrivă, Regulamentul este explicit, la art. 10 alin. (5), măsurile ar fi trebuit să vizeze eliminarea unor măsuri sau politici (or, acestea nu pot aparține decât autorităților, nu și participanților la piață, n.n.) de restricționare a formării prețurilor angro sau pentru atenuarea impactului politicii sau măsurii respective asupra comportamentului de ofertare. Impunându-se de către autoritatea de reglementare vânzarea a aproape un sfert din energia produsă la preț reglementat, ANRE a procedat contrar regulamentului: a luat ea o măsură care influențează comportamentul de ofertare. Aceste măsuri sunt nerecomandate de Directiva nr. 944/2019 care se referă doar la posibilitatea instituirii unor obligații de serviciu public. Or, obligațiile de serviciu public sunt luate de autorități, iar nu de producătorii de energie participanți la piața de energie și nu erau întrunite condițiile pentru dispunea unor astfel de măsuri. În concluzie, recurenta arată că măsurile adoptate de ANRE sunt chiar măsurile interzise de Regulamentul nr. 943/2019 și vizate a fi înlăturate prin Directiva nr. 944/2019, iar instanța a interpretat și aplicat greșit dreptul Uniunii (pe aspectele detaliat menționate mai sus), ceea ce constituie motive de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se subliniază faptul că la data adoptării Regulamentului nr. 943/2019, normele naționale care instituiau o piață reglementată și-au încetat aplicabilitatea și, în aceste condiții, nu era necesară adoptarea unor măsuri care să înlăture vreo politică de natură să aducă atingere principiului liberei formări a prețului. Ulterior a fost adoptată O.U.G. nr. 2/2020, prin care a fost reinstituită piața reglementată, fapt contrar Regulamentului, astfel încât, în opinia recurentei, măsura sau politica a cărei eliminare sau atenuare trebuia să o vizeze Ordinul ANRE nr. 216/2019 era această preconizată nouă Ordonanță de urgență, O.U.G. nr. 1/2020, care a reintrodus piața reglementată a energiei electrice pentru anul 2020 deși exista un Regulament european care nu permitea existenta unei piețe reglementate. Al cincilea motiv de casare se referă la interpretarea și aplicarea greșită a legii (Directiva nr. 944/2019 privind clienții vulnerabili și principiul proporționalității). Recurenta arată că Directiva nr. 944/2019 se referă la furnizori nu la producători și are în vedere identificarea unor consumatori vulnerabili or, măsurile dispuse prin ordinul atacat s-au referit la toți consumatorii casnici nu doar la cei vulnerabili. În ceea ce privește respectarea principiului proporționalității, recurenta arată, în primul rând, că scopul autorităților naționale nu a fost unul legitim întrucât a vizat protejarea întregii populații nu doar a celor vulnerabili. De asemenea, nu s-a procedat la consultarea Comisiei Europene, așa cum impune Directiva menționată. Măsurile luate prin Ordinul nr. 216/2019 sunt nerecomandate, contrarii considerentului 22 fraza a doua din Directiva 944/2019. Se mai arată că paragrafele precizate în Nota de prezentare și motivare a proiectului de Ordin ca suport în menținerea prețului reglementat sunt încadrate la art. 10 din Regulament, care se refera exclusiv la limitele tehnice pentru ofertare și nu la prețurile din contractele pe termen lung, asa cum este implementat în prezent pentru contractele reglementate. Or, stabilirea procentului de maxim 65% din producție prin ordin, în condițiile în care chiar ANRE se apără în sensul că obligațiile stabilite în concret prin Deciziile emise în baza ordinului au depășit cu puțin 20% pentru fiecare din trimestrele anului 2020, nu pare deloc o măsură care să elimine politica Guvernului concretizată prin O.U.G. nr. 1/2020 de extindere a pieței reglementate până la 31.12.2020 pe fondul abrogării implicite a prevederilor O.U.G. nr. 114/2018 (care instituia piața reglementată până în februarie 2022) prin Regulamentul nr. 943/2019 și limitarea pieței reglementate până la data de 31.12.2019. Se mai afirmă că ordinul contestat tinde la îngrădirea libertății constituționale de exercitare a activității economice, cu scopul obținerii de profit prin încălcarea prevederilor art. 45, art. 53 și art. 135 din Constituția României. Metodologia aprobată prin Ordinul 216/2019 limitează și restrânge libertatea economică, având în vedere dispozițiile referitoare la dreptul liberului acces la o activitate economică, respectiv activitățile comerciale și industriale, ce vizează atât capacitatea persoanei fizice, cât și capacitatea persoanei juridice de a deveni participant activ la viață economică. In modalitatea de calcul propusă, marja de profit considerată ca fiind "rezonabilă", nu doar limitează capacitatea companiei de a mai efectua investiții, ci creează un mediu economic instabil, nepredictibil și cu un impact economic negativ major. Recurenta mai arată că a propus autorității de reglementare ca, eventual, să aibă în vedere o rentabilitate a activelor imobilizate de 5-6% dar nu s-a ținut seama de acest aspect. Al șaselea motiv de casare a Sentinței se referă la încălcarea unei reguli de procedură ce a produs o vătămare ce nu se poate înlătura altfel, respectiv contradictorialitate între considerente în ceea ce privește soluționarea cererii de despăgubiri. Recurenta arată că există o contradicție în cadrul considerentelor celor două hotărâri atacate întrucât, pe de o parte, se consideră că nu a existat o materializare a măsurilor preconizate de ordinul atacat și, pe de altă parte a recunoscut existența deciziilor prin care acest ordin a fost pus în executare, impunându-se obligații concrete de vânzare a unei cantități din energia produsă la un preț reglementat. În al doilea rând, se arată că, reținând că prejudiciul material nu este cert pentru că nu poate fi dedus din actul juridic supus judecății, instanța a constatat, de fapt, că acțiunea urmează a fi respinsă ca nedovedită, niciun text legal nedispunând că, în cazul răspunderii civile delictuale, urmarea produsă de faptul juridic civil ar putea sau ar urma să rezulte dintr-un înscris, fie el și act administrativ normativ. Spre deosebire de actele juridice, care pot consemna elemente care să cuantifice valoarea unei obligații, faptul juridic civil în general nu se regăsește într-un înscris probatoriu (instrumentum) ca să dea valoarea pagubei eventual produse. Din acest punct de vedere, expertiza solicitată era utilă pentru soluționarea cauzei. În cuprinsul memoriului de recurs s-a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, iar, atașat recursului, recurenta a depus la dosar cerere privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, și cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepție de neconstituționalitate, aceasta din urmă formând obiectul dosarului asociat nr. x/2020, creat în conformitate cu dispozițiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă ANRE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este legală. Totodată, a depus la dosar note scrise cu privire la cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare, solicitând respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefiind necesare sau pertinentă și note de ședință privind cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă, solicitând respingerea, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a reiterat, în esență, argumentele expuse prin memoriul de recurs. De asemenea, recurenta a formulat răspuns la notele de ședință privind cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare depuse la dosar de intimata-pârâtă.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din data de 7 aprilie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020, s-a respins cererea privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, formulate de recurenta-reclamantă Societatea Națională Nuclearelectrica S.A. Prin încheierea din data de 13 aprilie 2022 pronunțată în dosarul asociat nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta-reclamantă S.C. Nuclearelectrica S.A.; a fost sesizată Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 160/2012; s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta-reclamantă S.C. Nuclearelectrica S.A. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (10) din Legea energiei electrice nr. 13/2007 astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 3 din O.U.G. nr. 33/2007, ca inadmisibilă. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând probele administrate în cauză și prevederile legale aplicabile constată că recursul este nefondat. În ceea ce privește criticile referitoare la modalitatea de soluționare a cererii de anulare a Ordinului 216/2019, Înalta Curte constată următoarele: Ordinul nr. 216/11.12.2019 adoptat de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și publicat în Monitorul Oficial nr. 1001/12.12.2019 are ca obiect aprobarea Metodologiei de stabilire a prețurilor pentru energia electrică vândută de producători pe bază de contracte reglementate și a cantităților de energie electrică din contractele reglementate încheiate de producători cu furnizorii de ultimă instanță și de stabilire a cantităților maxime de energie electrică ce pot fi impuse ca obligații de vânzare pe bază de contracte reglementate. Acest act normativ a avut la bază, așa cum a reținut și instanța de fond, prevederile art. 10 alin. (5) din Regulamentul (UE) 2019/943, potrivit cărora: "(5) În cazul în care o autoritate de reglementare sau o altă autoritate competentă desemnată a identificat o politică sau o măsură care ar putea contribui la restricționarea formării prețurilor angro, aceasta ia toate măsurile adecvate pentru eliminarea politicii sau a măsurii respective sau, dacă nu este posibil, pentru atenuarea impactului politicii sau a măsurii respective asupra comportamentului de ofertare. Statele membre transmit Comisiei un raport până la 5 ianuarie 2020, care descrie în detaliu măsurile și acțiunile pe care le-au întreprins sau intenționează să le întreprindă". Constatând că, la data preconizată de intrare în vigoare a acestui regulament (01.01.2020) care impunea ca prețurile la energie electrică să se stabilească pe baza cererii și a ofertei, în România era reglementat, prin O.U.G. nr. 114/2018, un calendar de dereglementare treptată a pieței de energie electrică care urma să se deruleze până în anul 2022, Autoritățile cu competențe în domeniu au apreciat că o dereglementare bruscă, la data de 01.01.2020, a pieței energiei electrice ar putea conduce la destabilizarea acesteia și la o creștere substanțială a prețurilor suportate de populație, inclusiv de consumatorii vulnerabili. Pe de o parte, calendarul nu mai putea fi urmat astfel cum a fost reglementat prin O.U.G. nr. 114/2018, fiind prea lung însă, pe de altă parte, nu se putea renunța complet, începând cu 01.01.2020, la orice măsură de protecție a consumatorilor casnici fără a se produce distorsiuni pe piața de energie ceea ce, în ultimă instanță, era contrar chiar Regulamentului a cărei implementare se urmărea. Aceste aspecte au fost semnalate Comisiei Europene, în scrisoarea nr. 121565/27.09.2019 menționându-se intenția de modificare a O.U.G. nr. 114/2018 în sensul stabilirii unui grafic mai scurt de liberalizare a pieței energiei electrice "având în vedere necesitatea liberalizării etapizate a acesteia pentru a evita destabilizarea pieței și creșterea excesivă a prețurilor pe piețele centralizate și, implicit, la clienții finali casnici, corelat cu implementarea unui mecanism de protecție a clienților vulnerabili" Comisia Europeană a fost informată și ulterior adoptării măsurilor, fiind respectate prevederile art. 10 alin. (5) din Regulamentul (UE) 2019/943. Susținerile recurentei, în sensul că niciun moment ANRE nu a avut în vedere ca, prin acest Ordin, să aplice art. 10 din Regulament și nici nu s-a sprijinit pe vreun calendar de dereglementare sunt neîntemeiate, trimiterea la norma europeană făcându-se, în mod explicit, în preambulul actului atacat, iar încadrarea măsurilor dispuse prin acest act la dispozițiile art. 10 din Regulamentul 2019/943 este susținută de întreaga corespondență purtată cu Comisia Europeană. Pretinsa recunoaștere, prin întâmpinarea ANRE, a faptului că nu s-a urmărit, prin ordinul atacat, luarea unor măsuri dintre cele la care se referă art. 10 din Regulamentul 2019/943 este rezultatul interpretării eronate a susținerilor părții (care s-a referit la faptul că partea adversă invocă o serie de prevederi ale Regulamentului 2019/943 care nu au stat la baza elaborării și adoptării ordinului 216/2019 iar nu la faptul că nicio prevedere a acestui regulament, nici art. 10 alin. (5), nu ar fi stat la baza ordinului atacat). Oricum, o mențiune din cadrul procesului nu ar putea invalida poziția autorităților pe tot parcursul procesului de dereglementare a pieței energieie electrice. În ceea ce privește efectul direct al Regulamentului UE 2019/943, susținut de recurentă, Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect norma europeană, motivarea nefiind una contradictorie, așa cum afirmă recurenta. Este necontestat efectul direct al unui regulament european în dreptul intern al statelor membre, acest lucru fiind recunoscut și de instanța de fond. Pe de altă parte, în condițiile în care regulamentele conțin, adesea, norme legale de maximă generalitate, punerea în executare a respectivelor norme necesită adoptarea unei legislații naționale adecvate. Noțiunea de implementare, atunci când se referă la un Regulament european, nu are semnificația adoptării unor norme naționale prin care să se confere forță juridică acestui act, regulamentele bucurându-se de un efect direct, ci se referă la adoptarea unei legislații secundare în raport cu actul european, menită să asigure corecta punere în executare a normei europene. Termenul de implementare este folosit, de altfel, și de reprezentantul Comisiei Europene care, în scrisoarea din 20.12.2019, trimisă ca răspuns la scrisoarea nr. 121565/27.09.2019, menționează faptul că această instituție "va continua să monitorizeze îndeaproape implementarea Regulamentului (UE) 2019/943 de către România". Este adevărat că în Regulamentul UE 2019/943 se prevedea că, de la data intrării acestuia în vigoare, prețurile pe piața de energie electrică urmează să se stabilească pe baza cererii și a ofertei, însă această normă nu poate fi interpretată în sensul că, de la data de 01. 01. 2020, când Regulamentul a intrat în vigoare, au fost înlăturate din ordinea juridică națională prevederile referitoare la calendarul de dereglementare. Aceasta întrucât, așa cum au subliniat autoritățile naționale în discuțiile purtate cu Comisia Europeană, o dereglementare bruscă era susceptibilă să conducă la o destabilizare a pieței de energie electrică, experiența anului 2018 demonstrând faptul că, în lipa unor măsuri adecvate, care necesitau o perioadă mai lungă de timp, piața ar fi fost distorsionată, prețurile la energie neformându-se pe baza cererii și a ofertei, ci ajungându-se la o creștere artificială a acestora, cu efecte daunătoare asupra întregii populații, inclusiv asupra consumatorilor vulnerabili. Tocmai acest aspect a fost avut în vedere și de legislativul european atunci când a impus statelor membre ca, până la data de 5 ianuarie 2020 să identifice politicile sau măsurile care ar putea contribui la restricționarea formării prețurilor angro și să comunice un raport care descrie în detaliu măsurile și acțiunile pe care le-au întreprins sau intenționează să le întreprindă pentru înlăturarea acestora. Nu era necesar, în condițiile art. 10 alin. (5) din Regulamentul 2019/943, ca, în urma informărilor realizate de Statul Român, Comisia Europeană să agreeze un calendar de dereglementare, așa cum s-a procedat în perioada 2014-2017. Era suficient ca aspectele constatate la nivel național și măsurile dispuse să fie comunicate Comisiei Europene fiind, din acest moment, atribuția acesteia să exprime obiecții, în măsura în care aprecia că măsurile nu sunt adecvate sau că aspectele constatate nu se încadrează la prevederile menționate. Textul Regulamentului vorbește doar de o comunicare a măsurilor nu de o procedură de aprobare a acestora. Or, nu există o dovadă în sensul că reglemetările naționale ar fi fost considerate de Comisia Europeană contrare normei stabilite la nivelul Uniunii. Dimpotrivă, în scrisoarea din 20.12.2019, trimisă ca răspuns la scrisoarea nr. 121565/27.09.2019 prin care Comisiei i s-a comunicat intenția autorităților naționale de a dereglementa treptat piața până la 01.01.2021, asigurând un procent din necesarul de consum al populației la preț reglementat, vizați fiind producătorii care dețin unități/grupuri nuclearelectrice sau hidroelectrice, Comisia Europeană a subliniat faptul că aceste aspecte par să facă obiectul prevederilor articolului 10 alin. (5) din Regulamentul (UE) 2019/943. A existat, desigur, o presiune în sensul înlăturării cât mai rapide a tuturor piedicilor în calea formării libere a prețului la energia electrică, însă nu există nicio luare de poziție în sensul că măsurile dispuse de autoritățile naționale nu ar fi acceptabile și ar depăși ceea ce este necesar, în contextul dat, pentru asigurarea cât mai rapidă a unei piețe de energie liberalizate. În ceea ce privește protejarea consumatorului vulnerabil, este adevărat că de măsurile temporare dispuse prin Ordinul atacat a beneficiat întreaga populație casnică, însă, așa cum au subliniat autoritățile naționale, adoptarea unor măsuri temporare era necesară, între altele, pentru identificarea consumatorilor vulnerabili și asigurarea protecției acestora. În aceste condiții, nu se poate susține că, până la identificarea consumatorilor vulnerabili și până la momentul la care devenea posibilă protejarea acestora prin măsuri țintite, autoritățile naționale nu mai aveau posibilitatea să intervină prin măsuri generale care să asigure, în acest interval de timp, protecția acestor persoane. În ceea ce privește caracterul discriminatoriu al măsurii, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o analiză corectă a situației și a normelor legale aplicabile, reținând că Regulamentul (UE) 2019/943 impune statelor membre să asigure în mod eficace nediscriminarea participanților la piață, însă ținând seama de diferitele necesități tehnice ale sistemului electroenergetic și de diferitele capacități tehnice ale surselor de producere a energiei, de stocare a energiei și a consumului dispecerizabil. Discriminarea poate fi invocată numai în raport de anumite situații identice, similare, sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare. Or, așa cum rezultă din analiza instanței de fond, producătorii de energie deținători de grupuri hidroelectrice și nuclearoelectrice nu se află în aceeași situație cu ceilalți producători de pe piață, fiind subliniate, în cadrul sentinței, diferențele existente între diversele categorii de producători și argumentele pentru care era justificat, în raport de situația dată, dispunerea unor măsuri diferențiate. Astfel, s-a reținut că având în vedere situația concretă a pieței de energie electrică din România, pentru producătorii care dețin/exploatează comercial unități/grupuri dispecerizabile care beneficiază de schema de sprijin cu certificate verzi, nu au fost impuse obligații de vânzare pe bază de contracte reglementate avându-se în vedere prevederile legale incidente, respectiv: - art. 79 alin. (7) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, cu modificările și completările ulterioare: "Principiile care stau la baza stabilirii prețurilor reglementate pentru energia electrică produsă în cogenerare de înaltă eficiență sau din surse regenerabile ce beneficiază de scheme de sprijin au în vedere următoarele: a) pentru energia electrică și termică produsă în cogenerare de înaltă eficiență sau din surse regenerabile se aplică prevederile schemelor de sprijin, aprobate prin hotărâre a guvernului". - art. 14 alin. (1) și alin. (8) din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "(1) Producătorii de energie electrică din surse regenerabile de energie vând energia electrică produsă pe piața de energie electrică la prețul pieței.(…) (8) Pentru energia electrică produsă din surse regenerabile de energie contractată pe piața de energie electrică se asigură acces garantat la rețea, cu excepția energiei electrice care este contractată și vândută la preț reglementat în condițiile legii, pentru care se asigură accesul prioritar la rețea". Pentru producătorii de energie electrică cu unități nedispecerizabile nu au fost impuse obligații de vânzare pe bază contracte reglementate, având în vedere următoarele considerente: - ponderea relativ scăzută a puterii disponibile a acestora în total putere disponibilă la nivel de SEN, respectiv aproximativ 14% (valoare determinată pe baza datelor privind capacitatea totală de producere instalată și disponibilă în SEN pe unități dispecerizabile și nedispecerizabile, publicate pe site-ul Transelectrica, valabile la 01.01.2019). - numărul foarte mare al unităților nedispecerizabile. Referitor la modul de stabilire a cantităților, s-au avut în vedere următoarele principii: - asigurarea, în măsura în care acest lucru este posibil, cu respectarea legislației în vigoare, a următoarelor condiții: - menținerea unor valori rezonabile și ușor comparabile ale tarifelor aplicate clienților casnici de către furnizorii de ultimă instanță; - menținerea tarifelor aplicate clienților casnici de către furnizorii de ultimă instanță pentru perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2020, la un nivel relativ constant; - stabilirea cantităților în ordine ascendentă a prețurilor, pentru cele 3 categorii de producători pentru care se stabilesc obligații de vânzare pe bază de contracte reglementate. Recurenta nu a combătut aceste susțineri ale instanței de fond, ci a reluat argumentul potrivit căruia, pentru asigurarea unui caracter nediscriminatoriu al măsurii aceasta ar fi trebuit să si ia în mod egal față de toți participanții la piață. Înalta Curte împărtășește argumentul instanței de fond în sensul că un tratament similar are ca premisă existența unor situații similare or, date fiind tehnologiile fundamental diferite de producere a energiei electrice nu se poate afirma că producătorii hidro și nuclear se aflau într-o situație similară celorlalți producători de pe piață. Analiza instanței de fond cu privire la caracterul discriminatoriu al ordinului atacat nu s-a întemeiat pe o confuzie a instanței de fond între prevederile Ordinului nr. 236/2019 și 216/2019, ci, așa cum rezultă din lectura considerentelor instanței, aceasta a avut în vedere în mod corect situația creată prin ordinul atacat. Citarea, la un moment dat, în cuprinsul considerentelor, a art. 7 din Ordinul nr. 236/2019, menționându-se, în mod eronat, că ar fi vorba de art. 7 din Ordinul nr. 126/2019 nu a influențat în niciun mod analiza referitoare la caracterul discriminatoriu al ordinului ce făcea obiectul litigiului. De altfel, art. 7 din Ordinul 236/2019 prezintă relevanță în prezentul litigiu din perspectiva faptului că prin acest articol se instituie o a doua limitare (pe lângă cea de maxim 65% din cantitatea de energie electrică livrată de unitățile/grupurile dispecerizabile proprii ale producătorilor hidro și nuclear), în raport cu care se putea stabili cantitatea concretă de energie electrică ce putea fi solicitată la preț reglementat. Astfel, prin acest articol se prevedea că "Prin derogare de la prevederile art. 3, art. 5 alin. (1) și art. 6, pentru perioada 1 ianuarie 2020-31 decembrie 2020 producătorii de energie electrică au obligația de a livra furnizorilor de ultimă instanță: a) în semestrul I 2020, maximum 75% din necesarul de consum al clienților casnici pentru care se aplică tarife reglementate;b) în semestrul II 2020, maximum 60% din necesarul de consum al clienților casnici pentru care se aplică tarife reglementate" . Scopul preluării unei cantități de energie la preț reglementat era acela de asigurare a unui preț de furnizare a energiei electrice către populație cât mai apropiat de cel de dinainte de reglementare, temporizând impactul liberalizării pieței. Referitor la încălcarea libertății economice se constată că măsura dispusă prin ordinul atacat avea o perioadă limitată de aplicare și, în ceea ce privește procentul de energie care putea fi solicitat la un preț reglementat, acesta nu era unul fix, ci era unul maximal, proporționalitatea măsurii neputând fi analizată decât prin raportare la procentul concret, stabilit prin Deciziile ulterioare ale autorității, contestate prin cererile adiționale. Or, aceste procente erau mult mai mici decât cele maximale neputând fi identificată o disproporție între măsura dispusă și scopul acesteia. În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la modalitatea de soluționare a cererilor adiționale, dincolo de lipsa de finalitate practică a acestora în condițiile în care Înalta Curte a reținut caracterul legal al Ordinului 216/2019, se constată că soluția instanței de fond este legală, neexistând motive temeinice pentru casarea încheierii din data de 10.07.2020 sau a sentinței atacate. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că, în fața instanței de fond, prin întâmpinare, pârâta a invocat faptul că cererile adiționale prin care se solicită anularea Deciziilor nr. 2213/2019 și nr. 2214/2019 și a informării din data de 23.12.2019 sunt făcute cu depășirea termenului de 30 de zile reglementat de art. art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007 Instanța de fond a pus în discuție acest aspect și s-a pronunțat cu privire la depășirea termenului de 30 de zile, reglementat de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007. În aceste condiții, nu se poate susține că instanța de fond s-ar fi pronunțat pe ceva ce nu s-a cerut sau pe un aspect care nu a fost pus în discuția părților. Nu s-a făcut o confuzie între termenul în care puteau fi atacate Deciziile nr. 2213/2019 și nr. 2214/2019 și informarea din 23.12.2019, pe de o parte, și termenul în care putea fi formulată o cerere adițională, în raport de prevederile art. 204 din C. proc. civ.. Recurenta este cea care, interpretând de o manieră formalistă și eronată dispoziția instanței de fond referitoare la respingerea ca tardive a cererilor adiționale, aduce în discuție prevederile C. proc. civ. referitoare la momentul procedural până la care se pot formula cereri adiționale la cererea de chemare în judecată, texte de lege care nu au nicio legătură cu excepția invocată și soluționată la instanța de fond. Respingerea ca tardive a cererilor adiționale nu însemnă că instanța de fond s-ar fi pronunțat pe tardivitatea mijlocului procedural ales de parte, ci pe tardivitatea capetelor de cerere formulate în cadrul cererilor adiționale, așa cum rezultă în mod neîndoielnic din considerentele hotărârilor atacate. De altfel, în sentință s-a reținut în mod explicit inaplicabilitatea, în speță, a prevederilor art. 204 din C. proc. civ. În ceea ce privește natura termenului de 30 de zile, reglementat de art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt lipsite de finalitate întrucât, în condițiile în care, în fața instanței de fond, prin întâmpinare, pârâta a invocat faptul că cererile adiționale prin care se solicită anularea Deciziilor nr. 2213/2019 și nr. 2214/2019 și a informării din data de 23.12.2019 sunt făcute cu depășirea termenului de 30 de zile reglementat de art. art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, este lipsit de relevanță practică dacă acest termen este unul de prescripție sau unul de decădere. În măsura în care instanța de fond ar fi apreciat că termenul este unul de prescripție ar fi trebuit să pună în discuția părților această calificare și, constatând că depășirea termenului a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, ar fi procedat la respingere