ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 603/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 10.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei (A.N.R.E.) în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea încheierii nr. 24/18.10.2021 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi, prin care a fost respinsă contestația formulată de ANRE împotriva măsurii dispuse la pct. 2. din Decizia nr. 8/2021, anularea măsurii dispuse la pct. 2 din Decizia nr. 8/2021 emisă de Curtea de Conturi a României, anularea tuturor actelor ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 8/2021, în ceea ce privește măsura de la pct. 2, iar în temeiul dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 solicită suspendarea executării actelor administrative sus-menționate, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1081 din 10 iunie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

"Admite excepția inadmisibilității.

Respinge excepția de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Admite cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.

Anulează încheierea nr. 24/18.10.2021 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi și Decizia nr. 8/2021 emisă de Curtea de Conturi a României, în ceea ce privește măsura de la pct. 2.

Suspendă executarea măsurii luate prin actele administrative menționate, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze."

Cererea de recurs ce face obiectul judecății

Împotriva sentinței civile nr. 1081 din 10 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a promovat recurs pârâta Curtea de Conturi a României.

În cadrul recursului său, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și, rejudecând, respingerea în tot a acțiunii, ca neîntemeiată, cu menținerea actelor administrative atacate, ca fiind legale și temeinice.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, invocând motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare intimata-reclamantă Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 13.01.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.02.2024, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României a rămas fără obiect, în ceea ce privește cererea de suspendare și este nefondat, în ceea ce privește cererea de anulare, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Aspectele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă au fost încadrate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. invocându-se interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004 pe cererea de suspendare și a dispozițiilor art. 120-123 din codul muncii raportat la soluția dispusă pe fond având ca obiect anularea încheierii nr. 24/2021 și a Deciziei nr. 8/2021 în ceea ce privește măsura de la pct. 2 pe neregula constatată respectiv faptul că "fără a se face dovada imposibilității compensării muncii suplimentare prin ore libere plătite în termen de 60 de zile de la efectuarea acestuia, intimata-reclamantă a efectuat plata către salariați a unui spor de muncă suplimentară, deși salariaților li s-a aprobat și au efectuat în termenul de 60 de zile de la prestarea muncii suplimentare, zile de concediu de odihnă neprogramat".

În ceea ce privește admiterea cererii de suspendare dispusă de prima instanță în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 se invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 în sensul că nu sunt îndeplinite în opinia recurentei-pârâte condițiile cumulative prevăzute de norma specială pentru a fi admisă cererea de suspendare respectiv condiția unor cazuri bine justificate de natură a infirma prezumția de legalitate și procedura unei pagube iminente pentru reclamantă condiții care impune suspendarea până la soluționarea definitivă a cauzei.

În opinia recurentei-reclamante, în mod nelegal prima instanță a apreciat îndeplinirea cumulativă a celor două condiții legale și a dispus suspendarea în baza art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește soluția dispusă pe fondul cauzei recurenta-pârâtă invocă interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 122 alin. (1) din Codul muncii și a dispozițiilor art. 123 alin. 1 din același act normativ, dispoziției care reglementează pe de o parte modul de compensare a muncii suplimentare efectuate de salariat, iar pe de o altă parte modul în care angajatul își îndeplinește această obligație față de salariat.

Instanța de fond la soluționarea cererii de anulare, nu a ținut cont de temeiul de drept în baza cărora au fost dispuse măsurile de la pct. I. 2 din Decizia nr. 8/2021, respectiv prevederile art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, potrivit cărora: "în baza constatărilor sale, Curtea de Conturi stabilește: (...) c) înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar - contabilă sau fiscală controlată".

Neregulile vizau necompensarea cu zile libere a orelor suplimentare efectuate de salariați ai intimatei - reclamante, A.N.R.E., pentru acestea fiind plătit un spor în procent de 100%, aplicat la salariul de bază brut corespunzător orelor prestate, spor care era reglementat de prevederile art. 65 pct. 4 din C. civ..M. nr. 186/12.06.2020 și respectiv art. 71 pct. 4 din C. civ..M. nr. 302/17.12.2020 (aplicabile în anul 2020), cu încălcarea prevederilor legale și a Procedurii operaționale adoptată de aceasta.

în urma verificărilor efectuate s-a constatat faptul că, din totalul de 4.125 ore suplimentare plătite salariaților în anul 2020, nu în toate cazurile, efectuarea de ore suplimentare și plata acestora, a fost justificată.

Procedura operațională adoptată de A.N.R.E. privind prezența la serviciu a salariaților A.N.R.E. și întocmirea foilor colective de prezentă - Cod A.N.R.E.: PO 04-13, Ediția I, Revizia 3, elaborată în baza Legii nr. 53/2003 Codul muncii, aprobată de președintele A.N.R.E., în care la pct. 5.2 "Efectuarea orelor suplimentare" prevede:

- orele suplimentare se compensează prin ore libere plătite sau, în situația în care acestea nu au putut fi compensate cu timp liber corespunzător, se plătesc, conform prevederilor legale în vigoare (pct. 5.2.3);

- compensarea orelor suplimentare (OS) se face în termen de 60 zile de la efectuarea acestora, în baza unei note de compensare, înregistrată, vizată și aprobată conform pct. 5.1.6;

- conducătorul ierarhic direct stabilește perioada în care se pot compensa cu timp liber corespunzător orele suplimentare efectuate de salariații din subordine.

În considerentele hotărârii recurate, instanța de fond cu privire la împrejurarea invocată de reclamantă potrivit căreia procedura operațională nu are natura unui act normativ, a apreciat că nu se justifică ignorarea acesteia din analiza modalității de angajare a cheltuielilor cu orele suplimentare, A.N.R.E. fiind ținută să respecte dispozițiile legale, astfel cum au fost transpuse prin actele interne, care devin obligatorii pentru angajații săi.

Cu toate că, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a respectat prevederile legale și procedura operațională, totuși în mod eronat a apreciat că la baza concluziilor auditorilor publici externi ar sta un formalism excesiv, fiind vorba despre cazuri izolate, nu de natură sistemică.

Prin neîntocmirea "Notei de compensare " care să certifice stabilirea perioadei în care să se facă compensarea orelor suplimentare cu ore libere plătite, salariațiilor cărora li s-a aprobat efectuarea de zile de concediu de odihnă, neprogramat, în perioada de 60 zile de la data efectuării orelor suplimentare, nu li s-a creat posibilitatea să opteze pentru zile libere plătite în zilele în care au solicitat și li s-a aprobat concediu de odihnă neprogramat.

Se solicită admiterea recursului casarea sentinței atacate și rejudecarea în sensul respingerii ca neîntemeiate atât a cererii de suspendare cât și a acțiunii de fond, menținând ca legale actele contestate.

La dosar intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciindu-se în cadrul întâmpinării că recursul privind suspendarea a rămas fără obiect, iar recursul pe anulare este apreciat ca nefondat, nefiind îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat, Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente ca rămas fără obiect pe capătul de acțiune având ca obiect suspendarea dispusă în condițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 și ca nefondat pe cererea de anulare vizând situația de anulare în parte a încheierii nr. 24/2021 și a Deciziei nr. 8/2021 în ceea ce privește măsura de la pct. 2.

În ceea ce privește cererea de suspendare admisă de instanță în baza art. 13 și 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea va constata că aceasta a rămas fără obiect și va fi respins recursul ca atare.

Aceasta deoarece suspendarea a durat până la data soluționării definitive a cauzei conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv până la data soluționării prezentului recurs.

În ceea ce privește soluția dispusă pe fond Curtea va respinge recursul ca nefondat apreciind că în cauză prima instanță a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 122 alin. 1 și art. 123 alin. 1 din Codul muncii și a anulat abaterea constatată la pct. 2 din Decizie.

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. sentința de fond interpretând corect dispozițiile codului muncii în ceea ce privește condițiile obligării pentru prestarea muncii suplimentare și compensarea orelor suplimentare.

Condițiile pentru prestarea muncii suplimentare sunt următoarele:

a)să existe solicitarea angajatorului în acest sens. Salariatul nu poate decide în mod unilateral să efectueze ore suplimentare. Este necesară inițiativa angajatorului în acest sens, deoarece el va avea obligația să compenseze cu ore libere plătite sau în cazul în care nu este posibil să remunereze munca suplimentară a salariatului, în plus față de obligația de a-i plăti salariul (art. 121 alin. (1) din Cod);

b)să existe acordul de voință al salariatului. Salariatul nu poate fi obligat să efectueze munca suplimentară în timpul liber al acestuia. Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, deoarece, în temeiul contractului individual de muncă, salariatul are obligația de a presta munca numai pe durata normală a timpului de muncă. Acordul salariatului poate fi expres sau tacit, însă trebuie să fie neechivoc. Acordul său tacit poate rezulta chiar din prestarea muncii suplimentare (art. 121 alin. (2) din Cod) (...)

În mod legal prima instanță a interpretat și aplicat aceste dispoziții care impun angajatorului-reclamantei ca entitate verificată obligația de a plăti salariatului orele suplimentare efectuate care nu au putut fi compensate cu timp liber plătit, iar dispozițiile art. 121 alin. 1 și (2) din codul muncii nu condiționează efectuarea concediului de odihnă de compensarea prin ore libere plătite a orelor suplimentare efectuarea concediului de odihnă fiind un drept al angajatului care nu poate fi condiționat sau îngrădit de aspecte de formă privind un anumit format de solicitare de concediu sau de reprogramare a acestuia.

În mod legal prima instanță a sancționat formalismul excesiv al autorității recurente prin anularea măsurii dispuse constatând că nu există neregula constatată în ceea ce privește respectarea procedurii interne în ceea ce privește situația reprogramărilor de concediu.

În situația reprogramărilor acestea au fost aprobate de conducerea instituției neexistând în cadrul procedurii un model de cerere de reprogramare a concediilor de odihnă, concediu care în mod obiectiv nu au putut fi efectuate conform programării inițiale, concedii imposibil de efectuat.

În codul muncii nu este reglementată noțiunea de cerere de reprogramare și nu există interdicție legală privind concediul de odihnă, în lipsa unei programări prealabile.

Astfel, în ceea ce privește reprogramarea concediului de odihnă, această operațiune - nefiind acoperită de nicio prevedere a Procedurii operaționale - s-a realizat exclusiv în temeiul prevederile din Codul Muncii, dispoziții potrivit cărora: Art. 146. - (1) Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.

(2) în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parțial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor cehii în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.

Art. 149. - Salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepția situațiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

Din coroborarea articolelor mai sus menționate, rezultă că angajatorii au obligația să acorde salariaților lor posibilitatea efectuării în natură a concediului de odihnă pentru anul în curs până la finalul anului calendaristic, scopul esențial al efectuării în natură a concediului fiind recuperarea fizică și intelectuală a salariatului.

În mod corect prima instanță a sancționat prin anularea măsurii formalismul excesiv al autorității recurente și ținând cont de contextul social al pandemiei, context în care salariații au efectuat câteva zile de concediu de odihnă neprogramat, reclamanta-intimată având dreptul să refuze pe acest motiv formal plata.

Instanța de fond a făcut corect aplicarea art. 123 alin. 1 și art. 122 alin. 1 din Codul muncii ținând cont de specificul perioadei verificate.

Potrivit prevederilor art. 123 alin. (1) din Codul Muncii, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă in termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia, In mod evident, plata unei spor poate fi considerată o cheltuială pentru entitatea verificată, care i-ar putea afecta interesele economice, însă nu se poate nega faptul că și compensarea muncii suplimentare cu ore libere plătite, ca primă variantă avută în vedere de către Curtea de Conturi, reprezintă o cheltuială pentru angajator, deoarece .acesta este lipsit de o altă prestație a angajatului, plătind totuși orele libere ale acestuia."

Mai mult decât atât, așa cum a reținut judecătorul fondului, auditorii Curții de Conturi nu au ținut cont nici de faptul că "potrivit dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 55/2020 a fost suspendată organizarea de concursuri în vederea angajării de personal, cu consecințe directe și negative în ceea ce privește completarea necesarului de personal pentru realizarea atribuțiilor statuate în sarcina ANRE, astfel că pentru realizarea volumului de muncă alocat pe angajat, unele concedii de odihnă nu au putut fi efectuate conform programărilor, de asemenea fiind necesară efectuarea de ore suplimentare și, implicit, capacitatea de acordare de zile libere în compensare nu a mai fost aceeași ca în circumstanțe obișnuite ".

În mod corect prima instanță în analiza legalității măsurii dispuse de recurentă și anulată ca nelegală a ținut cont de adresa consultativă de la Ministerul Muncii nr. 2883/23.08.2021care a opinat în sensul că "angajatorii au dreptul c/e a aprecia oportunitatea compensării suplimentare prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile de la efectuarea acesteia, iar dacă acest lucru nu este posibil, munca suplimentară trebuie să fie compensată prin plata unui spor la salariu" iar "art. 40 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii prevede că angajatorul are dreptul să stabilească organizarea și funcționarea unității".

Față de cele expuse, Curtea în ceea ce privește soluția de anulare o apreciază ca legală în cauză prima instanță interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente, respectiv dispozițiile art. 120-123 din Codul muncii, care se aplică cu prioritate și în raport de contextul specific al pandemiei COVID.

În consecință, Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă în ceea ce privește cererea de suspendare ca rămasă fără obiect și în ceea ce privește cererea de anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 1081 din 10 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în ceea ce privește cererea de suspendare, ca rămas fără obiect și în ceea ce privește cererea de anulare, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 coroborat cu art. 396 alin. (2) din C. proc. civ., astăzi, 6 februarie 2024.