ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3736/2022

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația Pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Craiova și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea Deciziei de soluționare nr. 153/17.04.2019 emisă de Direcția generală de soluționare a contestațiilor în ceea ce privește pct. 1 prin care i s-a respins contestația, ca neîntemeiată, pentru suma de 6.684.194 RON reprezentând T.V.A în sumă de 3.716.133 RON și accesorii aferente în sumă de 2.968.061 RON, reprezentând dobânzi în sumă de 2.182.132 RON și penalități de întârziere în sumă de 785.929 RON; anularea parțială a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/din data 12/07/2018, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 12.07.2018 de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Craiova și înregistrat sub numărul F-DJ 78/12.07.2018, precum și a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 96/25.07.2018 și în consecință exonerarea societății de la plata obligațiilor fiscale principale stabilite suplimentar, în cuantum total de 6.684.194 RON, reprezentând T.V.A în sumă de 3.716.133 RON și accesorii aferente în sumă de 2.968.061 RON, reprezentând dobânzi în sumă de 2.182.132 RON și penalități de întârziere în sumă de 785.929 RON, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 238/2020 din 28 octombrie 2020, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția-Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova-Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Craiova și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/12.07.2018 și Decizia nr. 96/25.07.2018 referitoare la obligații de plată accesorii, emise de DGRFP Craiova-ACM, a anulat, în parte, punctul 1 din Decizia de soluționare a contestației nr. 153/17.04.2013, emisă de DGSC, în ceea ce privește suma de 1.765.316 RON, reprezentând TVA aferent operațiunilor cu B. și dobânzile aferente acestei sume, precum și în ceea ce privește penalitățile de întârziere în cuantum de 785.929 RON și, totodată, a exonerat reclamanta de plata acestor sume, menținând în rest Decizia de soluționare a contestației nr. 153/17.04.2013, emisă de DGSC, decizia de impunere nr. x/12.07.2018 și Decizia nr. 96/25.07.2018 referitoare la obligații de plată accesorii.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A. S.A. cât și pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Agenția Națională de Administrare Fiscală au declarat recurs. 3.1. Reclamanta A. S.A., în motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., arată că în ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că au fost încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv prevederilor art. 22 alin. (2), (6) și 7 C. proc. civ., deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra incidenței Cauzei CJUE C-430/2019, fiind încălcat dreptul la apărare. În opinia recurentei este necesar să se răspundă la prima întrebare respectiv dacă principiul general al dreptului Uniunii al respectării dreptului la apărare trebuie interpretat în sensul că, dacă, în cadrul procedurilor administrative naționale de inspecție și de determinare a bazei de impozitare a TVA-ului, o persoană impozabilă nu a avut posibilitatea să aibă acces la informațiile care figurează în dosarul său administrativ și care au fost luate în considerare la adoptarea unei decizii administrative care i-a impus obligații fiscale suplimentare, iar instanța sesizată constată că, în lipsa acestei neregularități, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit, acest principiu impune ca această decizie să fie anulată. Recurenta precizează că aceste situații de tip SCAC au fost folosite de organele fiscale în emiterea deciziilor contestate deși nici instanța și nici expertul nu au avut acces la aceste documente. În ceea ce privește alin. (7) al art. 6 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat în mod greșit cu privire la principiul formalismului (prevalenta conținutului economic asupra juridicului). Acest principiu își găsește aplicabilitatea în cauză cu atât mai mult cu cât clienții au confirmat comportamentul fiscal materializat prin facturile emise, au acceptat la plată aceste facturi așa cum au fost emise și și-au însușit la rândul lor comportamentul fiscal al societății. Se mai susține că instanța nu s-a pronunțat asupra faptului că organele fiscale au aplicat un tratament fiscal diferențiat unor situații de fapt și de drept identice, în sensul că există facturi identice (care au la bază fie aceleași produse, fie aceeași comandă) care au făcut obiectul controlului organelor fiscale și pentru care nu i-a fost refuzat dreptul de deducere TVA, fiind încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Factura nr. x din 15.12.2011 face parte din comanda S 267 din 16.05.2011 prin care au fost comandate două seturi de roți lift minier împreună cu factura nr. x din 11.11.2011 și vizează aceleași produse, situația celor două facturi este identică, pentru că produsele au fost recepționate de o firmă de logistică din portul Hamburg, iar în cadrul comenzii se precizează că se va întocmi un dosar de calitate complet și pentru C.. De asemenea, se arată că există certificat care confirmă primirea produselor emis de C. fiind facturate prin cele două facturi, x și y, însă doar pentru factura y a fost refuzat dreptul de deducere TVA. Cu privire la factura nr. x, se menționează în RIF la pag. 6 pct. 2 că: Factura x/11.11.2011 în valoare de 445.120 euro, echivalentul 1.937.607 RON, pentru care au fost puse la dispoziție documente - comanda 267/16.05.2011, CMR-uri, corespondență email și certificat de confirmare a livrării mărfurilor - din care rezultă că destinația finală a mărfurilor este China. Deși clientul către care s-au vândut mărfurile înscrie în factură este din Germania (D.), conform informațiilor SCAC, se menționează că acesta nu s-a livrat în România. Prin urmare, tratamentul fiscal aplicat facturii nr. x este identic cu cel aplicat facturii nr. x, însă pentru această din urmă factură nu a fost refuzat dreptul societății de a deduce TVA. În aceeași situație sunt și alte facturi, respectiv Factura z din 18.02.2013 și factura nr. w din 21.12.2012. Se poate observa astfel că, factura nr. x din 18.02.2013 este în aceeași situație cu facturile nr. y și w și cu toate acestea, comportamentul fiscal al societății față de această factură a fost confirmat de organele de inspecție fiscală. În ceea ce privește factura nr. x din 11.06.2014 recurenta arată că aceasta are la bază comenzile nr. E4428, E4543 și E4544, produsele aferente acestei facturi fiind livrate împreună cu produsele aferente facturii nr. v din 11.06.2014. Acest aspect rezultă din packing list-urile aferente facturii nr. v. Recurenta mai arată că a mai fost supusă controalelor în ceea ce privește modul în care a determinat, înregistrat și declarat TVA atât pentru aceeași perioadă cât și în timpul prezentului control, nefiind dispuse sancțiuni cu privire chiar la aceeași clienți ai societății. Recurenta mai consideră că au fost încălcate prevederile art. 6, 13, 268 și 292 C. proc. civ. cu privire la documentele SCAC și cu privire la listele de coletaj aferente facturilor. Organele fiscale și-au fundamentat cercetările și concluziile pe baza unor informații cuprinse în documente SCAC, informații la care nu a avut acces nici în timpul controlului și nici în cursul judecății, iar acuzația de natură fiscală care i se impută se fundamentează pe aceste informații la care doar organele fiscale au avut acces, informațiile vizând situația ulterioară a bunurilor precum și comportamentul fiscal al societăților cumpărătoare - informații esențiale pentru acuzația fiscală. În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii, deoarece există motive contradictorii în cuprinsul hotărârii, în sensul că, pe de o parte se reține că nu prezintă relevanță dacă produsele au fost exportate sau nu de către E., iar pe de altă parte, soluția instanței se fundamentează și pe calitatea de exportator a societății E. din Suedia. În ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 CFC, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta arată că din moment ce nicio societate nu a invocat neregularități asupra facturilor emise, rezultă că voința reală a părților implicate a fost să califice tranzacțiile ca fiind livrări respectiv achiziții intracomunitare. Pentru a justifica scutirea de taxă pe valoare adăugată, trebuie parcursă procedura prevăzută de Instrucțiunile din 2006, respectiv art. 1 și art. 10 din OMFP 2222/2006. Obiectul prezentei cauze se limitează la a stabili dacă relațiile comerciale cu cele trei societăți materializate în cele 27 de facturi (15 în cazul prezentului recurs) îndeplinesc condițiile pentru a fi încadrate în dispozițiile art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, cu aplicarea art. 1 și art. 10 din OMFP 2222/2006. Din această perspectivă, toate facturile emise de subscrisa întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru ca societatea să beneficieze de scutirea TVA. Recurenta mai susține că au fost încălcate și prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României privind neretroactivitatea legii raportat la art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece prin actele de control, organele fiscale au aplicat acte normative care nu erau în vigoare la data efectuării controlului, respectiv OMFP nr. 103/2016. Au fost încălcate și prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu privire la exercitarea dreptului de apreciere, societatea a mai fost supusă controalelor în ceea ce privește modul în care a determinat, înregistrat și declarat TVA atât pentru aceeași perioadă cât și în timpul prezentului control, nefiind dispuse sancțiuni cu privire chiar la aceeași clienți ai societății. Or, organele fiscale aveau obligația să manifeste un comportament fiscal constant și să aplice uniform prevederile legale incidente, organul fiscal aplicând un tratament fiscal diferit unor livrări identice. Actele administrative contestate au fost emise în perioada 2018-2019, astfel că, atât organele fiscale cât și instanța de fond trebuiau să țină cont de toate aceste controale efectuate precum și de situația facturilor identice. Din această perspectivă, recurenta apreciază că nu au fost aplicate prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, au fost indicate în actele administrative contestate precum și în sentința recurată hotărâri CJUE care fie vizează alte tipuri de bunuri (telefoane mobile, anvelope), fie prezintă aspecte favorabile pentru situația A. S.A. În susținerea celor prezentate, recurenta invocă Cauza C-409/04 Teleos și alții - Hotărârea CJUE din 27.09.2007, precizând că s-a tranșat definitiv cele două condiții pe care trebuia să le îndeplinească recurenta pentru a putea beneficia de scutirea de la plata TVA-ului, respectiv, să facă dovada că a transferat dreptul de a dispune de bun ca un proprietar și să facă dovada că bunul a fost transportat în alt stat membru și că a părăsit în mod fizic și efectiv teritoriul statului membru de livrare. Situația tranșată de Curte în cauza Teleos și alții vizează o serie de documente care s-au dovedit ulterior a fi false, dar pe baza cărora, furnizorul de bună-credință și-a întemeiat cererea de a fi scutit de TVA. În situația societății, documentele pe care se fundamentează scutirea de la plata TVA-ului nu sunt contestate nici de autoritățile fiscale și nici de societățile cumpărătoare. Niciuna dintre părți nu contestă existența bunurilor, transportul acestora din Craiova în Germania și Suedia și nici veridicitatea acestor documente. Cu atât mai mult pct. 66 din hotărârea Teleos creează o situație favorabilă pentru A. S.A. pe baza argumentelor anterioare. Revânzarea ulterioară a bunurilor reprezintă un aspect care excede posibilității acesteia de control, cu atât mai mult cu cât, în documentele de transport s-au prevăzut ca puncte de destinație Germania și Suedia. Revânzarea ulterioară a bunurilor reprezintă o prerogativă a dreptului de a dispune de un bun ca un proprietar, drept pe care l-au dobândit societățile cumpărătoare conform documentelor depuse la dosar, aspect de altfel necontestat de către organele fiscale. De asemenea, recurenta mai susține că în Cauza Euro Tyre Holding BV - C-430/09 - Hotărârea CJUE din 16 decembrie 2010, ca și în cauza Teleos, bunurile comercializate de această societate sunt total distincte față de cele comercializate de societate prin intermediul celor 27 de facturi, fiind vorba despre piese de schimb pentru automobile și pentru alte vehicule - pneuri. În ceea ce privește Factura nr. u/04.03.2011 - D. cod TVA x - 30.000 euro, echivalentul a 126.048,00 RON, recurenta precizează că instanța de fond nu a ținut cont însă de clauzele F. sau G. în sensul că "marfa, după ce a fost vândută este predată primului cărăuș, numit de cumpărător, la locul convenit. Indicat este să se stipuleze obligația vânzătorului de a încărca și stivui marfa în containere în mijlocul de transport pe cheltuiala sa, rămânând în sarcina cumpărătorului cheltuielile cu transportul și descărcare." În ceea ce privește Factura t- 02.03.2012 - D. - 26.358 euro, echivalentul a 114.625 RON recurenta arată că nu avea cum să cunoască faptul că bunurile urmează să părăsească teritoriul european, factura fiind emisă în data de 02.03.2012, packing list-ul nefiind însușit de societate în vreun fel, foaia de transport fiind emisă în data de 04.04.2012 și factura vamală fiind emisă în data de 02.05.2012. Pe Foaia de transport din 04.04.2012 figurează 31 de colete. Acest lucru face dovada faptului că exportatorul a achiziționat mai multe bunuri de la diferiți furnizori pentru a exporta o carcasă completă - H.. Coletele au fost ridicate din portul Bremerhaven conform anexei la factura vamală în care se precizează locul încărcării ce coincide cu locul livrării - I. - Bremerhaven. În ceea ce privește Factura s - 02.03.2012 - D. - 124.820 euro, echivalentul a 542.879,63 RON, recurenta arată că aceste produse au fost împachetate împreună cu produsele aferente facturii t analizată la pct. 3.3.2. fiind încărcate din portul Bremerhaven, iar în anexa la factura vamală se precizează că locul livrării este în acest port la I. - Bremerhaven. În ceea ce privește Factura nr. o/21.07.2011 - D. cod TVA x - 97.040 euro, echivalentul a 411.073,61 RON, se arată că documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru este reprezentat de declarația de certificare a intrării bunurilor ce fac obiectul unei achiziții intracomunitare în alt stat membru UE, emis de C., care atestă că a transmis comanda către D., că bunurile au ajuns în Germania, listele de coletaj atestă pregătirea pentru transport, prin CMR din 13.07.2011 de la A. către J., transportator K., și cu semnătură de primire pe 22.07.2011 și prin CMR din 20.07.2011 de la A. către J., transportator L., recepționat M., astfel că factura îndeplinește condițiile legale pentru a beneficia de scutirea TVA. În ceea ce privește Factura x - 11.11.2011 - D. cod TVA x - 445.120 euro, recurenta arată că deși analizează comanda care stă la baza acestei facturi, respectiv nr. 267 din 16.05.2011 și concluzionează că în cuprinsul acesteia a fost menționată înscrierea pe ambalajele produselor a numelui beneficiarului E., instanța de fond face abstracție de existența facturii identice nr. y din 15.12.2011, factură care cuprinde al doilea set de roți lift minier, factură absolut identică cu factura x, factură pentru care nu i-a fost refuzat dreptul de scutire de la plata TVA-ului. În ceea ce privește Factura n din 03.07.2012 - D. - 350.000 euro, se apreciază că și în cazul acestei facturi este relevant certificatul emis de C. care confirmă achiziția intracomunitară și faptul că bunurile au fost livrate. Mai mult decât atât, analiza bunurilor ulterior livrării în portul Hamburg exceda condițiilor prevăzute de lege pentru verificarea condițiilor privind scutirea de la plata TVA-ului. În ceea ce privește Factura m din 24.09.2012 - C. - 36.656,00 euro, în analiza acestei facturi, instanța de fond nu aplică același raționament și nu se mai referă la certificatul emis de C. care face dovada faptului că această societate a primit bunurile, confirmând totodată achiziția intracomunitară conform mențiunilor din acest certificat. Totodată, instanța de fond apreciază greșit mențiunile din cuprinsul comenzii nr. E4035, deoarece mențiunea Pick-up by E. se regăsește la rubrica destinatar și nu cumpărător astfel încât să se poată concluziona în sensul că produsele vor fi ridicate de E.. Mai mult decât atât, există dovada livrării bunurilor către N. din Bremerhaven. În ceea ce privește Factura p din 28.09.2012 - C. -15.305 euro, recurenta arată că a livrat bunurile în statul membru conform declarației C. din cuprinsul certificatului și conform CMR din 28.09.2012. Factura nr. x este emisă în data de 19.10.2012, după ce societatea livrase bunurile în portul Bremerhaven din Germania și cuprinde un total de 60 de colete din care doar 3 sunt alte sale. Acest lucru dovedește faptul că societatea E. a achiziționat bunuri în vederea asamblării unui echipament minier pe care l-a exportat ulterior în Australia. În ceea ce privește Facturile y din 21.12.2012 și w din 21.12.2012 - C. în valoare de 3.512 euro și 1.0536 euro, ca și în cazul celorlalte facturi emise către C., este confirmată livrarea bunurilor și totodată a achiziției intracomunitare prin certificatul - Entry Certificate. În situația facturilor y și w este și factura z din 18.02.2013 emisă în baza comenzii nr. E4109 din 08.10.2012 - client C.. În cadrul comenzii nr. E4019 se menționează: Picked up by O.. Aceeași situație se regăsește în factura nr. w din 21.12.2012 care are la bază comanda nr. E4157 din 05.12.2012 și în factura nr. y care are la bază aceeași comandă. Se poate observa astfel că, factura nr. x din 18.02.2013 este în aceeași situație cu facturile nr. y și w și cu toate acestea, comportamentul fiscal al societății față de această factură a fost confirmat de organele de inspecție fiscală, inclusiv CMR-ul aferent facturii x poartă semnătura și ștampila M. . Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei situații contradictorii, fiind evident faptul că același comportament fiscal al societății este pe de o parte confirmat și pe de altă parte sancționat. În ceea ce privește Factura v din 11.06.2014 - C. - 275.380 euro, ca și în cazul facturilor anterioare, mențiunea Pick up by E. se regăsește la rubrica destinatar și nu cumpărător, recurenta a asigurat transportul acestor bunuri conform CMR-urilor depuse la dosarul cauzei. În aceeași situație este și factura nr. x din 11.06.2014 care are la bază comenzile nr. E4428, E4543 și E4544, produsele aferente acestei facturi fiind livrate împreună cu produsele aferente facturii nr. v din 11.06.2014. Acest aspect rezultă din packing list-urile aferente facturii nr. v. În ceea ce privește Factura nr. r din 08.09.2014 - C. - 160.512,50 euro, recurenta arată că nu au fost analizate apărările conform cărora nu există identitate între produsele menționate în factura r și produsele menționate în Dispatch Advise. În factura nr. r sunt prevăzute 5 produse. În documentul denumit Dispatch Advise figurează un total de 46 de pachete ce vizează un produs denumit P. care se traduce prin Sistem de ridicare. Sistemul de ridicare din documentul denumit Dispatch Advise cântărește 175.476 kg, iar produsele facturate cântăresc doar 47.215 kg. Rezultă astfel că produsele comercializate de societate sunt părți componente ale unor subansambluri. Odată livrate în Hamburg acestea au fost încorporate și prelucrate în sistemul de ridicare, acest lucru fiind o dovadă a exercitării dreptului de a dispune de bunuri. În ceea ce privește Factura q din 09.10.2014 - C. - 3.589 euro, se arată că în cuprinsul certificatului emis de C. se precizează: I as the customer hereby certify my receipt of the following object of an intracommunity supply by A. S.A.. Această declarație se traduce prin: "Eu, cumpărătorul certific primirea bunurilor care fac obiectul unei achiziții intracomunitare de la A. S.A.." Mai mult decât atât, recurenta consideră că a dovedit cu CMR faptul că a livrat bunurile în Hamburg, conform solicitărilor societății C.. În cuprinsul comenzii nr. 61 se precizează la rubrica destination: Pick up China. Însă, acest lucru nu conduce la concluzia instanței de fond menționată la pag. 58 în sensul că: "Deși reclamanta susține că nu a avut cunoștință depacking list-ul emis de E. privind expedierea acestor bunuri în China, prin intermediul Q., pentru proiectul minier R., instanța reține că acest aspect chiar dacă real ar fi nu înlătura concluzia că reclamanta a cunoscut, la fel ca și în cazul altor facturi anterior prezentate în cuprinsul prezentelor considerente că produsele erau destinate a fi livrate în realitate către E. și nu către C. (...)" Or, E. nu figurează nici în cadrul comenzii și nici în cadrul CMR-ului. În ceea ce privește Factura x din 03.12.2012 - C. - 50.760 euro, recurenta arată că în comanda nr. E4046 emisă de C. și în factura emisă figurează produse de tip "S.", iar în packing list-uri figurează alte produse, respectiv Bushings. Cele două produse sunt distincte, S. fiind rulmenți, iar Bushings fiind produse de tip T.. În documentul AWB U. emis în data de 12 aprilie 2013 se precizează că produsele sunt ridicate din Stockholm. Bunurile nu puteau fi transportate din această locație dacă anterior nu erau transportate în Suedia - Stockholm, iar după ce au fost livrate, produsele au fost desfăcute, folosite și probabil reambalate ulterior, cumpărătorul dispunând de acestea în mod liber. O dovadă în acest sens sunt dimensiunile și greutatea produselor care figurează înscrise în AWB-ul U.. În ceea ce privește Factura k din 20.11.2013 - C. - 220.653 euro recurenta menționează că și pentru această factură a fost emis certificat de C. care atestă primirea bunului și care confirmă achiziția intracomunitară, iar conform documentelor transportul s-a realizat permanent cu camioane și nu cu avionul. Din cuprinsul CMR-urilor rezultă că bunurile sunt ridicate din Hamburg și transportate în Ucraina. Recurenta arată că nu a livrat niciodată aceste produse în Suedia așa cum se reține în hotărâre, aceste motive fiind străine de natura cauzei. 3.2. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, în motivarea recursului, arată că hotărârea instanței de fond este nemotivată, necuprinzând cuantumul dobânzilor menținute și nici cele anulate în raport de soluția adoptată de admitere în parte a acțiunii și anularea parțială a Deciziei nr. 96/25.07.2018 (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Prezentul litigiu are ca obiect impozite și taxe, astfel că la emiterea actelor administrativ fiscale se aplică dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală și ale Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Organul fiscal nu poate emite o decizie de impunere pentru a stabili cuantumul dobânzilor anulate și al celor menținute. Pentru emiterea unui nou act administrativ fiscal, respectiv o decizie de impunere, este necesară reverificarea sau refacerea inspecției fiscale, în condițiile exprese ale dispozițiilor art. 113, art. 128, art. 129, art. 131 Codul de procedură fiscală. Astfel, judecătorul, admițând în parte acțiunea, trebuia să depună toate diligențele să stabilească, prin sentința pronunțată, cuantumul dobânzilor anulate și cele menținute, pentru ca aceasta să fie poată fi pusă în executare. Nestabilind cuantumul dobânzilor anulate și menținute, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, neclară, incompletă, organul fiscal fiind astfel în imposibilitatea de a pune în executare sentința. Hotărârea atacata a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că instanța nu a făcut o corectă aplicare și interpretare a normelor de drept material incidente cauzei, respectiv art. 143 alin. (1), lit. b), art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, art. 128 alin. (9) din Codul fiscal, art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, art. 98 lit. c), art. 173 alin. (1) și (5) din noul Codul de procedură fiscală. Potrivit acestor prevederi legale, se reține că livrarea de bunuri expediate sau transportate în afara Comunității este scutită de taxă pe valoarea adăugată dacă este efectuată de către furnizor sau de altă persoană în contul său, ori de către cumpărătorul care nu este stabilit în România sau de altă persoană în contul său. De asemenea, livrările intracomunitare de bunuri către o persoană, sunt scutite de taxă pe valoarea adăugată dacă această persoană îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru. Acolo unde este cazul, prin ordin al ministrului finanțelor publice se stabilesc documentele necesare pentru a justifica scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru aceste operațiuni. În ceea ce privește livrările intracomunitare de bunuri, potrivit art. 10 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006, în forma aplicabilă începând cu data de 01.01.2010: "(1) Scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, cu excepțiile de la pct. 1 și 2 ale aceleiași lit. a), se justifică pe baza următoarelor documente: a) factura care trebuie să conțină informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și în care să fie menționat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru; b) documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru; și, după caz, c) orice alte documente, cum ar fi: contractul/comanda de vânzare/cumpărare, documentele de asigurare." Începând cu data de 01.01.2013, lit. a) de la alin. (1) al articolului de lege mai sus menționat are următorul conținut: "a) factura care trebuie să conțină informațiile prevăzute la aii. 155 alin. (19) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și în care sâ fie menționat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru;". Conform acestor prevederi legale se reține că scutirea de taxa pe valoarea adăugată pentru livrările intracomunitare de bunuri se justifică cu factură, care trebuie să conțină informațiile prevăzute de legea fiscală și în care să fie înscris codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru, cu documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru și, după caz, cu alte documente, respectiv contract/comandă de vânzare/cumpărare, documente de asigurare. Având în vedere că livrările de bunuri efectuate cu plată sunt operațiuni cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, iar pentru livrările intracomunitare de bunuri este prevăzută scutirea de taxă pe valoarea adăugată, reprezentând o excepție de la regula generală, prin urmare, pentru a putea beneficia de această scutire s-a prevăzut obligativitatea justificării scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru aceste operațiuni, justificare care presupune existența, deținerea și automat prezentarea de documente, respectiv factura și documentul de transport din România în alt stat membru, respectiv, pentru transport rutier, scrisoarea de trăsura CMR, și, după caz, orice alte documente, respectiv contract/comandă de vânzare-cumpărare, documente de asigurare. Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că A. S.A. a efectuat livrări către firma germana B. în baza mai multor comenzi, produsele fiind destinate unor proiecte industriale din China, în cuprinsul comenzilor fiind menționate obiectivele industriale unde urmau sa fie montate produsele fabricate și livrate de reclamanta A.. Astfel, instanța a reținut că A. S.A. a executat diverse repere și piese care au fost transportate cu camioane în portul Hamburg, ambalate și coletate conform instrucțiunilor clientului B., fiind preluate de diverse firme de ambalare și logistică în vederea ambalării pentru livrare în China, produsele fiind destinate proiectelor V., W., X. și Y. din China. Totodată, instanța de fond a reținut corect că destinația acestor produse a fost adusă la cunoștința reclamantei A. atât prin mențiunile din comenzi cât și prin listele de coletaj puse la dispoziție pentru ambalarea, inscripționarea ambalajelor și expedierea coletelor conform instrucțiunilor B.. Însă, în mod greșit și vădit nelegal și contrar celor de mai sus, instanța de fond susține că nu poate reține că Germania a fost doar un teritoriu de tranzit, deși constată că produsele nu erau necesare societății germane atâta timp cât erau destinate unor obiective industriale din China și constată totodată că referitor la transportul acestor bunuri în China există dovezi privind transportul în China al produselor livrate de reclamantă, pentru unele facturi emise de A. S.A. existând chiar dovezi ale încărcării produselor pe vapoare pentru expediere în China, respectiv scrisori de transport în care sunt menționate aceleași numere ale coletelor cu numerele din scrisorile de transport din România în Germania, fiind vorba aici de documentele aferente livrărilor efectuate din România în baza facturilor x/22.03.2013, y/22.03.2013 și 019 din 22.03.2013. Recurenta-pârâtă apreciază greșită concluzia primei instanțe conform căreia Germania nu a fost doar un teritoriu de tranzit în traseul bunurilor până la beneficiarul final, întrucât, însăși reclamanta, prin punctul de vedere formulat asupra constatărilor înscrise în raportul de inspecție fiscală întocmit, precizează ca B., la fel ca și ceilalți operatori, în speță D. din Germania și C., a fost doar un intermediar în relația cu partenerii extracomunitari. În ceea ce privește produsele livrate de societate către clientul B., aceasta au avut loc în aceleași condiții ca și în cazul B. (comenzi, packing list, CMR-uri, facturi, beneficiari și obiective industriale din afara comunității), și care a fost respinsă de instanță, considerându-se ca A. S.A., în relația cu acest partener a efectuat livrări interne pentru care avea obligația să colecteze TVA aferentă, rezultând de aici că, două situații similare, recunoscute de însăși reclamantă, în care doar intermediarul era altul, B. în locul D., ambii înregistrați în scopuri de TVA în același stat membru- Germania, au fost tratate diferit de instanța de fond. Având în vedere toate aspectele prezentate mai sus, recurenta-pârâtă consideră că, la fel ca și în cazul livrărilor facturate de A. S.A. către partenerul D. din Germania cu destinație finală către beneficiari din afara spațiului comunitar, care nu au fost reținute de instanță ca fiind livrări intracomunitare efectuate de A. S.A., și livrările facturate către B. tot din Germania, cu destinație finală tot către beneficiari din afara spațiului comunitar, nu pot fi calificate ca fiind livrări intracomunitare scutite de TVA în România, în condițiile în care ansamblul de elemente analizat în cele două cazuri este același. În opinia recurentei-pârâte starea de fapt fiscală este cea surprinsă în timpul controlului efectuat și relația cu B. s-a derulat în aceleași condiții ca și în cazul clientului D. din Germania, livrările către acesta din urmă fiind reținute de instanță ca fiind livrări interne și nu intracomunitare scutite de TVA. În ceea ce privește soluția de anulare a dobânzilor aferente sumei de 1.765.316 RON, reprezentând TVA aferent operațiunilor reclamantei cu B., precum și în ceea ce privește penalitățile de întârziere în cuantum de 785.929 RON, instanța de fond ignoră dispozițiile art. 98 lit. c), art. 173 alin. (1) și (5) din noul Codul de procedură fiscală și principiului de drept "accesorium sequitur principale" și aplică nelegal principiul proporționalității. Recurenta-pârâtă apreciază că în mod greșit și vădit nelegal instanța de fond a aplicat principiul proporționalității în ceea ce privește penalitățile de întârziere în cuantum de 785.929 RON, argumentele sale nefiind susținute legal. În acest sens, obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere au fost stabilite în temeiul dispozițiilor art. 98 lit. c) și ale) art. 173 alin. (1) și (5) din noul Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile legale pe care instanța de fond le-a ignorat. 3.3. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin motivele de recurs, arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 128 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal care reglementează livrarea de bunuri ca operațiune cuprinsă în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, iar în conformitate cu prevederile alin. (9), în vigoare până la data de 31.12.2015, livrările intracomunitare de bunuri către o persoană, sunt scutite de taxă pe valoarea adăugată dacă această persoană îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru. Acolo unde este cazul, prin ordin al ministrului finanțelor publice se stabilesc documentele necesare pentru a justifica scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru aceste operațiuni. În ceea ce privește livrările intracomunitare de bunuri, se apreciază instanța de fond a aplicat greșit reglementările art. 10 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006, în forma aplicabilă începând cu data de 01.01.2010, iar începând cu data de 01.01.2013, conform art. 10 alin. (1) lit. a) scutirea de taxă pe valoarea adăugata pentru livrările intracomunitare de bunuri se justifică cu factura, care trebuie să conțină informațiile prevăzute de legea fiscală și în care să fie înscris codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru, cu documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru și, după caz, cu alte documente, respectiv contract/comandă de vânzare/cumpărare, documente de asigurare. Urmare verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală nu au acordat societății scutirea de taxă pe valoarea adăugată aferentă operațiunilor derulate cu clienții săi întrucât reclamanta nu a justificat cu documentele prevăzute de lege că operațiunile respective se încadrează în categoria livrărilor intracomunitare. Mai mult, organele de inspecție fiscală au constatat că operațiunile nu se încadrează nici în categoria exporturilor de bunuri, astfel că au stabilit pentru tranzacțiile derulate cu B., taxa pe valoarea adăugată în sumă de 1.765.316 RON. În ceea ce privește relația cu B., au fost identificate două situații, respectiv situația în care produsele livrate de societate la poarta fabricii acestui client au fost transportate în porturi din Germania în vederea ambalării și încărcării în mijloace de transport maritim pentru a ajunge la beneficiarii din afara spațiului comunitar, respectiv China și situația în care produsele livrate de societate la poarta fabricii clientului B. au fost transportate în porturi din Germania în vederea ambalării și încărcării în mijloace de transport maritim pentru livrări ulterioare în cadrul unor proiecte cu parteneri din afara spațiului comunitar. Astfel, din analiza celor doua situații s-a constatat că bunurile aveau altă destinație finală decât țara de origine a cumpărătorului, transportul acestora fiind încheiat în alte state decât Germania, respectiv în statele clienților B., în timp ce Germania a fost doar un teritoriu de tranzit în traseul bunurilor până la destinația finală. Bunurile erau trimise către firme de ambalare din porturi în vederea expedierii pe cale maritimă. Astfel, în Germania nu puteau avea loc achiziții intracomunitare care să corespundă livrărilor din România, pentru ca furnizorul A. S.A. să poată considera respectivele livrări ca fiind livrări intracomunitare pentru care să beneficieze de scutirea de TVA. În opinia recurentei-pârâte, reclamanta nu a efectuat livrări intracomunitare de bunuri și în consecință nu poate beneficia de scutirea de TVA prevăzută de lege pentru astfel de operațiuni, atât timp cât bunurile nu au fost transportate dintr-un stat membru în alt stat membru, acestea doar tranzitând teritoriul Uniunii Europene, destinația finală în care s-a încheiat transportul fiind un stat din afara Uniunii Europene. Încă de la plasarea comenzilor, conform informațiilor înscrise în acestea, reclamanta cunoștea faptul că produsele au fost transportate de la poarta fabricii către o societate cu sediul în afara Uniunii Europene și nu către societatea înscrisă în facturile care au făcut obiectul impunerii, astfel că între reclamantă și această din urmă societate nu a existat relație de transport, fapt pentru care s-a constatat că operațiunile sunt impozabile în România. Reclamanta a știut, încă de la primirea comenzilor, pentru cine fabrica bunurile și unde trebuiau să ajungă acestea, știind de asemenea că beneficiarul va ridica bunurile de la poarta fabricii. Societatea știa încă dinainte de a transfera dreptul de a dispune de bunuri ca și un proprietar către clientul său, că respectivele bunuri nu trebuiau să rămână în statul membru ale partenerului său. Scutirea de TVA pentru operațiuni intracomunitare nu poate fi acordată doar pentru simplul fapt că bunurile au părăsit teritoriul țării, ci aceasta este condiționată de îndeplinirea mai multor condiții (expedierea sau transportul s-a încheiat în statul membru de destinație sau doar l-a tranzitat; existența unei relații de transport între vânzător și cumpărător; intenția cumpărătorului la momentul achiziției, respectiv dacă acesta intenționează să revândă sau nu bunurile). În ceea ce privește reținerea de către instanța de fond a incidenței, în prezenta speță, a hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-409/04 Teleos, aceasta este nelegală, întrucât speța la care se referă cauza este diferită față de prezenta speță. În speță au fost analizate tranzacții derulate între reclamantă, societate stabilită în România care a livrat bunuri unor societăți stabilite în alte state membre, iar bunurile au fost transportate direct unor alte persoane care cumpără bunurile de la aceste societăți, situație în care, pentru aplicarea scutirii de TVA de către reclamantă, transportul bunurilor trebuia realizat pe prima relație, ceea ce nu a fost dovedit în cauză. Astfel, în situația în care se acordă societății reclamante scutirea de TVA prevăzută pentru livrările intracomunitare de bunuri, așa cum retine instanța de fond, se ajunge în situația în care pentru o singură livrare, cu un singur transport, să fie aplicată scutirea de taxă de două ori de către două societăți. Referitor la aplicarea de către instanța de fond a principiului proporționalității în ceea ce privește penalitățile de întârziere în sumă de 785.929 RON, consideră că în mod legal organele fiscale au stabilit în sarcina reclamantei penalități de întârziere. În susținerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Părțile au formulat întâmpinări reciproce, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Cu toate ca au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Recurenta-reclamantă susține că instanța nu s-a pronunțat asupra incidenței Cauzei CJUE C-430/09, însă, instanța de fond a avut în vedere, la pronunțare, hotărârile CJUE aplicabile în speță. Este adevărat că recurenta-reclamantă a făcut câteva referiri la această cauză, susținând că s-ar aplica speței, însă, urmare unei temeinice analize efectuate de instanța de fond, aceasta a considerat că în cauză sunt incidente alte hotărâri pronunțate de instanța europeană. Cauza C-430/09 se referă la livrări de bunuri succesive efectuate între societăți cu sediul în Uniunea Europeană, având un singur transport, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu. În speță au fost analizate tranzacții derulate între A., societate stabilită în România care a livrat bunuri unor societăți stabilite în alte state membre, iar bunurile au fost transportate direct unor alte persoane care cumpără bunurile de la aceste societăți. Înalta Curte susține că este neîntemeiată susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia instanța de fond nu s-a pronunțat asupra faptului că organele fiscale au aplicat un tratament fiscal diferențiat unor situații de fapt și de drept identice. Problema dedusă judecății o reprezintă faptul dacă recurenta-reclamantă a aplicat scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiuni derulate cu diverși clienți, iar operațiunile efectuate se încadrează în categoria livrărilor intracomunitare de bunuri. Livrările intracomunitare de bunuri către o persoană, sunt scutite de taxă pe valoarea adăugată dacă această persoană îi comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru. În ceea ce privește livrările intracomunitare de bunuri, sunt incidente reglementările art. 10 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006, în forma aplicabilă începând cu data de 01.01.2010, iar începând cu data de 01.01.2013, lit. a) de la alin. (1) al aceluiași articol. Scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru livrările intracomunitare de bunuri se justifică cu factură, care trebuie să conțină informațiile prevăzute de legea fiscală și în care să fie înscris codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru, cu documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru și, după caz, cu alte documente, respectiv contract/comandă de vânzare/cumpărare, documente de asigurare. Având în vedere că livrările de bunuri efectuate cu plată sunt operațiuni cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, iar pentru livrările intracomunitare de bunuri este prevăzută scutirea de taxă pe valoarea adăugată, reprezentând o excepție de la regula generală, prin urmare, pentru a putea beneficia de această scutire s-a prevăzut obligativitatea justificării scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru aceste operațiuni, justificare care presupune existența, deținerea și automat prezentarea de documente, respectiv factura și documentul de transport din România în alt stat membru, CMR, și, după caz, orice alte documente, respectiv contract/comandă de vânzare-cumpărare, documente de asigurare. Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta-reclamanta a înregistrat operațiuni constând în livrări intracomunitare de bunuri, pentru care a aplicat scutirea de taxă pe valoarea adăugată prevăzută la art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, emițând către clienții săi, în regim de scutire de TVA, următoarele facturi: În ceea ce privește D., facturile nr. u/04.03.2011, nr. x/11.11.2011, nr. t/02.03.2012, nr. s/02.03.2012, nr. n/03.07.2012 și nr. o/21.07.2011, În ceea ce privește C., facturile nr. x/24.09.2012, nr. y/28.09.2012, nr. z/03.12.2012, w/21.12.2012, nr. t/21.12.2012, nr. s/20.11.2013, nr. q/11.06.2014, nr. r/08.09.2014 și nr. A110/09.10.2014, În ceea ce privește B., facturile nr. v/22.11.2012, nr. A062/26.11.2012, nr. A069/18.12.2012 nr. A017/22.03.2013, A018/22.03.2013, nr. A019/22.03.2013,nr. v/23.08.2013, nr. A057/08.08.2013, nr. A061/23.08.2013 nr. A105/19.09.2014, nr. A125/23.10.2014, nr. A157/19.12.2014. Urmare verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală nu au acordat recurentei-reclamante scutirea de taxă pe valoarea adăugată aferentă operațiunilor derulate cu clienții mai sus menționați deoarece s-a reținut că nu a justificat cu documentele prevăzute de lege că operațiunile respective se încadrează în categoria livrărilor intracomunitare. Înalta Curte apreciază că toate aceste aspecte, precum și documentele de la dosarul cauzei și legislația incidentă au fost avute în vedere și analizate, temeinic și legal de către instanța de fond când a pronunțat hotărârea atacată. Sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante în sensul ca au fost încălcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României raportat la art. 7 din Convenția Europeană