ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3403/2022

Ședința publică din data de 9 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, prin reprezentanți legali, solicitând obligarea acesteia la soluționarea plângerii întregistrate în evidențele sale sub nr. x/08.10.2019 prin emiterea unei decizii obligatorie pentru părți și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 58 din 09 iulie 2020, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, a obligat autoritatea pârâtă la soluționarea în condițiile art. 7

1

alin. (2) din Legea nr. 123/2012 a plângerii formulate de reclamanți împotriva operatorului de distribuție a energiei electrice C. S.A.. A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2050 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 2000 de RON cu titlu de onorariu avocat și 50 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 58 din 9 iulie 2020 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei.

În opinia recurentei, sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în speță, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta ANRE învederează instanței de recurs că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 127/2014 de modificare a Legii energiei electrice și gazelor naturale nr. 123/2012, obligația stabilită în sarcina ANRE pentru soluționarea disputelor privind accesul la rețelele din domeniul energiei era deja stipulată în cuprinsul prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, încă de la data de publicării Legii, adică 19.07.2012.

Susține recurenta că, la momentul introducerii în Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 a art. 7

1

alin. (2), prin intermediul Legii nr. 127/2014, existau dispoziții speciflcc de soluționare de către subscrisa ANRE a disputelor/divergențelor privind accesul la rețelele/sistemele din domeniul energiei, respectiv cele din art. 25 alin, (3) din Legea nr. 123/2012, prevederi care au fost inclusiv transpuse în legislația secundară, prin Ordinul ANRE nr. 85/2014.

Or, precizează recurenta că, este evident în acest context că legiuitorul român nu avea cum să reglementeze aceeași problemă juridică, respectiv aceea a soluționării disputelor privind accesul la rețeaua electrică, prin două prevederi legale diferite. Prin urmare, plângerea D. întemeiată exclusiv pe prevederile art. 7

1

alin. (2) din Legea nr. 123/2012, respectiv acțiunea introductivă de instanță, care a avut același temei legal exclusiv, așa cum rezultă din considerentele Sentinței recurate, au un temei legal greșit, inaplicabil obiectului plângerii/acțiunii.

Precizează recurenta că, intimații au susținut în mod eronat că, recurenta ANRE nu a soluționat plângerea acestora, prin faptul că ANRE nu a emis, în temeiul art. 7

1

din Legea nr. 123/2012, o decizie obligatorie pentru părți care, în opinia intimaților, ar fi trebuit emisă de autoritatea de reglementare în urma soluționării plângerii acestora, înregistrate la ANRE cu nr. 87324/08.10.2019.

Susține recurenta că, instanța de fond a realizat în mod nelegal o interpretare proprie a actelor normative primare și secundare incidente, care nu poate fi validată la o analiză aprofundată a instanței de control judiciar.

Recurenta susține că, ANRE a dovedit totală deschidere față de intimați, cărora le-a răspuns în mod detaliat, după ce a solicitat și primit date și informații de la operatorul de distribuție în cauză, oferind petenților informații legate de legislația aplicabilă problemei cu care se confruntă. Totodată le-a comunicat intimaților că, dacă doresc ca solicitarea lor să fie soluționată printr-o decizie obligatorie pentru părți, aceștia sunt obligați să respecte pașii procedurali din cuprinsul Ordinului ANRE nr. 85/2014.

Soluția instanței de fond este bazată pe concluzia că orice formă ar îmbrăca solicitarea intimaților, aceasta ar trebui soluționată de autoritatea de reglementare prin decizie; cu alte cuvinte, orice încălcare a prevederilor legislației secundare aplicabile nu ar avea niciun fel de efect, respectiv ar rămâne fără vreo sancțiune, deoarece ANRE ar avea oricum obligația de a soluționa disputa prin decizie, ignorând astfel un act administrativ cu caracter normativ în vigoare, Ordinul ANRE nr. 85/2014.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte constată că, intimații-reclamanți din prezenta cauză au investit, la data de 07.10.2019, autoritatea pârâtă cu plângerea formulată împotriva operatorului de distribuție a energiei electrice S.C. C. S.A., referitor la diferendul ivit între intimații-reclamanți și operatorul de distribuire a energiei electrice referitor la branșarea imobilului construit de reclamanți în Mun. Iași, pe str. x.

Contrar susținerilor recurentei, plângerea adresată acesteia a fost întemeiată pe prevederile art. 7

1

alin. (2) din Legea nr. 123/2012 însă, aceasta, a calificat plângerea intimaților-reclamanți ca fiind o simplă petiție sens în care a comunicat acestora și operatorului de distribuție reclamat adresa nr. x/04.11.2019.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, reiese că recurenta-pârâtă a calificat nelegal plângerea ca fiind o simplă petiție, refuzând nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, să soluționeze plângerea cu care fusese investită.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la imposibilitatea derulării procedurii de soluționare a plângerii nu pot fi reținute, deoarece prevederile Ordinului ANRE nr. 85/2014 vizează doar soluționarea diferendelor de acces la rețeaua de distribuție a energiei electrice în condițiile art. 25 alin. (3) din Legea 123/2012, iar intimații-reclamanți și-au fundamentat plângerea pe prevederile art. 7

1

alin. (2) din Legea 123/2012.

Instanța de fond, în mod corect a observat că, în cauză, plângerea formulată de intimații-reclamanți vizează nu numai accesul la rețeaua de distribuție, ci în principal cota de finanțare excesivă impusă beneficiarilor în raport cu partea stabilită pentru operatorul de distribuție și în secundar soluția de racordare oferită (prin extindere rețea și nu prin branșare simplă), aspecte ce relevă că plângerea formulată nu se circumscrie exclusiv domeniului de aplicare al art. 25 alin. (3) din Legea 123/2012 și implicit procedurii reglementate de Ordinul nr. 85/2014 al ANRE.

Prin urmare, recurenta-pârâtă avea obligația de a soluționa plângerea împotriva operatorului în baza unei decizii în termen de 60 de zile de la investire, obligație refuzată în mod expres și nejustificat de către pârâtă, prin calificarea nelegală a plângerii ca fiind o simplă petiție.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinței nr. 58 din 09 iulie 2020 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2022.