Decizia nr. 3209/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 385/2020 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.12.2017 sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat: - anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 2210/C/31.08.2017, sub aspectul prevederilor referitoare la reclamant, ca netemeinic și nelegal; - obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea sa, prin care să includă, în cuantumul brut al indemnizației de încadrare și al sporurilor, și a majorării cu 15% a indemnizației de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcție de peste 5 ani), începând cu data de 1 iulie 2017, până la zi și în continuare.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 385 din 21 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de sesizare a CJUE ca nefiind utilă soluționării cauzei; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca rămasă fără obiect.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 385 din 21 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în cauză au fost încălcate dispozițiile Constituției României. Totodată, a invocat încălcarea art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1)-(2), art. 431 C. proc. civ., sub aspectul efectelor substanțiale, în opinia sa, acțiunea nefiind rămasă fără obiect urmare a soluționării definitive a dosarului nr. x/2017 si a emiterii Ordinului nr. 3358/C/25.08.2020, excepția nefiind invocată din oficiu si pusă în discuția părtilor, reclamantul neputându-se apăra. A mai susținut că dosarul nr. x/2017 nu a avut ca obiect anularea OMJ nr. 2210/C/31.08.2017 ce face obiectul dosarului de față, ci alt ordin de salarizare, OMJ nr. 2210/2017 nefiind anulat, rămânând în vigoare și producând efecte juridice, reclamantul fiind salarizat în baza acestui ordin inclusiv in cursul anului 2020. În subsidiar, recurentul a arătat că, în mod eronat s-a reținut că prin OMJ nr. 3358/C/25.08.2020, ar fi fost recunoscut dreptul litigios din prezentul dosar, majorarea de 15% din indemnizația brută de încadrare pentru vechimea în funcție de peste 5 ani, începând cu data de 01.07.2017 și în continuare, reîncadrarea operată și indemnizațiile de încadrare aferente nerespectând efectiv vechimea în funcție de peste 5 ani statuată de instanță, nefiind respectată salarizarea pentru vechimea în funcție de peste 5 ani, acțiunea nerămânând fără obiect, fiind încălcate și dispozițiile din legile salarizării privind egalizarea salariilor. În cuprinsul cererii de recurs s-a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare: "1) Dacă instanța națională, însărcinată cu aplicarea prioritară a dispozițiilor Directivei 1999/70/CE, are obligația de a asigura deplina aplicare a acestor norme, trebuind să refuze, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare din legislația națională, chiar ulterioară (cum sunt cele cuprinse în O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 285/2010, în Legea nr. 284/2010 și în Legea nr. 153/2017), fără a solicita sau aștepta abrogarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu?; 2) Dacă noțiunea de "condiții de încadrare în muncă" avută în vedere de clauza 4punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP), trebuie interpretată în sensul că aceasta poate servi drept temei pentru o cerere de tipul celei din acțiunea principală, care urmărește acordarea către un lucrător pe durată determinată a unui drept salarial pentru vechimea în funcție, drept rezervat prin prevederile de drept național lucrătorilor pe durată nedeterminată? 3) Dacă clauza 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE) trebuie interpretată în sensul că aceasta se opune instituirii unei diferențe de tratament (privind acordarea dreptului salarial pentru vechimea în funcție) între lucrătorii pe durată determinată (cum este reclamantul) și cei pe durată nedeterminată, justificată doar prin circumstanța că diferența este prevăzută de o normă legislativă (O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 153/2017) și administrativă (Ordinul M.J. nr. 2732/C/11.07.2018) internă a unui stat membru? 4) Dacă instanțele naționale, în temeiul clauzei 4 punctul 1 din Acordul-cadru privind munca pe durată determinată (prevăzut în anexa la Directiva 1999/70/CE), sunt obligate să apere drepturile individuale ale lucrătorilor pe durată determinată (cum este cazul reclamantului), în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative interne și în cazul salarizării inegale a acestor lucrători față de cei pe durată nedeterminată, mai ales când aceasta este realizată în același serviciu public (justiția fiind un serviciu public, conform dispozițiilor exprese ale art. 5 din Legea nr. 304/2004)?

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute. A susținut că în OMJ 3358/C/25.08.2020 a fost menționată vechime 5-10 ani, iar în lege nu există tranșa de vechime peste 5 ani, invocând art. 16 alin. (1) Cap VIII Anexa VI din Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 153/2017, cu privire la salarizarea asistentilor judiciari, susținerile recurentului privind chestiuni legate de executarea OMJ, iar nu de nelegalitatea acestui act. A mai arătat intimatul că, în opinia sa, cererea de sesizare CJUE a fost respinsă în mod corect de prima instanță, solicitând respingerea cererii se sesizare a CJUE formulată în recurs, ca inadmisibilă.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 22 martie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 19 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. (încadrat în funcția de asistent judiciar la Tribunalul Mureș, începând cu data de 29 iunie 2000), în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat următoarele: anularea Ordinului MJ nr. 2210/C/31.08.2017, sub aspectul prevederilor referitoare la reclamant, ca netemeinic și nelegal; obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea sa, prin care să includă, în cuantumul brut al indemnizației de încadrare și al sporurilor, și a majorării cu 15% a indemnizației de încadrare brute lunare (pentru vechimea în funcție de peste 5 ani), începând cu data de 1 iulie 2017, până la zi și în continuare. Prin sentința recurată, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca rămasă fără obiect, acesta formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că aceste dispoziții sunt incidente în cauză. Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2210/C/31.08.2017, s-a stabilit că, începând cu data de 1.07.2017, asistenții judiciari din cadrul tribunalelor din circumscripția teritorială a curților de apel, prevăzuți în Anexele 1-15, care fac parte integrală din ordin, se reîncadrează în funcție cu menținerea cuantumului brut al indemnizației de încadrare și al sporurilor, potrivit celor menționate în dreptul fiecăruia, în Anexe. Ordinul Ministrului Justiției nr. 2210/C/31.08.2017 a fost emis în aplicarea dispozițiilor cuprinse în Legea 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. În cuantumul drepturilor salariale aferente recurentului-reclamant nu a fost inclus și sporul de fidelitate de 15% corespunzător unei vechimi mai mari de 5 ani, acesta fiind motivul pentru care recurentul-reclamant a înțeles să conteste actul. Anterior acestui moment, prin Ordinul nr. 1479/C/24.05.2017 au fost stabilite drepturile salariale ale reclamantului de asemenea fără recunoașterea sporului de 15 % aferent unei vechimi mai mari de 5 ani. Acest ordin a fost contestat atât pentru nerecunoașterea unui VRS de 405 RON cât și pentru neacordarea sporului de fidelitate fiind pronunțată sentința nr. 4824/07.12.2017 prin care Ordinul nr. 1479/C/24.05.2017 a fost anulat în partea care se referea la recurentul-reclamant, cu obligarea Ministerului Justitiei să emită un nou ordin prin care să ia în considerare valoarea de referință sectorială de 405 RON la care se adaugă majorarea de 15% pentru vechime în funcție de peste 5 ani și cea de 10% prevăzută prin Legea nr. 293/2015. Instanța de fond a apreciat, în cadrul respectivului litigiu, că reclamantului i se cuvine majorarea de 15% având o vechime în funcția de asistent judiciar de peste 5 ani și acest spor a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive în favoarea altor colegi, asistenți judiciari. În drept au fost avute în vedere prevederile Legii nr. 71/2015. Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia nr. 2491/12.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respins recursul promovat de Ministerul Justiției. Potrivit dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată." Art. 431 alin. (2) din același act normativ prevede că "(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză și nu conduce la respingerea cererii ci, în condițiile existenței unei identități de părți, presupune o identitate între problema de drept dezlegată definitiv într-un alt litigiu și problema de drept care trebuie rezolvată în litigiul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Odată ce unei anumite probleme i s-a dat o dezlegare într-un litigiu anterior purtat între aceleași părți instanța de judecată nu poate, într-un litigiu ulterior, să tranșeze în mod diferit respectivul diferend. Raportându-ne la situația din speță se constată că, în condițiile în care, în cadrul litigiului anterior care a avut ca obiect un alt ordin de salarizare a reclamantului, s-a statuat că acesta este îndreptățit la acordarea sporului de 15% pentru vechime în funcție mai marea de 5 ani în considerarea faptului că pentru alți colegi asistenți judiciari acest spor a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive, nu mai este posibil ca acest drept să fie negat în cadrul prezentului litigiu care se referă tot la cuantumul salariului cuvenit aceleiași persoane. Dacă s-ar accepta ca, după ce anterior s-a stabilit, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că un ordin de salarizare a recurentului-reclamant este nelegal întrucât nu-i recunoaște acestuia sporul de fidelitate, ulterior să poată fi emis un nou ordin prin care să se nege din nou acest spor, dreptul la un proces echitabil ar deveni iluzoriu, fiind negată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive. Față de aceste considerente Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată pentru a se da eficiență prevederilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat. În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se constată că, în condițiile în care soluționarea litigiului depinde de modul în care se interpretează normele referitoare la autoritatea de lucru judecat întrebările preliminare formulate de recurentul-reclamant nu mai prezintă nicio utilitate practică, nefiind de natură să influențeze soluția din prezentul dosar. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 267 din TFUE, va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca inadmisibilă, și, în baza art. 496 alin. (1) și 497 din C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentința și rejudecând, va admite acțiunea așa cum a fost formulată.