ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2928/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea din data de 08.06.2017 înregistrată pe rolul acestei instanțe cu nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând anularea art. 4 din Normele metodologice la Legea 567/2004 publicate în Monitorul Oficial Partea I nr. 670 din 03.09.2015 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 448 din data de 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 448 din data de 17 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta - reclamantă a arătat că nu a invocat "și art. 1 al Protocolului 12 din 2000" ci a invocat în exclusivitate acest act.

Instanța de fond comite o eroare considerând că, din moment ce a invocat o speță a Curții Europene de Justiție anterioară anului 2000, rezultă că a invocat implicit și art. 14 din CEDO.

Este fals, deoarece această asumpție se bazează pe faptul că în materia discriminării prohibite de Protocolul 12 este valabilă doar jurisprudența posterioară intrării în vigoare a Protocolului.

Or, toate chestiunile de principiu în materie de discriminare rezolvate de Curte înainte de anul 2000 sunt valabile pentru practica Protocolului 12.

Recurenta - reclamantă a arătat că, din perspectiva Protocolului 12, analiza discriminării pe care a făcut-o Curtea de Apel București este nelegală.

Obligația legală a Curții de Apel în aplicarea internă a Protocolului 12 era aceea de a respecta linia de analiză pe care o urmează Curtea Europeană a Drepturllor Omului atunci când este sesizată cu o chestiune legată de discriminare.

Prima observație care se impune în legătură cu această linie de analiză este aceea că, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții de la Strasbourg în materie de discriminare sarcina probei este inversată de la reclamant la stat.

Guvernului și intervenientului, Ministerul Justiției, le revenea obligația să probeze, la standardul dincolo de orice dubiu rezonabil, justificarea diferenței de tratament (a se vedea, Inter alia, DH și alții c. Cehia din 13.11.2007 și Stoica c România din 04.03.2008).

Odată ce reclamantul a afirmat existența unei diferențe de tratament, instanța trebuia să pretindă Guvernului și Ministerului Justiției să demonstreze existența unei justificări obiective si rezonabile.

Această justificare obiectivă și rezonabilă este cea prin care, pe de o parte, statul trebuia să probeze că a urmărit un scop legitim într-o societate democratică, iar pe de altă parte, că a respectat un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

Instanța de fond nu a motivat existența scopului legitim în instituirea diferenței de tratament în nici un moment, nici Guvernul, nici Ministerul Justiției, nu discută nici înainte, nici după rejudecare, chestiunea scopului legitim ai art. 4 din H.G. nr. 706/2015. Ambii intimați-pârâți au considerat că în speță nu există condiția liminară a situațiilor comparabile.

În speță, este vorba de o normă tehnică, o normă care reglementează tratamentul juridic care trebuie acordat fracțiunilor de vechime care depășesc 6 luni.

Recurenta -reclamantă apreciază că toate fracțiunile de vechime trebuie tratate la fel, deoarece acest tratament reprezintă modul de rezolvare a unei chestiuni tehnice. Este greu de înțeles cum chestiuni tehnice diferite pot fi justificate prin condiții de muncă diferite.

Acest argument liminar, faptul că situațiile grefierilor și cele ale militarilor nu sunt comparabile este contrazis clar de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În concluzie, un mod de calcul diferit al vechimii care o împiedică să obțină vechimea minimă necesară pentru obținerea pensiei de serviciu este imposibil de justificat printr-un scop legitim.

Scopul legitim este pur și simplu absent în sentință. Faptul că scopul legitim nu a fost determinat de instanță este un motiv de nelegalitate a sentinței.

Existența unui raport de proporționalitate a măsurii, în funcție de scopul legitim urmărit, nu poate fi stabilit în această speță atât timp cât instanța nici măcar nu a enunțat scopul legitim.

Instanța de fond nu a analizat faptul că actele depuse la dosar de Guvernul României demonstrează că la elaborarea Normelor metodologice aflate în discuție nu a fost luat în considerare Protocolul 12 la CEDO.

Curtea de Apel București este în eroare cu privire la modul în care se invocă discriminarea potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Începând cu anii 90 Curtea Europeană a extins câmpul de aplicare al articolului 14. De exemplu, a extins câmpul de protecție al articolului 14 la drepturile sociale. Curtea a atașat dreptului de proprietate dreptul unui șomer la alocație de urgență (Gaygusuz c. Austria, 1609.1996) sau, a acceptat că dreptul de a accede la o profesie reglementată poate face obiectul articolului 14 (Bigaeva c, Grecia, 28.05.2009).

Altfel spus, dreptul la non-discriminare s-a autonomizat. Însă mențiunea articolului 14 CEDO în sentință este inutilă deoarece, prin ratificarea Protocolului 12, România a aderat la interdicția generală a discriminării, care acoperă orice drept individual recunoscut de legislația internă.

Prin întâmpinările formulate, intimații -pârâți Ministerul Justiției și Guvernul României au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Demersul judiciar al intimatei-reclamante A. vizează anularea dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 706/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului National de Expertize Criminalistice, urmare a constatării diferenței de tratament în ceea ce îi privește pe beneficiarii pensiei speciale de serviciu, respectiv personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea în raport cu beneficiarii pensiilor militare de stat.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că este nefondat.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, hotărârea instanței de fond răspunde exigențelor unei motivări conforme art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., soluția de respingere a cererii de chemare în judecată fiind pronunțată în raport de Protocolul nr. 12/200 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, invocat de reclamantă.

Contrar celor susținute de recurenta - reclamantă, instanța de fond a motivat diferența de tratament instituită prin dispozițiile legale contestate în cauză, reținând că modalitatea în care legiuitorul consideră că trebuie să reglementeze accesul la pensia de serviciu în cazul fiecărei categorii profesionale care are acest drept ține de oportunitate, iar nu de legalitate. Nu poate fi comparată reglementarea dreptului la pensie din cadrul unei categorii profesionale cu reglementarea respectivului drept din cadrul altor categorii profesionale, întrucât situațiile nu sunt, în mod evident, comparabile, profesiile fiind diferite prin atribuții, restricții, incompatibilități etc, legiuitorul fiind acela care optează cu privire la reglementarea pensiei speciale in funcție de fiecare categorie profesională. În plus, trebuie amintit că doar legiuitorul este abilitat să stabilească conținutul, condițiile și limitele exercitării dreptului la pensie. Legiuitorul poate face diferențieri, prin norme derogatorii, pentru anumite categorii de persoane, cu condiția ca tratamentul juridic instituit să fie identic pentru situații egale.

Înalta Curte reține că argumentarea soluției date cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă este suficientă pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să poată exercita un control de legalitate adecvat al acesteia.

Nu este fondat nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de fond nefiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-reclamantă a solicitat anularea dispozițiilor art. 4 din Hotărârea Guvernului 706/2015 care statuează că "La calculul pensiei de serviciu, perioada de vechime în funcție sau în specialitate mai mică de un an, realizată peste vechimea în funcție sau în specialitate stabilită de lege pentru acordarea pensiei de serviciu nu se ia în considerare", invocând o discriminare bazată pe diferența de tratament între beneficiarii pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea și beneficiarii pensiilor militare de stat.

În speță, recurenta - reclamantă are o vechime în specialitate de 19 ani, 9 luni și 26 de zile, aceasta îndeplinind funcția de grefier la Tribunalul Arad, în prezent fiind pensionată pentru limită de vârstă, conform deciziei nr. 291426/02.04.2014 emisă de Casa Județeană de Pensii Arad.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a demonstrat că are vechimea minimă stabilită prin art. 68

5

din Legea nr. 567/2004 pentru a benefica de pensia de serviciu și astfel, de a invoca vătămarea interesului său privat prin aplicarea normei a cărei nulitate o invocă.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 68

5

alin. (1) și (2) din Legea nr. 567/2004 "(1) Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea prevăzut la art. 3 alin. (2), personalul de specialitate criminalistică și personalul care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică prevăzut la art. 3^1, precum și tehnicienii criminaliști din cadrul parchetelor, cu o vechime de cel puțin 25 de ani în specialitate, pot beneficia, la împlinirea vârstei de 60 de ani, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de media salariilor de bază brute lunare realizate, inclusiv sporurile, corespunzătoare ultimelor 12 luni de activitate anterioare lunii în care se depune cererea de pensionare.

(2) De pensia de serviciu prevăzută la alin. (1) beneficiază, la împlinirea vârstei de 60 de ani, și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul de specialitate criminalistică și personalul care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică, precum și tehnicienii criminaliști din cadrul parchetelor, cu o vechime în specialitate între 20 și 25 de ani, în acest caz cuantumul pensiei fiind micșorat cu 1% din baza de calcul prevăzută la alin. (1) pentru fiecare an care lipsește din vechimea în specialitate integrală."

Or, raportat la situația de fapt existentă în cauză, intimata-reclamantă are o vechime în specialitate inferioară celei minime stabilite prin art. 68

5

alin. (2) din Legea nr. 567/2004, astfel încât ipoteza normei cuprinse în art. 4 din H.G. nr. 706/2015 nu îi este aplicabilă, aceasta vizează perioada de vechime în specialitate realizată peste vechimea stabilită de Legea nr. 567/2004 pentru acordarea pensiei de serviciu și nu vechimea în specialitatea necesară pentru acordarea pensiei de serviciu.

În realitate, recurenta - reclamantă prin prezentul demers judiciar tinde la obținerea vechimii minime de 20 de ani în specialitate stabilită cu caracter derogatoriu prin alin. (2) al art. 68

5

din Legea nr. 567/2004.

În susținerea demersului său recurenta - reclamantă nu a invoca niciun motiv de nelegalitate privind eventuala necompetență a emitentului sau nerespectarea regulilor procedurale de emitere a actului atacat, nici nelegalitatea prin încălcarea prevederilor legale cu forță juridică superioară, ci a considerat discriminatorie reglementarea criticată prin comparație cu reglementarea privind pensiile militare.

Înalta Curte reține că instanța de fond a arătat, în mod corect, că o discriminare directă în baza H.G. nr. 706/2015 nu poate fi reținută, având în vedere dreptul de apreciere al legiuitorului în ceea ce privește modalitatea de reglementare a dreptului la pensie pentru fiecare categorie profesională, precum și imposibilitatea realizării unei comparații între diferite categorii profesionale.

De asemenea, este corectă și statuarea că nu poate fi reținută discriminarea nici prin prisma Protocolului nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Nu se poate contesta că în ierarhia actelor normative, Protocolul 12 este superior legii naționale, însă, așa cum a reținut și instanța de fond, discriminarea, din perspectiva jurisprudenței CEDO nu poate fi invocată de sine stătător, ci ar trebui asociată cu un drept substanțial protejat de Conventie. În cauză, recurenta - reclamantă nu a arătat care ar fi dreptul său protejat de Convenție, în lumina obiectului litigiului.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 448/2020 din data de 17 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2022.