ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2775/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal la data de 10.07.2020, contestatoarea A. a solicitat admiterea contestației împotriva Rezoluției Inspectorului-Șef din 18.06.2020, emise în lucrarea x1 prin care a fost respinsă plângerea formulată și a Rezoluției de clasare nr. 521/A/14.02.2020, date de Inspectorul Judiciar în dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători, prin care s-a clasat sesizarea privind conduita necorespunzătoare a judecătorului, B. din cadrul Judecătoriei Buftea, desființarea rezoluțiilor inspectorului-șef și rezoluția de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Prin sentința nr. 643 din data de 21 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins formulată de contestatoarea A. împotriva Rezoluției Inspectorului-Șef din 18.06.2020, emise în lucrarea x1 și a Rezoluției de clasare nr. 521/A/14.02.2020 date de Inspectorul judiciar în dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru judecători, în contradictoriu cu intimata, Inspecția Judiciară.

Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs contestatoarea A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate, admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat următoarele:

Instanța de fond nu a analizat absolut nici o critică concretă adusă în plângere, referitoare la încălcarea art. 117 din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al ANCPI și ale art. 555 și 563 din C. civ., la nestudierea dosarului nici la momentul acordării cuvântului pe fond, dar nici la momentul pronunțării și motivării sentinței;

Considerentele sentinței lipsesc de conținut și aplicare dispozițiile art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004; prima instanță nu a analizat sub nici o formă de ce nu s-a putut reține de către Inspecția Judiciară încălcarea de către judecătorul vizat de sesizare, a normelor de drept material cuprinse în art. 117 din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al ANCPI, dar și în art. 555 și 563 C. civ., și despre ce raționament valid poate fi vorba în cauză când judecătorul a refuzat să rezolve suprapunerile cadastrale, deși legea îl obligă să săvârșească această operațiune. Judecătorul a afirmat că operațiunea de grănițuire și de rezolvare a suprapunerilor "este imposibilă, având în vedere diferențele dintre suprafața în acte și cea rezultând din măsurători ale terenurilor aflate în litigiu" .

Legiuitorul a chemat judecătorul să soluționeze suprapunerile reale constatate, în caz de neînțelegere a părților; cu toate acestea, judecătorul a refuzat să soluționeze suprapunerile și, pe cale de consecință, revendicarea și grănițuirea. Practic, judecătorul cauzei se face vinovat de denegare de dreptate. Potrivit art. 5 C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. Judecătorul a nesocotit norma prevăzută în art. 117 din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al ANCPI (care arată că, în lipsa înțelegerii amiabile a părților, suprapunerile cadastrale se soluționează de instanța de judecată), dar și art. 555 și 563 C. civ.

Instanța de fond a subliniat că interpretarea normei de drept procesual sau material nu poate constitui un element de compunere a unei abateri disciplinare, din moment ce norma respectivă supusă interpretării de judecător constituie, în realitate, o aplicare a legii, exclus a fi supusă controlului administrativ, însă în plîngerea adresată Inspecției Judiciare, reclamantanu a pus în discuție soluția judecătorului cu privire la probe și la fondul cauzei, ele fiind supuse căii de atac exercitate.

Abaterile disciplinare pe care le-a imputat judecătorului au fost: necunoașterea (sau neaplicarea) de către magistrat a unor norme de drept material elementare pentru obiectul cauzei (art. 117 din Regulamentul de avizare, recepție si înscriere în evidentele de cadastru si carte funciară aprobat prin Ordinul ur. 700/2014 al ANCPI si art. 555 si 563 C. civ., nestudierea dosarului până la ultimul termen de judecată când s-au formulat concluzii pe obiectiunile la raportul de expertiză si pe fondul cauzei, precum si nestudierea completă a dosarului nici chiar la pronunțarea soluției si ulterior, la momentul motivării hotărârii.

Deși dosarul avea o vechime în fond de 4 ani, judecătorul nu citise dosarul la momentul dezbaterii pe fond a cauzei, ceea ce a fost de natură să vatăme drepturile fiindu-i respinse obiectiunile la raportul de expertiză și fiind privată de o analiză judicioasă a cauzei. Conform dispozițiilor art. 7 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces. Iar potrivit art. 22 alin. (2) din același cod, judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Reclamanta nu a avut acces la administrarea unui probatoriu util și pertinent cât timpul judecătorul le-a respins pentru că era în eroare cu privire la conținutul cererii de chemare în judecată, nestudiind dosarul până la acel moment. In plus, argumentul judecătorului că dosarul are deja o longevitate prea mare ca să mai accepte obiecțiunile, nu poate fi decât unul de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat, soluționarea judicioasă a cauzei fiind sacrificată în favoarea celerității judecării pricinii (abatere prevăzută și de art. 99 Iit s) din Legea nr. 303/2004.

Dosarul nu a fost citit complet de către judecător nici măcar la momentul motivării, reiese din faptul că motivarea hotărârii sale s-a întemeiat pe răspunsul OCPI nr. 109192 din data de 18.05.2015 (dosar fond voi. I, fila x) care nu constata suprapunere cadastrală, deși ulterior OCPI a revenit în urma contestației reclamantei și a stabilit suprapunerile, răspunsuri care se găsesc la filele mai avansate ale dosarului (răspuns OCPI nr. 5373C/04.04.2018 - dosar fond voi. m, filele x și răspuns OCPI nr. 14669C/03.12.2015 - dosar fond voi. I, filele x).Pe de altă parte, judecătorul afirmă în hotărârea motivată că suprapunerile sunt constatate și de către experții din cauză, dar cu toate acestea acțiunea este neîntemeiată, ceea ce reprezintă o motivare complet contradictorie.

Refuzul de a soluționa suprapunerea care i-a fost prezentată spre rezolvare și, pe cale de consecință cererile de revendicare și grănițuire, este susceptibil de sancțiune disciplinară, deoarece judecătorul este singurul care, potrivit legiuitorului, prin exercitarea funcției poate rezolva suprapunerea reală a unor terenuri.

Prin necunoașterea dosarului, a îndatoririlor de serviciu și a legilor în vigoare, judecătorul B. afectează prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat.

Refuzul nejustificat al magistratului de a soluționa suprapunerile terenurilor în litigiu și cererile de revendicare și grănițuire prin hotărârea pronunțată, este de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat, abatere prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004. Prin conduita pe care a adoptat-o, judecătorul B., a dovedit dacă nu rea-credință, cel puțin gravă neglijența așa cum am explicat anterior, abatere prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, recurenta-reclamantă a invocat pe cale de excepție nulitatea absolută (art. 174 C. proc. civ.) a rezoluției x1 a Inspectorului șef C., întrucât rezoluția se bazează pe Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărior de inspecție aprobat prin Ordinul Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136 din 11 dec 2018, dată la care dl. Inspector șef C. avea calitatea de interimar (în perioada 5 septembrie 2018 - 14 mai 2019), numit politic în baza O.U.G. nr. 77/2018. În acest sens, a solicitat admiterea excepției invocate, constatarea inaplicabilitații prevederilor legale cuprinse în O.U.G. nr. 77/2018 privitoare la interimatul funcției de inspector-șef al Inspecției Judiciare, întrucât acestea contravin normelor obligatorii ale dreptului Uniunii Europene (art. 19 din Tratatul pentru Uniunea Europeană și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene) și, în consecință, constatarea nulității absolute a rezoluției x1.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că excepția nulității absolute a rezoluției x1 a Inspectorului șef C., calificată de instanță în ședința publică din 04.05.2022, drept cerere, nu a fost formulată la momentul inițial la care s-a formulat acțiunea în fond, deși era o chestiune care exista la momentul formulării acțiunii, astfel că nu poate fi examinată direct în recurs, întrucât se opun prevederile art. 494 coroborate cu cele ale art. 478 din C. proc. civ.

Prin urmare, recursul va fi supus controlului de legalitate al Înaltei Curți doar din perspectiva pretinsei încălcări de către instanța de fond a prevederilor art. 99 lit. s) și lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin sesizarea adresată autorității publice intimate, recurenta-reclamantă a arătat că prin conduita pe care a adoptat-o judecătorul B. a dovedit rea-credință sau cel puțin gravă neglijență, pe motiv că nu a studiat dosarul cauzei și a refuzat să judece cauza, nesocotind prev. art. 555 și 563 din C. civ. și art. 117 din Regulamentul de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 700/2014 al ANCPI.

Sesizarea recurentei-reclamante a fost clasată prin rezoluția nr. 521/A/14.02.2020, motivat de faptul că nu au rezultat indicii de săvârșire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Împotriva rezoluției de clasare recurenta-reclamantă a formulat plângere în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția Inspectorului Șef din 18.06.2020 emisă în lucrarea nr. x1.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu contestație împotriva rezoluției Inspectorului Șef din 18.06.2020 emisă în lucrarea nr. x1 prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 521/A/14.02.2020, apreciind că este netemeinică, iar prima instanță a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată reținând, în esență, că actele administrative atacate sunt legale și temeinice.

Analizând criticile de nelegalitate referitoare la încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a normelor de drept material, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauza de față, acest motiv de casare nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Recurenta-reclamantă a reluat o parte din susținerile formulate în sesizarea și plângerea adresate Inspecției Judiciare, fiind nemulțumită de neîmpărtășirea punctului său de vedere, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptelor de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îl privește pe judecătorul ce a făcut obiectul verificărilor.

Înalta Curte, în deplin acord cu judecătorul primei instanțe, apreciază că inspectorii judiciari, în soluționarea sesizării, au efectuat verificări în raport de susținerile petentului din perspectiva prevederilor art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004 forma în vigoare la data emiterii actului.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare, potrivit lit. s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat și potrivit lit. t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Totodată, la art. 991 alin. (1) și (2) din aceeași lege sunt definite noțiunile de rea credință și gravă neglijență. Astfel, "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraților, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de față.

Or, în cauza de față, în mod corect instanța de fond a apreciat că, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a acestor abateri, în condițiile prezentate.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare au vizat, de fapt, raționamentul logico-juridic al magistratului care a stat la baza respingerii cererii de chemare în judecată, respectiv modul în care a interpretat probele administrate în cauză, precum și soluția de respingere a obiecțiunilor formulate de reclamantă în ceea ce privește raportul de expertiză efectuat în cauză.

Or, aceste nemulțumiri pot fi supuse exclusiv controlului judiciar exercitat în cadrul căilor de atac și nu controlului administrativ, neputându-se reține un refuz cu rea-credință al judecătorului fondului, de soluționare a cauzei, cum pretinde recurenta-reclamantă.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că lipsesc elementele care să ateste reaua-credință sau grava neglijență a magistraților în legătură cu modul de soluționare a demersului judiciar inițiat de reclamantă, și că nu poate fi pusă în discuție legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești prin intermediul verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecția Judiciară.

Așadar, Inspecția Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuțiile sale legale, în limitele și cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, în raport de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, potrivit cărora "hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale", dar și ținând cont de dispozițiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeași Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate. Modul în care magistrații instrumentează, apreciază probatoriul, califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care aceștia încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de față.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 643 din 21 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 mai 2022.