ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2425/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, a formulat în contradictoriu cu pârâta ANAF-Direcția Generală Regională a Fiannțelor Publice Galați, contestație împotriva deciziei nr. 532/27.05.2015, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva RIF x/2015 și a Deciziei de impunere nr. x/2015 întocmite de AJFP Galați, solicitând anularea acestor acte administrative și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința nr. 87/12.04.2017, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a anulat în parte decizia nr. 532/27.05.2015 a DGRFP Galați, decizia de impunere nr. x/26.03.2015 și RIF nr. x/26.03.2015, în sensul că le-a menținut pentru suma de 806. 068 RON, impozit pe profit suplimentar cu majorările și penalitățile de întârziere aferente și suma de 984.654 RON TVA, cu majorările și penalitățile de întârziere aferente.

1.3. Prin Decizia nr. 4561/9.10.2019, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, a casat casată sentința curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați sub nr. x/2015*.

În rejudecare, prin sentința nr. 12 din 5 februarie 2020, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal:

(i) a admis în parte contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată legal prin administrator judiciar CI B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați;

(ii) a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea RIF nr. 737 F-GL 116/26.03.2015;.

(iii) a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/26.03.2015 și Decizia nr. 531/27.05.2015 a DGRFP Galați de soluționare a contestației prealabile respectiv numai în privința sumei de 909.190 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar precum și majorările și penalităților de întârziere aferente.

(iv) a respins ca nefondate celelalte pretenții ale reclamantei.

Împotriva sentinței nr. 12 din 5 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța și-a bazat hotărârea exclusiv pe concluziile expertizei fiscale efectuate în cauză, fără să analizeze apărările formulate de instituția pârâtă și obiecțiunile la raportul de expertiză, dovedite cu documentele depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce privește realitatea tranzacțiilor, recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Susține recurenta-pârâtă că a probat faptul că, așa zisele tranzacții derulate între S.C. A. S.R.L. și partenerii săi nu reflectă operațiuni reale, verificabile sub aspectul legalității, documentele emise de aceștia neavând calitatea de document justificativ.

Organele fiscale au stabilit, pe baza documentelor puse la dispoziție, a constatărilor proprii și a controalelor încrucișate dispuse în cauză, că furnizorii scriptici sunt persoane juridice fără activitate economică reală, respectiv firme de tip "fantoma" sau carusel interpuse în mod artificial în circuitul comercial, care funcționează doar ca emitenți de documente justificative, respectiv facturi generatoare de cheltuieli și TVA deductibilă.

Operațiunile pentru care organul fiscal nu a dat drept de deducere sunt nereale, facturile fiscale prezentând indicii temeinice care duc la concluzia că societatea verificată și-a diminuat obligațiile fiscale în mod fraudulos, deoarece aceste facturi au același scris, nu sunt plătite prin bancă sau casă, ci prin artificii contabile, furnizorii nu există sau au altă identitate.

Societatea nu a putut prezenta organelor de inspecție fiscală contractele de prestări servicii încheiate cu unii prestatori, din care să rezulte locul unde au fost executate aceste lucrări, precum și în ce au constat acestea și nici situații de lucrări, devize, procese-verbale din care să rezulte ruta, km parcurși, denumirea mașinilor tipografice reparate, precum și tipurile de lucrări, părțile reparate, iar pentru înregistrarea pieselor de schimb și a diverselor bunuri nu au fost întocmite note de intrare recepție etc.

Simplul fapt că reclamanta se află în posesia unor facturi fiscale nu justifică dreptul de deducere a valorilor înscrise și a taxei pe valoarea adăugată aferentă, atâta vreme cât nu se dovedește realitatea operțiunilor consemnate în aceste facturi.

Deținerea unei facturi fiscale este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a cheltuielilor și a taxei pe valoarea adăugată, legalitatea exercitării dreptului de deducere având în vedere, concomitent, două aspecte: cel de fond, care privește realitatea operațiunilor consemnate în documente, și cel de formă, care privește modul de completare a documentelor.

Înalta Curte de Casație și Justiție a adus clarificări în materia deductibilității TVA prin Decizia nr. V/2007, cu privire la aplicarea disp. art. 21 alin. (4) lit. f) și art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 privind Legea contabilității, potrivit căreia "taxa pe valoare adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA".

Atât instanța cât și expertul judiciar au considerat că nu are relevanță comportamentul fiscal al furnizorilor, dar răspunderea pentru întocmirea corectă a facturilor este solidară, incluzând atât furnizorul, cât și cumpărătorul, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991.

Rezultă astfel, contrar celor reținute de prima instanță, că nu pot fi luate în considerare tranzacțiile derulate de societatea reclamantă cu furnizorii care au dovedit un comportament fiscal inadecvat și nu pot fi considerate documente justificative facturile emise de aceștia și, prin urmare nu pot fi deduse cheltuielile și nu se acordă dreptul de deducere a TVA deductibilă, înscrisă în facturile care nu respectă prevederile art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4), art. 145 alin. (1) și (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 6 alin. (1) si 2 din Legea nr. 82/1991.

Organul fiscal nu poate considera cheltuielile înregistrate ca fiind deductibile la calculul profitului impozabil, doar pe baza unor tranzacții reflectate scriptic, în special atunci când din investigațiile efectuate nu rezultă certitudinea realității efectuării tranzacțiilor în cauză.

În cazul reclamantei, organele de inspecție fiscală au verificat dacă documentele în baza cărora agentul economic a efectuat înregistrarea în evidența contabilă a operațiunilor economice supuse analizei îndeplinesc condițiile de documente justificative, sens în care au întreprins toate diligențele necesare în vederea obținerii de informații în ceea ce privește realitatea operațiunilor economice consemnate în acestea, dacă documentele respective aparțin societăților menționate ca furnizori, respectiv precum si faptul daca operațiunile economice au fost înregistrate in evidenta contabila a societăților furnizoare, rezultând cele arătate mai sus.

Deoarece reclamanta nu a pus la dispoziția organelor de inspecție fiscală toate documentele relevante, pentru stabilirea situației fiscale aferente perioadei verificate, organul de inspecție fiscală este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului în conformitate cu art. 7 alin. (2) din O.G./2003 privind Codul de procedură fiscală.

Intimata-reclamantă a dedus cheltuieli și TVA pentru achiziții efectuate de la societăți comerciale declarate radiate sau inactive la data înregistrării facturilor, societăți comerciale care nu funcționează la sediul declarat, societăți comerciale care aveau activitatea suspendată, societăți comerciale care nu recunosc derularea de relații comerciale cu societatea A. S.R.L., societăți comerciale ce au trecut pe facturi Codul fiscal ce aparținea unei alte societăți comerciale, societăți comerciale ce nu și-au depus bilanțurile anuale sau alte declarații obligatorii ori au cuprins în aceste documente date nereale, societățile comerciale ce nu aveau salariați pentru a realiza prestări de servicii.

Instanța nu a luat în considerare aceste aspecte ci a reținut doar concluziile expertizei dispuse în cauză, în mod nefundamentat.

Astfel, art. 11 alin. (1) din Codul fiscal consacră, la nivel de lege, principiul prevalenței economicului asupra juridicului, al realității economice, în baza căruia autoritățile fiscale au dreptul să analizeze orice operațiune (tranzacție) nu numai din punct de vedere juridic, ci și din punct de vedere al scopului economic urmărit de contribuabil. În acest spirit, o tranzacție normală din punct de vedere juridic, poate să nu fie luată în considerare sau să fie reîncadrată din punct de vedere economic, în scopul aplicării legii fiscale. Astfel, simpla achiziție a unui bun/serviciu pe numele persoanei impozabile, nu constituie și o prezumție a utilizării în scop economic a bunului/serviciului achiziționat.

Având în vedere cele arătate consideră că instanța trebuia să rețină că tranzacțiile înregistrate nu reflectă operațiuni reale, verificabile sub aspectul legalității la furnizori, astfel că în mod legal organele de inspecție fiscala au majorat baza impozabilă cu suma de 5.947.556 RON reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal și au stabilit impozitul pe profit aferent în sumă de 951.609 RON.

Au mai arătat că au probat și faptul că a fost formulată sesizarea penală nr. 709/26.03.2015 comunicată către Parchetul de pe lânga Tribunalul Galați, prin care au fost semnalate aspectele arătate anterior.

Referitor la accesoriile în sumă de 1.690.788 RON (1.299.971 RON dobânzi + 390.817 RON penalități) contestate, aferente impozitului pe profit în sumă de 951.609 RON și taxei pe valoarea adăugată în sumă de 1.734.378 RON, s-a reținut faptul că stabilirea acestora reprezintă măsura accesorie în raport cu debitul. Deoarece în sarcina contestatoarei a fost reținut debitul reprezentând impozit pe profit și taxa pe valoarea adăugată, societatea datorează și accesoriile aferente, conform principiului de drept "accesoriul urmează principalul,,.

Intimata-reclamantă, legal citată, nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata -reclamantă S.C. A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune în anularea deciziei nr. 532/27.05.2015 emisă de recurenta pârâtă DGRFP Galați în soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/2015 emisă în baza RIF x/2015 întocmite de AJFP Galați, prin care s-au stabilit în sarcina intimatei-reclamante obligații suplimentare de plată în cuantum de 4.376.775 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 951.609 RON, accesorii aferente de 560.459 RON, TVA în sumă de 1.734.378 RON și accesorii aferente TVA în sumă de 1.130.329 RON.

Verificând documentele financiar contabile ale intimatei-reclamante pentru perioada supusă verificării 01.01.2009-2014, autoritatea fiscală a stabilit un impozit pe profit suplimentar de plată în sumă de 951.609 RON, accesorii aferente de 560.459 RON, TVA în sumă de 1.734.378 RON și accesorii aferente TVA în sumă de 1.130.329 RON, reținând că reclamanta a înregistrat în evidența contabilă operațiuni economice nereale (achiziții de mărfuri și servicii) de la societăți cu comportament fiscal neadecvat (societăți radiate sau inactive la data înregistrării facturilor; societăți care nu funcționează la sediul declarat sau care aveau activitatea suspendată; societăți care nu recunosc derularea de acte comerciale cu societatea A. S.R.L.; societăți care au trecut pe facturi Codul fiscal ce aparținea unei alte societăți comerciale; societăți ce nu și-au depus bilanțurile anuale sau alte declarații obligatorii ori care nu aveau salariați pentru a realiza prestări de servicii).

Prin urmare, s-a apreciat că facturile emise furnizorii vizați nu produc efecte juridice din punct de vedere fiscal, nu au conținut economic, operațiunile fiind efectuate cu scopul de a evita impozitarea, astfel că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea 571/2003, organele fiscale nu au luat în considerație tranzacțiile cu furnizorii vizați, și au majorat baza impozabilă a impozitului pe profit cu suma de 5.947.556 RON reprezentând cheltuieli nedeductibile fiscal, stabilind impozitul pe profit aferent în sumă de 951.609 RON.

Rejudecând cauza în fond, după casare, curtea de apel a găsit întemeiate parțial criticile de nelegalitate invocate de reclamantă, numai în privința înlăturării obligației privind plata sumei de 909.190 RON, reprezentând impozit pe profit suplimentar cu majorările și penalităților de întârziere aferente, sumă compusă din: 179.420 RON - profit impozabil aferent unor facturi emise de către furnizori care nu și-au îndeplinit obligațiile declarative către ANAF sau au fost radiate ulterior datei efectuării operațiunilor economice, organele fiscale considerând că operațiunile economice efectuate cu acești furnizori sunt nereale (anul fiscal 2009); 309.278 RON - impozit aferent unor operațiuni economice efectuate de către reclamantă cu furnizori care nu au raportat tranzacțiile efectuate cu reclamant, unele societăți fiind radiate ulterior datei efectuării tranzacțiilor cu reclamanta și din acest motiv nu a mai fost posibilă efectuarea unui control încrucișat (anul fiscal 2010); 321.778 RON - impozit suplimentar aferent unor operațiuni efectuate cu furnizori care nu au raportat tranzacțiile efectuate cu reclamanta (anul fiscal 2011); 7.971 RON - impozit suplimentar aferent unor operațiuni economice efectuate cu furnizori care nu au raportat tranzacțiile efectuate cu reclamanta (anul fiscal 2012); 91.190 RON impozit stabilit suplimentar, de asemenea, pentru operațiuni efectuate cu furnizori care nu au raportat tranzacțiile efectuate cu reclamanta (anul fiscal 2013), situație dovedită prin constatările organului fiscal dar și prin expertiza judiciară administrată în faza primei judecăți pe fond a cauzei și care nu a fost înlăturată prin decizia de casare.

Instanța de fond a constatat că în sarcina reclamantei au fost stabilite sume de plată cu titlu de impozit suplimentar cu luarea în considerare exclusiv a comportamentului altor agenți economici și independent de existența unei culpe a reclamantei din punct de vedere al îndeplinirii obligațiilor fiscale, fiind incidentă în cauză jurisprudența CJUE în materie (Cauzele conexe Mahageben și David, C-80/11 și C-142/11).

Soluția instanței de fond este însușită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt fiscale.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut lipsa motivării proprii judecătorului, respectiv preluarea integrală a concluziilor raportului de expertiză fiscală, corelativ cu neanalizarea apărărilor din întâmpinare și a obiecțiunilor la raportul de expertiză, dovedite cu documentele depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte, contrar afirmațiilor recurentelor-pârâte, constată că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât a analizat în mod complet argumentele și apărările formulate de părți, inclusiv cele ale pârâtelor și a expus în mod corespunzător raționamentul care a condus la formarea convingerii sale asupra dezlegării date pricinii, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de reclamantă nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării susținerilor pârâtelor, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților.

Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta speță. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătorești nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susțin soluția nefiind o chestiune de volum, iar în speță, motivarea sentinței recurate cuprinde argumente ample și suficiente, care confirmă analiza efectivă a cauzei și a susținerilor tuturor părților.

În egală măsură, valorificarea de către instanța de fond a concluziilor raportului de expertiză fiscală realizat în cauză nu are semnificația neanalizării întregului ansamblu probator ori a unei atitudini părtinitoare în favoarea reclamantei, ci dimpotrivă, confirmă o analiză judicioasă a cauzei și o aplicare corespunzătoare a regulilor de procedură care permit instanțelor de judecată să recurgă la opinia unui expert în vederea lămuririi unor aspecte de ordin tehnic.

De altfel, autoritatea recurentă a avut posibilitatea efectivă de a formula apărări și de a contesta concluziile raportului de expertiză prin formularea de obiecțiuni, însă acestea au fost respinse motivat de prima instanță.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că sentința recurată îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus de o manieră suficientă considerentele care au fundamentat soluția adoptată, asupra cărora instanța de recurs se va apleca odată cu verificarea incidenței pct. 8 al art. 488 alin. (1) din același cod.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aplicarea greșită a dispozițiile legale prevăzute la art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt, de asemenea, nefondate.

Recurenta-pârâtă susține că societatea reclamantă a "relaționat" cu furnizorii săi în vederea creării unei situații artificiale, unui avantaj fiscal, deși tranzacțiile efectuate nu erau reale.

Nerealitatea tranzacțiilor a fost dedusă de organele fiscale din mai multe împrejurări, respectiv: parte din facturile înregistrate în contabilitate provin de la furnizori declarați radiați sau inactivi; furnizori care au înscris în facturile emise Codul fiscal al altei persoane juridice; anumiți furnizori nu aveau salariați declarați, prin urmare nu ar fi avut cum să presteze serviciile înscrise în factură, societăți care au declarat că nu au avut relații comerciale cu aceasta; anumite rubrici ale facturilor nu sunt completate iar reclamanta nu dispune, pe lângă factură, de alte documente suplimentare; anumiți furnizori nu (mai) funcționează în sediul declarat astfel că nu au putut fi contactați în vederea verificării operațiunilor întreprinse, și/sau care nu si-au depus bilanțurile anuale sau/nu au declarat în care să ateste operațiunea economică desfășurată.

Înalta Curte reține că realitatea/nerealitatea tranzacțiilor încheiate de societatea reclamantă cu furnizorii evidențiați prin actele de impunere este privită de recurenta-pârâtă numai din perspectiva comportamentului fiscal al vânzătorilor, neinteresând că reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile legale prevăzute de lege.

Împrejurările intervenite ulterior datei la care a avut loc operațiunea impozabilă nu pot fi imputate intimatei-reclamante, cum în mod corect a reținut prima instanță.

În acest sens, se constată că societățile în cauză au devenit inactive sau fuseseră radiate din Registrul Comerțului ulterior încheierii tranzacțiilor, de asemenea, faptul că nu mai funcționau la sediul declarat, reprezintă o situație ulterioară, fără relevanță în considerarea reclamantei ca fiind de conveniență cu aceste entități.

Recurenta-pârâtă are obligația să dovedească reaua-credință a reclamantei și înțelegerea acesteia cu societățile furnizoare pentru fraudarea legii prin obținerea unui avantaj fiscal.

Din punctul de vedere al comportamentului economic și fiscal al intimatei-reclamante, organele fiscale nu au demonstrat caracterul fictiv al al tranzacțiilor și nici implicarea intimatei în operațiuni de fraudă fiscală alături de furnizorii săi,toate neregulile fiind extrase ca urmare a împrejurărilor sus-arătate (societăți inactive, radiate sau nu funcționează la sediul declarat).

Imposibilitatea de verificare a realității prețului tranzacțiilor, datorită lipsei furnizorilor la sediul declarat, nu se susține, deoarece există, potrivit disp. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, metode de estimare a prețului de achiziție.

Dispozițiile art. 21 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal au fost respectate de către societatea reclamantă, toate cheltuielile au fost înregistrate în contabilitate, au la bază un document justificativ și au fost realizate în scopul realizării de venituri impozabile.

Intimata-reclamantă a respectat dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, s-au depus toate declarațiile fiscale și s-au achitat taxele și impozitele aferente.

Intimata-reclamantă beneficiază de prezumția de bună-credință, sarcina răsturnării acestei prezumții revenind organelor fiscale, astfel cum se arată în hotărârea pronunțată de CJUE în Cauza C-18/13 maks Pen Food.

În mod greșit, organele fiscale în loc să pornească de la prezumția de bună credință a reclamantei, au aplicat acesteia o așa-zisă prezumție de cunoaștere a comportamentului economic și fiscal inadecvat al societăților furnizoare, deși toate împrejurările relevate în acest scop au avut loc după încheierea operațiunilor comerciale.

Soluția se impune și din perspectiva jurisprudenței CJUE, Curtea de Justiție statuând că dreptul de deducere al contribuabilului nu poate fi refuzat pentru nereguli săvârșite de emitentul facturii pentru mărfurile livrate atât timp cât acesta nu a știut și nu trebuia să știe că livrarea respectivă era implicată într-o fraudă (Cauza PPUH Stehcemp, C- 277/14, Cauzele conexe Mahageben și David, C-80/11 și C-142/11, Cauza Bonik C-285/11), neputând fi refuzat dreptul contribuabilului de a deduce cheltuieli efectuate pentru realizarea obiectului de activitate pentru motivul că furnizorii săi nu desfășoară activitate la sediul social, nu au personal de specialitate angajat și alte asemenea, atâta vreme cât este dovedită livrarea efectivă a mărfurilor și introducerea lor în procesul de producție.

Deducerea TVA nu este condiționată decât de existența unei facturi care să cuprindă toate informațiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și de îndeplinirea obligației de a înregistra taxa, ambele condiții fiind îndeplinite.

Susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora soluția nedeductibilității ar fi fost dictată de principiul prevalenței economicului asupra juridicului și dispusă în limitele atribuțiilor conferite organului fiscal de art. 11 alin. (1) din Codul fiscal nu pot fi primite, întrucât nu a dovedit, fără putință de tăgadă, caracterul fictiv al tranzacțiilor societății intimate și, prin urmare, nu putea face apel la textul de lege invocat.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat faptul că intimata-reclamantă cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască implicarea într-o procedură de fraudă fiscală și, în plus, nici susținerea privind existența unei cercetări penale în curs, nu este aptă să conducă la reformarea sentinței atacate, atâta vreme cât nu s-a constatat pe această cale, cel puțin la nivel de indiciu suficient, a unei intenții sau activități ilicite care să atragă necesitatea refuzului stabilit în actele fiscale atacate.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Galați în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați împotriva sentinței nr. 12 din 5 februarie 2020 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 mai 2022.