ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2345/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.10.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 16946/18.09.2018, emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (echivalent în RON 450.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro) reprezentând despăgubiri materiale și morale urmare a accidentului rutier suferit în data de 10.11.2015, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea prezentei pricini.

Prin sentința nr. 9 din 10 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, a anulat parțial Decizia nr. 16946/18.09.2018, în ceea ce privește neaprobarea la plată a unei despăgubiri suplimentare în valoare de 216.250 RON, reprezentând daune morale. A obligat pârâtul la plata sumei suplimentare menționate. A respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru și a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita onorariul avocațial pe cale separată. A respins cererea în rest, ca neîntemeiată.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 9 din 10 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal susținând următoarele.

În cuprinsul considerentelor hotărârii, se relevă faptul că " în ceea ce privește pretinsa interdicție de a mai rămâne însărcinată timp de 5 ani, instanța reține că o atare concluzie medicală nu a fost consemnată în niciunul dintre înscrisurile depuse de reciamantă. Cu toate acestea, instanța reține că se poate asocia afecțiunilor dovedite medicai și o astfel de circumstanță agravantă, pe o perioada determinată asociată covalescețtei fiind de notorietate efectele unei sarcini și ale nașterii asupra oaselor bazinului a căror refacere se realizează prin plăci proteze, etc.

În mod evident, având În vedere cele mai sus relevate, instanța de fond se pronunță asupra unor aspecte de ordin medical care puteau fi stabilite exclusiv de specialiști în cadrul unui eventual raport de expertiză medico-legală. Instanța, în lipsa unei astfel de expertize sau cel puțin a unor înscrisuri medicale care să ateste pretinsa interdicție a reclamantei de a mai rămâne însărcinată timp de 5 ani, nu avea competența să stabilească presupusa incapacitate a reclamantei, prezumând pe baza propriiior cunoștințe această vătămare, invocând notorietatea, Evident că diagnosticarea și stabilirea unor infirmități chiar și temporare nu se pot circumscrie prezumțiilor și notorietății.

Instanța, contrar prevederilor art. 249 C. proc. civ., care impun sarcina probei, prezumă atât afecțiuni medicale și infirmități cât și prejudiciul moral constând într-o stare de frustrare și neplăceri în familie. Aceste aspecte nu au fost dovedite prin inscrisuri medicale sau prin proba testimonială, reclamanta soliocitând judecarea cauzei exclusiv în baza actelor de la dosar.

Consideră recurenta că instanța a dovedit superficialitate în administrarea probatoriului si cercetarea judecătorească efectuată, în lipsa unor dovezi, hotărând în baza unor prezumții, fără a avea în vedere faptul că, raportat la prevederiie art. 249 C. proc. civ.. reclamanta trebuia să facă dovada prejudiciului în cuantumul solicitat.

În continuare recurentul apreciază că soluția pronunțată de către instanța de fond este greșită și prin prisma faptului că nu a luat în considerare situația FGA, care, pentru a evita arbitrariul, se orientează și după un criteriu obiectiv de cuantificare a daunelor morale ce se pot acorda în caz de vătămare corporală, conforrm pragurilor valorice stabilite prin procedură.

Astfei cum s-a stabilit în practica judecătorească națională, daunele morale se judecă în echitate și trebuie să asigure o reparație justă, iar repararea prejudiciului în domeniul daunelor morale trebuie să urmărească realizarea unei compensări materiale cu efect în sfera morală, fără a genera venituri nejustificate și fără a conduce la o sancționare a asigurătorului care, potrivit legii, poale fi obligat și la plata acestui tip de daune.

Susține recurentul că, Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanța certă, lichidă si exigibilă, cu atât mai mult cu cât solicitarea despăgubirilor s-a făcut în cadrul procedurii necontencioase administrative prealabile - pe cale arniabiiâ, intimata-reclamantă nedepunând un titlu executoriu cu privire la daunele solicitate. Această concluzie decurge din interpretarea sistematica a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despagubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări.

Susține recurentul că, FGA nu plătește în baza unei răspunderi contractuale. Fondul de garantare a asiguraților neavând nici un raport contractual cu creditorul de asigurare. FGA nu preia riscul neexecutării contractelor încheiate de către asigurătorul falit.

Învederează recurentul că, sumele solicitate de către intimata-reclamantă nu au fost raportate la faptul că F.G.A. nu este un asigurător și nu preia funcțiile societății de asigurări aflată în faliment. F.G.A. nu a contestat suferința pricinuită de tragicul eveniment, însă scopul FGA trebuie avut în vedere la analizarea cererilor de plată. Acest aspect a fost avut în vedere și de către legiuitor, atunci când potrivit art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 a instituit un plafon pentru acordarea despăgubirilor în cuantum maxim de 450.000,00 RON raportat la faptul că prin polițele RCA limita maximă în ce privește daunele morale este de 5.000.000,00 potrivit Ordinul CSA 14/2011 aplicabil contractului de asigurare RCA.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte respinge excepția nulității recursului invocată pe cale de întâmpinare, constatând că au fost formulate critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât

Înalta Curte reține că acesta este incident numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, ambele teze fiind invocate de recurentul-pârât.

Verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat.

Astfel, se constată că hotărârea explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut, în final, că este neîntemeiată acțiunea cu care a fost învestit. Din punct de vedere al tehnicii de motivare a unei hotărâri judecătorești, Înalta Curte va reține că maniera de redactare (mai extinsă sau mai restrânsă) depinde de fiecare judecător în parte, iar hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv pentru toate argumentele aduse de parte, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Așadar, sentința instanței de fond nu conține o motivare sumară ci, dimpotrivă, cuprinde analiza chestiunilor decisive în rezolvarea litigiului în raport de legislația aplicabilă speței deduse judecății.

În consecință, Înalta Curte nu poate reține acest motiv de recurs, apreciind că au fost respectate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În sensul acestor dispoziții din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului-pârât neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul primei teze a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici cea de-a doua teză a acestui articol, invocată de recurentul-pârât, nu este incidentă în cauză.

Înalta Curte observă că această teză se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, niciuna dintre aceste situații neidentificându-se în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurenti ca atare.

Înalta Curte reține că, susținerile recurentului-pârât nu constituie motive contradictorii în sensul antereferit.

Înalta Curte reține că nici argumentele invocate de pârât în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În speță, în mod greșit, recurentul-pârât a considerat că vătămarea corporală a intimate-reclamante se încadrează în pragul 2 din decizia FGA nr. 74/02.08.2018, fără a ține cont și de circumstanțele specifice. Instanța reține că doar aparent vătămarea corporală suferită se încadrează în pragul 2, deoarece, în funcție de intensitatea acestora, având în vedere ansamblul circumstanțelor personale expuse în cadrul stării de fapt, o reparație suficientă a prejudiciului cert, actual și nereparat cauzat intimate atinge valoarea de 250.000 de RON.

Instanța de fond în mod corect a avut în vedere împrejurarea că leziunile cauzate de accidentul de circulație au constat în fracturi multiple, la nivelul antebrațului, dar mai ales al pelvisului (o fractură 1/3 cubitus stâng, o fractură ram ilio-pubian drept, o fractură ram ischio-pubian bilateral), acestea au fost în număr mare, au provocat suferințe puternice, au lăsat traume fizice și psihice de lungă durată, dar și urme vizibile (cicatrici), iar în urma intervențiilor chirurgicale a fost redusă mobilitatea reclamantei și a fost grav afectată relația acesteia cu copilul minor, a cărui alăptare a trebuit întreruptă, dar și relațiile conjugale, fiind pusă sub semnul incertitudinii, cel puțin o perioadă semnificativă, posibilitatea de a avea un alt copil, din cauza modificărilor morfologice suferite la nivelul pelvisului, fragilitatea țesutului osos restabilit prin aplicarea unei plăci și a șase șuruburi fiind supusă unor grave presiuni în timpul unei sarcini sau nașteri.

Înalta Curte reiterează reținerile anterioare referitoare la aspectele din literatura de specialitate, dar și din practica judecătorească națională și a Curtii Europene a Drepturilor Omului, și a statuărilor instanței supreme în sensul că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și în acest scop și pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Astfel, durata îngrijirilor medicale, stabilite ca fiind necesare pentru vindecarea traumatismelor suferite de intimata-reclamantă, este pertinentă în stabilirea unor daune materiale și poate constitui un punct de pornire în evaluarea daunelor morale acordate pentru compensarea suferințelor fizice îndurate în această etapă a recuperării, însă, la stabilirea cuantumului prejudiciului moral încercat de intimate-reclamantă din cauza urmărilor accidentului, urmări care au afectat atât starea de sănătate normală cât și viață familială liniștită de care acesta se bucura anterior, numărul de zile de îngrijiri nu poate constitui singurul criteriu obiectiv de pornire în evaluarea prejudiciului moral, astfel cum încearcă să inducă recurentul.

Nu se poate reține nici încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, astfel cum a susținut recurentul-pârât, în condițiile în care, toate aceste circumstanțe personale sunt de natură a cauza o stare de neputință, de frustrare și anxietate cu privire la care aplicarea criteriilor din decizia FGA nr. 74/02.08.2018 este insuficientă.

Instanța reține că despăgubirile acordate prin sentința recurată au un cuantum adecvat, astfel încât suferința provocată prin accidentul rutier, chiar dacă nu poate fi "suprimată", respectiv "ștearsă din memoria afectivă", să fie într-o anumită măsură "atenuată, aplanată", astfel încât să i se poată oferi victimei o "satisfacție compensatorie", premise ce nu existau în raport de evaluarea efectuată de Fondul de garantare a asiguraților.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, motivele invocate prin memoriul de recurs de pârât nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.prov.civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 9 din 10 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2022.