ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2335/2022

Ședința publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 13.11.2018 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Brașov, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 51 din 07.08.2018 a Colegiului de conducere al intimatei, prin care solicită instanței de judecată, în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, să dispună: anularea Hotărârii nr. 51/7 august 2018 a Colegiului de Conducere a Curții de Apel Brașov, care respinge contestația împotriva deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 de stabilire a drepturilor salariale, hotărâre de respingere comunicată reclamantului sub nr. x/17 octombrie 2018; anularea Deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 de stabilire a drepturilor salariale, prin care i s-au stabilit începând cu data de 01.01.2018 un salariu de bază lunar de 8866 RON, un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 10% din salariul de bază, un spor pentru păstrarea confidențialității de 5% din salariul de bază, un spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% din salariul de bază, respectiv un salariu brut lunar de 11526 RON; sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a Legii cadru nr. 153/2017, iar în vederea soluționării excepției invocate, solicită constatarea neconstituționalității textului de lege, prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017; obligarea intimatei să emită o nouă decizie de salarizare și să îi plătească începând cu data de 01.01.2018 toate drepturile salariale în cuantumul de care beneficia înainte de emiterea Deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 precum și a tuturor majorărilor de care ar trebui să beneficieze conform Legii nr. 153/2017, majorări calculate la acest cuantum; obligarea intimatei să îi achite sumele de bani ce reprezintă diferențele salariale dintre salariul calculat în baza Deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 și salariul de care trebuia să beneficiez de la data reducerii acestuia, respectiv de la data de 01.01.2018, până la data reacordării drepturilor salariale în cuantumul de care beneficia înainte de emiterea Deciziei nr. 171/DEFA/2 iulie 2018 cu toate majorările ce ar fi trebuit acordate, sume actualizate în raport cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale până la data plății efdctive.

Prin sentința nr. 1849 din 28 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârât, a respins acțiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Brașov, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. A sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 38 alin. (6) din legea-cadru nr. 153/2017 prin raportare la art. 44 alin. (2) și art. 53 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Împotriva sentinței civile nr. 1849 din 28 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Susține recurentul că, dispozițiile legii criticate se situează sub auspiciile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dreptul la salariu, dar și drepturile de compensare a pierderilor salariale rezultate prin majorarea cotelor de contribuții de asigurări sociale stabilite în sarcina angajatului, care decurg din art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2017 coroborat cu art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, constituind drepturi patrimoniale, care intră sub protecția acestui text.

Diminuarea/reducerea pentru viitor a drepturilor patrimoniale, prevăzute de Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, coroborat cu trecerea contribuțiilor de asigurări sociale de la angajator Ia angajat, impune o sarcină excesivă și disproporționată, fără a menține un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei.

Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".

Consideră recurentul că, sunt încălcate și dispozițiile art. 44 alin. (2) - Dreptul de proprietate privată - și art. 53 - Restrângerea unor drepturi sau a unor libertăți - din Constituția României, întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, astfel că solicită să se constate că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă.

Contrar susținerilor recurentului, soluția primei instanțe este legală și temeinică fiind pronunțată cu respectarea principiilor salarizării publice cuprinse în Legea nr. 153/2017, precum și în concordanță cu prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. De asemenea, instanța de fond a reținut și aplicat corect practica judiciară a Curții Constituționale referitoare la controlul de constituționalitate a O.G. nr. 137/2000: decizia Curții Constituționale nr. 818 din 3 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000; decizia Curții Constituționale nr. 819 din 3 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1) - (3), art. 6 și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000; decizia Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000; decizia Curții Constituționale nr. 821 din 3 iulie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1), (3) și (11) și art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000; decizia Curții Constituționale nr. 1.325 din 4 decembrie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor a prevederilor art. 2 alin. (1), (2), și (4) - (11), art. 11 și art. 27 alin. (2) - (6) din Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 stabilind că, în conformitate cu prevederile art. 124 din Constituția României, Justiția se înfăptuiește în numele legii" iar judecătorul nu are "competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii."

În ceea ce privește atingerea adusă dreptului recurentului-reclamant prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prima instanță a sesizat în mod CORECT că "dreptul la încadrarea într-o anumită categorie profesională nu reprezintă un drept fundamental constituțional și nici un drept câștigat, acordarea unor astfel de drepturi care nu aparțin sferei drepturilor și libertăților fundamentale, reprezentând o opțiune exclusivă a legiuitorului".

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, art. 16 din Constituție "vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. In felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui" (Decizia nr. 53/19.02.2002). Totodată, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite (Decizia nr. 1/08.02.1994).

În speța de față, nu există tratament diferențiat deoarece toți specialiștii IT au suferit diminuări salariale începând cu 01.01.2018, neexistând situații similare sau persoane aflate în situații comparabile care să nu fi suferit reducerea salariului odată cu încadrarea pe grila de salarizare aferentă anului 2022.

Referitor la restrângerea dreptului la muncă, se reține că, în cauză, restrângerea drepturilor salariale a fost realizată, astfel cum a reținut și prima instanță, printr-o lege care produce în continuare efecte, act normativ care, sub aspectul salarizării personalului plătit din fonduri publice, nu a fost declarată neconstituțională.

Prin urmare, orice invocare a unei contradicții constituționale trebuie să concorde cu reglementările art. 29 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, Curtea a statuat că "legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat".

Prin urmare, prima instanță a apreciat în mod corect legalitatea salarizării stabilite prin Decizia nr. 171/DEFA/02.07.2018, astfel că, în mod judicios a concluzionat că nu este vorba despre un tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, ci aflate în situații diferite raportat la complexitatea si diversitatea activităților, responsabilitatea și impactul deciziilor, dificultatea activităților exercitate.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1849 din 28 mai 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2022.