ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2253/2024

Ședința publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 08.04.2022, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în principal, anularea în totalitate a Deciziei A.S.F. nr. 254/07.03.2022, de sancționare cu amendă în cuantum de 22.900 RON, cu consecința înlăturării în întregime a sancțiunii aplicate și, în subsidiar, anularea în parte a Deciziei, în sensul diminuării amenzii sau al înlocuirii ei cu avertisment.

Prin sentința nr. 2177 din 25 noiembrie 2022 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată, dispunând restituirea către reclamantă a sumei de 50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în plus.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și anularea în totalitate a Deciziei A.S.F. nr. 254/07.03.2022, cu consecința înlăturării în întregime a tuturor măsurilor dispuse în temeiul acesteia, respectiv cea de sancționare, precum și de publicare a deciziei pe site-ul A.S.F. conform prevederilor art. 253 alin. (1) din Legea nr. 126/2018, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului sau diminuarea cuantumului amenzilor astfel cum au fost stabilite prin decizia contestată.

2.1. Motivele de nelegalitate a hotărârii atacate determinate de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

· Prima critică vizează aplicarea greșită a disp. art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE 2017/565 raportat la fapta reținută la punctul 1 din Decizia nr. 254/07.03.2022

Recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a interpretat în mod excesiv norma legală considerată a fi încălcată și a impus societății obligația îndeplinirii unei cerințe suplimentare, de un formalism excesiv, considerate a fi determinate pentru confirmarea respectării prevederilor art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE 2017/565, referitoare la stabilirea, aplicarea și menținerea exactă și documentată a structurilor ierarhice.

În cadrul procesului decizional, instanța de fond ignoră, în totalitate, existența Deciziei Directorului General nr. 775/19.02.2019 semnată, însușită și necontestată de dna B., prin care aceasta, în calitate de persoană autorizată, a fost numită șef compartiment control intern și prin care s-a stabilit că toate celelalte persoane din cadrul departamentului se vor subordona acesteia și se focusează pe aspecte formale ce țin de omisiunea revizuirii fișei de post a acesteia în concordanță cu decizia de numire și faptul că subordonarea nu este menționată în fișele de post ale celorlalte persoane cu atribuții de conformitate.

În realitate, persoana în cauză a condus compartimentul de control intern și conformitate pe parcursul întregii perioade controlate (atât atunci când departamentul a funcționat în structură de două persoane autorizate, cât și atunci când în departament au activat o persoană autorizată și una cu atribuții de conformitate), aceasta desfășurându-și activitatea cu respectarea prevederilor art. 27 și art. 24 alin. (3) din Regulamentul ASF nr. 5/2019, Decizia Directorului General nr. 775/19.02.2019 și fișa de post din data de 28.04.2017.

Se mai arată că potrivit disp. art. 29 alin. (1) din Regulamentul nr. 5/2019, dna B., în calitate de persoană cu funcția de conformitate, avea obligația să informeze organul de conducere și auditorii interni despre presupusa încălcare reținută de intimata-pârâtă la punctul 1, determinată de nedesemnarea sa în funcția de conducere, în compartimentul de control intern, în sens contrar, se demonstrează că decizia de numire a fost însușită iar persoana a condus departamentul.

Din cuprinsul considerentelor, susține recurenta-reclamantă, se poate observa că instanța de fond nu contestă faptul că dna B. a ocupat o funcție de conducere în compartimentul de control intern și conformitate, în perioada 29.10.2019 - 19.12.2019, când departamentul avea o componența de două persoane autorizate, fiind de părere că în acel interval au fost îndeplinite cerințele de stabilire a unei structuri organizatorice în conformitate cu dispozițiile legale.

În schimb, instanța de fond consideră că în perioada imediat următoare, când departamentul funcționa într-o structură distinctă cu o persoană autorizată și una neautorizată, dna B. nu a mai deținut funcția de conducere, deși atribuțiile erau aceleași, fiind aplicabile disp. art. 24 alin. (2) și (3) din Regulamentul nr. 5/2019.

Însăși intimata-pârâtă nu neagă că persoana în cauză a avut toate atribuțiile, ci doar faptul că semnătura nu conține și mențiunea "Șef compartiment".

· Aplicarea greșită a prevederilor art. 48 alin. (2) din Regulamentul ASF nr. 2/2016 raportat la situația de fapt descrisă la pct. 2 din decizia de sancționare

Prima instanță a reținut greșit că întrucât "evaluarea planului de risc în cel de-al doilea semestru al anului 2020, nu a fost documentată, nu există nicio dovadă că aceasta ar fi fost efectuată", considerându-se că sunt încălcate prevederile art. 48 alin. (2) din Regulamentul ASF nr. 2/2016.

Potrivit disp. art. 48 alin. (2) din Regulamentul ASF nr. 2/2016, planurile de risc trebuie evaluate semestrial, însă textul nu prevede, în mod expres, că acestea trebuie revizuite semestrial, în orice situație, de exemplu când nu există modificări la nivelul pieței care să justifice revizuirea documentată a planului, iar înscrierea unor mențiuni de acest gen într-un proces-verbal sau alt document, este inutilă.

Autoritatea pârâtă ar fi trebuit să argumenteze decizia luată prin indicarea de dovezi din care să rezulte că în semestrul II al anului 2020 au existat modificări la nivelul condițiilor pieței, astfel încât să justifice necesitatea unei revizuiri documentate a planului de risc la nivelul conducerii executive și ulterior la nivelul conducerii superioare.

De altfel, singura observație a intimatei-pârâte este aceea că evaluarea nu a fost documentată și revizuită de către Consiliul de Administrație, imediat după aprobarea noilor membri, în condițiile în care nu au intervenit modificări care să impună revizuirea și nici norma legală nu prevede expres această obligație.

Prevederile art. 20

1

din Regulamentul nr. 8/2022 pentru modificarea și completarea Regulamentului nr. 5/2019, privind reglementarea unor dispoziții referitoare la prestarea serviciilor și activităților de investiții conform Legii nr. 126/2018 susțin obligația SSIF de a revizui periodic sau cel puțin anual, planurile de continuitate a activității prevăzute la art. 6 lit. f) din Regulamentul delegat UE 2017/1943.

· Aplicarea greșită a prevederilor art. 9, art. 14.1 și art. 15 alin. (2) din Procedura privind cumpărarea de instrumente financiare prin intermediul tranzacțiilor în marjă (P011), variantele în vigoare în perioada controlată.

Recurenta-reclamantă susține că nu a acționat cu rea-credință sau neglijență în executarea atribuțiilor specifice funcției deținute, ci a acționat exclusiv în interesul societății și al clientului, după cum se observă din cronologia situației de fapt.

Prin urmare, este eronată afirmația primei instanțe, prin care a reținut că s-a încălcat procedura de lucru a societății, care prevede neechivoc faptul că doar după verificarea documentației se aprobă creditele de către Comitetul de Investiții House.

· Aplicarea greșită a prevederilor art. 7.1 coroborat cu art. 7.2 din Procedura privind încheierea tranzacțiilor pe cont propriu P004, variantele în vigoare în perioada controlată.

Din analiza prevederilor art. 7.1 rezultă că printre tipul de cereri ce fac obiectul aprobării de către Comitetul de Investiții House (CIH) se regăsește și cea privitoare la modificarea ratei dobânzii, însă textul nu se referă și la modificarea termenului de plată a dobânzii, agreată de comun acord cu clientul.

Prin urmare, o cerere cu caracter comercial, având drept obiect amânarea plății dobânzii, într-un context excepțional, nu se subscrie cererilor de competență exclusivă a CIH.

Directorii executivi pot stabili prin negociere cu clienții momentul plății taxelor și comisioanelor, atât timp cât nu există nicio normă legală sau regulă interne care să prevadă expres modalitatea în care se stabilește scadența comisioanelor.

Potrivit contractului de mandat al Directorului General nr. 2989/13.08.2019, printre atribuțiile delegate ale acestuia se regăsește și cea de la pct. 4.1.6. - Angajarea patrimonială a societății în raporturile cu terții, prin semnătura proprie care devine și semnătura socială, prin urmare, aprobarea amânării la plată, intră în atribuțiile decizionale ale conducerii executive.

Mai arată recurenta-reclamantă faptul că instanța de fond nu a analizat apărările sale, soluția cu referire la abaterea reținută la pct. 4 al deciziei contestate, este nemotivată.

2.2. Motive de nelegalitate a hotărârii recurate determinate de încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în ceea ce privește motivarea necorespunzătoare a hotărârii, incidența disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se susține faptul că în cadrul celui de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat instanței să dispună înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului sau diminuarea cuantumului amenzilor, astfel cum au fost stabilite prin decizia de sancționare, întrucât autoritatea nu a aplicat prevederile art. 252 alin. (3) din Legea nr. 126/2018 privind criteriile de individualizarea a sancțiunii, sancțiunile fiind disproporționate în raport de gravitatea faptei, riscului sau prejudiciului produs.

Instanța de fond a motivat superficial susținerile reclamantei, întrucât aceasta nu cuprinde raționamentele logice din care să rezulte concret de ce s-a considerat că în situația de față cuantumul sancțiunilor aplicate pentru fiecare faptă în parte sunt justificate în raport de criteriile de individualizare înscrise în art. 252 alin. (3) din Legea nr. 126/2018.

Simpla indicare în cuprinsul considerentelor a minimului și maximului amenzii prevăzut de lege, nu este suficientă pentru a demonstra că valoarea amenzilor aplicate în raport de particularitatea fiecărei fapte reținute sunt întemeiate.

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu motivele invocate prin recurs, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Analiza motivelor de casare

Potrivit disp. art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE 2017/565, firmele de investiții respectă următoarele cerințe organizatorice: a) stabilesc, aplică și mențin proceduri decizionale și o structură organizatorică ce specifică în mod exact și documentat structurile ierarhice și care repartizează funcțiile și responsabilitățile.

Înalta Curte reține că dispozițiile legale sus-menționate impun faptul că structura organizatorică trebuie să specifice în mod exact și documentat structurile ierarhice și să repartizeze funcțiile și responsabilitatea, prin urmare, se solicită de la structura organizatorică o planificare strictă a funcțiilor și responsabilităților, realizată prin emiterea unor acte neechivoce.

Faptul că există o decizie de numire a dnei B. în funcția de șef compartiment control, dar fără ca acest act să fie urmat de exercitarea efectivă a funcției, întrucât niciun înscris nu a fost semnat în calitate de șef compartiment control, iar fișa postului întocmită pentru fiecare salariat al compartimentului nu cuprinde această mențiune, conduc la concluzie că recurenta-reclamantă nu a respectat prevederile art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE 2017/565.

Instanța de fond a interpretat în mod corect dispozițiile criticate, care solicită ca cerințele organizatorice și condițiile de funcționare pentru firmele de investiții să fie exacte și documentate, astfel că, este nefondată critică prin care s-a susținut că norma a fost interpretată în mod excesiv.

Referitor la argumentele aduse de recurenta-reclamantă, în sensul că nu a fost informat organul de conducere despre această deficiență, iar decizia de numire nu a fost contestată, Înalta Curte constată că acestea nu conduc la o soluție contrară, fiind fără relevanță în raport de dispozițiile art. 21 alin. (1) lit. a) din Regulamentul UE 2017/565.

În ceea ce privește prevederile art. 48 din Regulamentul ASF nr. 2/2016, se reține că acestea prevăd obligația entității să elaboreze planuri clare de acțiune pentru asigurarea continuității activității și pentru situațiile de urgență în vederea eliminării riscurilor sau minimizării acestora, planurile urmând să fie evaluate semestrial de către consiliu și conducerea executivă/conducerea superioară.

Înalta Curte constată că obligația legală ce se desprinde din conținutul acestei prevederi legale este aceea a evaluării semestriale a planurilor în discuție.

Din actele dosarului nu rezultă că în semestrul II al anului 2020 s-a făcut o evaluare a planurilor pentru asigurarea continuității activității și pentru situațiile de urgență.

Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susține că nu a intervenit nicio modificare din luna martie 2020, astfel că planul nu a fost revizuit, critica este nefondată, întrucât textul de lege incident în speță nu impune o revizuire semestrială, ci o evaluare semestrială.

Pentru a se observa despre necesitatea revizuirii planului este obligatorie o evaluare a acesteia, ceea ce în cauză nu a avut loc, atribuția existând în sarcina recurentei-reclamantei, în calitate de conducere executivă, cum se arată în cuprinsul art. 48 alin. (2) din Regulamentul ASF nr. 2/2016.

Cu privire la aplicarea greșită a disp. art. 9, art. 14.1. și art. 15 alin. (2) din Procedura privind cumpărarea de instrumente financiare prin intermediul tranzacțiilor în marjă (P011), Înalta Curte constată că normele indicate impun ca valoarea creditului aprobat potrivit competenței să se coreleze cu valoarea Portofoliului ponderat la risc al clientului (evaluat în funcție de lichiditate, de valoarea curentă de piață a instrumentelor din portofoliu, etc.); în acest scop, clientul depune o cerere de acordare a creditului, în funcție de bonitatea acestuia se comunică valoarea maximă a creditului, sub rezerva existenței documentelor prevăzute de procedură, iar creditele se aprobă doar după verificarea documentației care trebuie să fie completă și conformă cu procedura.

În speță, cererile au fost aprobate fără a se face verificările minime obligatorii prevăzute de procedură, în lipsa documentației, iar argumentul conform căruia solicitanții au cerut marje echivalente cu pragul minim care au fost aprobate de către BRK în orice situație nu poate constitui o exonerare a recurentei-reclamante, practica fiind contrară Procedurii privind cumpărarea de instrumente financiare prin intermediul tranzacțiilor în marjă (P011).

În ceea ce privește critica prin care recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită a disp. art. 7.1. coroborat cu art. 7.2 din Procedura privind încheierea tranzacțiilor pe cont propriu P004, Înalta Curte reține că în discuție este competența aprobării amânării plății dobânzilor restante la împrumutul în marjă acordat de societate.

Potrivit art. 7.1 coroborat cu art. 7.2 din Procedură, competența aprobării unei astfel de cereri aparține C.I.H. și nu directorului general, întrucât amânarea plății dobânzilor restante reprezintă o modificare care ține de veniturile generate.

Recurenta-reclamantă a încadrat greșit cererea formulată, considerând că numai solicitările ce privesc modificarea costului (dobânzii) se aprobă de CIH.

Instanța de fond a aplicat corect textul din Procedură și a realizat o motivare suficientă, în sensul celor arătate mai sus, prin urmare critica este nefondată.

De asemenea, în acord cu soluția primei instanțe, Înalta Curte constată că împrejurarea conform cărora și în starea de urgență generată de pandemia Sars-Cov-2, instituțiile financiar-bancare acordau facilități la plată, nu are legătură cu obiectul cauzei, deoarece nu se analizează oportunitatea deciziei, ci nerespectarea procedurii de luare a deciziei și competența de-a lua această decizie.

Recurenta-reclamantă susține că motivarea referitoare la respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului sau diminuarea cuantumului amenzilor, este superficială și nu cuprinde raționamentele logice din care să rezulte concret de ce instanța de fond a considerat că au fost respectate criteriile de individualitate înscrise în art. 252 alin. (3) din Legea nr. 126/2018, ceea ce echivalează cu o lipsă totală de motivare.

Critica este nefondată, prima instanță s-a raportat la cele reținute în Anexa nr. 2 la Nota de aprobare a rezultatelor controlului, din cuprinsul căreia rezultă modul de individualizare a fiecărei sancțiuni, judecătorul fondului a constatat că amenda este orientată spre minim, însă înlocuirea acesteia cu sancțiunea avertisment nu se justifică, fiind constatate mai multe abateri, prin urmare motivarea sentinței atacate îndeplinește criteriile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 2177 din 25 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.