ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2237/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția pentru cauze de contencios administrativ și fiscal la data de 25.09.2015, reclamanta Universitatea "Dunărea de Jos" Galați, în contradictoriu cu pârâta Direcția OIPOSDRU - Ministerul Educației și Cercetării Științifice București, a solicitat anularea Deciziei nr. x/09.03.2015 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență, transmis sub nr. x/22.12.2014 și înregistrat sub nr. x/08.01.2015, ca urmare a încălcării principiului neretroactivității legii și a dreptului la apărare, precum și anularea actelor subsecvente.

Prin sentința civilă nr. 10 din 4 februarie 2020, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ și fiscal, având ca obiect "anulare act administrativ", promovată de către reclamanta Universitatea "Dunărea de Jos" Galați, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane" din cadrul Ministerul Educației și Cercetării Științifice.

Împotriva sentinței civile nr. 10 din 4 februarie 2020 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Universitatea "Dunărea de Jos" Galați criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii și anulării actelor administrative atacate ca fiind netemeinice și nelegale.

În susținerea recursului se arată că, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență, transmis sub numărul x/22.12.2014 și înregistrat sub nr. x/08.01.2015 și a actelor subsecvente, deoarece în emiterea actului administrativ vătămător a fost încălcat principiul neretroactivității legii și principiul contradictorialității și a dreptului la apărare, iar pe fond, actul administrativ este netemeinic și nelegal.

Astfel, în executarea contractului de finanțare semnat cu Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Direcția Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, cu numărul x, având ca obiect "Eficientizarea activității studenților din cadrul ciclului de studii doctorale", pe o perioadă de implementare a proiectului de 36 luni, începând cu prima zi lucrătoare a lunii următoare datei intrării în vigoare a contractului, respectiv la data de 08.01.2015, pârâta Direcția OIPOSDRU-MECS a transmis Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență.

Prin acest proces-verbal, întocmit în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 a fost stabilită, în sarcina reclamantei, în mod retroactiv, netemeinic și nelegal, o creanță în cuantum de 49.892,34 RON.

Motivul este posibila nerespectare a Instrucțiunii 64/01.02.2013, care limitează numărul de ore lucrate în cadrul tuturor proiectelor, inclusiv norma de bază, la 13 ore/zi și 65 ore/săptămână și care apare la 1 februarie 2013, în condițiile în care obiectul analizei l-a constituit perioada decembrie 2011 - aprilie 2012.

Având în vedere că temeiul legal al Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență îl constituie dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, învederează incidența în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 66/2015, definitivă și general obligatorie, prin care s-a constatat că prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor publice naționale aferente acestora sunt neconstituționale.

Potrivit deciziei anterior menționate, dispozițiile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 aduc atingere principiului neretroactivității, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul reglementând un criteriu greșit pentru determinarea aplicabilității noilor norme de drept substanțial, respectiv existența sau nu a unor activități de control în desfășurare la momentul intrării în vigoare a noii legi, fără a se raporta la legea în vigoare la momentul nașterii raportului juridic.

Astfel, la paragraful 32 din cuprinsul motivării Curții, se poate reține în mod clar și neechivoc că textul de lege criticat aduce atingere principiului neretroactivității, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011, cu privire la nereguli săvârșite în intervalul temporal în care era în vigoare O.G. nr. 79/2003, legiuitorul reglementând un criteriu greșit pentru determinarea aplicabilității noilor norme de drept substanțial, anume existența sau nu a unor activități de control în desfășurare la momentul intrării în vigoare a noii legi, fără a se raporta la legea în vigoare la momentul nașterii raportului juridic.

Or, în speță, raportul juridic a luat naștere sub incidența O.G. nr. 79/2003, contractul de finanțare fiind încheiat la data de 07.09.2009, dată la care O.G. nr. 79/2003 era în vigoare.

Astfel, Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale din cadrul obiectivului convergență, transmis sub numărul x/22.12.2014 și înregistrat sub nr. x/08.01.2015 cu privire la drepturile salariale cuvenite pentru munca deja prestată în cursul lunilor decembrie 2011 - aprilie 2012, care se încearcă să se aplice printr-o măsură dispusă în cursul lunii februarie 2013 este atacabil, autoritatea emitentă manifestând un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Argumentul principal ce a fost învederat în contradictoriu cu Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale din cadrul obiectivului convergență, transmis sub numărul x/22.12.2014 și înregistrat sub nr. x/08.01.2015, este reprezentat de prevederile art. 133 din Legea nr. 53/2003, conform căruia "Perioada de repaus reprezintă orice perioadă care nu este timp de muncă."

Astfel, termenul utilizat de legiuitor este cel de "perioadă de repaus" și nu "timp liber", termen legal care definește scopul pentru care sunt acordate perioade în care salariatul nu lucrează, respectiv odihna salariatului.

În ceea ce privește timpul zilnic de muncă, Directiva europeană 2003/88/CE prevede în art. 6 că "statele membre iau măsurile necesare pentru ca, în funcție de necesitățile de protecție a sănătății și securității lucrătorilor:

(a) Timpul de lucru săptămânal să fie limitat prin acte cu putere de lege și acte administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între parteneri sociali;

(b) Timpul mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore".

Prevederile art. 18 din Directiva europeană 2003/88/CE întăresc dispozițiile art. 133 din Legea nr. 53/2003, deoarece "se poate deroga de la art. 3, 4, 5, 8 și 16 prin convenții colective sau acorduri încheiate între parteneri sociali la nivel național sau regional sau, în conformitate cu regulile prevăzute în acestea, prin convenții colective sau acorduri încheiate între parteneri sociali la un nivel inferior", aspect incident de altfel în cazul nostru, deoarece Senatul Universității prin ședința de Senat din data de 29.09.2011, conform prevederilor art. 213 alin. (2) lit. d) certifică modalitatea de respectare a timpului de lucru și de repaus, prin raportare la legislația incidență.

Având în vedere că echipa de control a pârâtei, prin emiterea actului vătămător a ignorat complet dispozițiile imperative referitoare la mențiunile privind punctul de vedere al autorității verificate și poziția exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor art. (14) și (15), principiul contradictorialității și a dreptului la apărare a încălcat flagrant, motiv pentru care Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență, transmis sub nr. x/22.12.2014 și înregistrat sub nr. x/08.01.2015 trebuie sancționat cu nulitatea absolută a deciziei de impunere a titlului de creanță.

Astfel, caracterul netemeinic și nelegal al Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență, transmis sub nr. x/22.12.2014 și înregistrat sub nr. x/08.01.2015 și a actelor subsecvente rezultă fără echivoc, deoarece în sarcina recurentei, în mod retroactiv, este incumbată creanța în cuantum de 43.995,00 RON, motivată prin prisma posibilei nerespectări a Instrucțiunii 64/1.02.2013, care limitează numărul de ore lucrate în cadrul tuturor proiectelor, inclusiv norma de bază la 13 ore/zi și 65 de ore/săptămână și care apare la 1 februarie 2013 în condițiile în care obiectul analizei l-a constituit perioada decembrie 2011 - aprilie 2012, Procesul-verbal fiind atacabil prin care încearcă să aplice printr-o măsură dispusă în cursul lunii februarie 2013 este atacabil, autoritatea administrativă emitentă manifestând un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

La data de 01 februarie 2013, DG AMPOSDRU informează că numărul de ore lucrate de fiecare expert/persoană din echipa de management trebuie să se încadreze în limita a 13 ore/zi, respectiv 65 de ore/săptămână, reprezentând numărul de ore lucrate în cadrul proiectelor finanțate din Fondul Social European - Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - 2007-2013, inclusiv norma de bază, stabilite prin contracte individuale de muncă încheiate.

Recurenta precizează faptul că data la care s-a făcut analiza de audit este ulterioară datei de 1 februarie 2013, însă pontajele și activitățile analizate sunt ulterioare acesteia, iar prin emiterea unui act administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivității se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice care este implicit în toate articolele C.E.D.O., care de altfel a fost consacrat și în jurisprudența C.E.D.O.

Astfel se impune a se observa că, atât la stabilirea cuantumului corecției financiare, dar și al termenului de plată, au fost avute în vedere prevederile O.U.G . nr. 66/2011 și ale H.G. nr. 519/2014, acte normative care însă nu erau în vigoare pentru perioada decembrie 2011 - aprilie 2012.

Apare astfel ca fiind întemeiată critica privind nerespectarea principiului neretroactivității legii civile.

Prin Decizia Curții Constituționale 66/2015 s-a constatat că prevederile art. 66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor naționale aferente acestora sunt neconstituționale.

Potrivit acestei deciziei dispozițiile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 aduc atingere principiului neretroactivității, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanțial din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul reglementând un criteriu greșit pentru determinarea aplicabilității noilor norme de drept substanțial, respectiv existența sau nu a unor activități de control în desfășurare la momentul intrării în vigoare a noii legi, fără a se raporta la legea în vigoare la momentul nașterii raportului juridic.

Prin paragraful 3 al Hotărârii CJUE din 26.05.2016 în cauzele reunite C- 260/14 și C0- 261/14 s-a stabilit că principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

În lumina probatoriului administrat, rezultă fără echivoc că în cazul instituției a fost aplicată o corecție financiară în baza unei reglementări noi dar nu la efecte viitoare ci doar prin reaprecierea efectelor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare.

Având în vedere cele prezentate în sentința civilă nr. 10/2020, pronunțată de Curtea de Apel, secția contencios administrativ și fiscal în cadrul dosarului nr. x/2015, este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii la care se referă art. 488 alin. (1) punctul 8, prin raportare la Hotărârea CJUE din 26.05.2016 în cauzele reunite C- 260/14 și C0- 261/14.

Nu în ultimul rând, potrivit jurisprudenței CEDO, respectiv Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra României, instanța națională trebuie să exercite o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza, în limitele conferite, aspectele particulare de fapt și de drept ale cauzei, aspect care nu fost avut în vedere de către instanța de fond.

Totodată, hotărârea pronunțată de prima instanță nu satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia neregăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, nefiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv că termenul din data de 25.09.2018, cererea de chemare în judecată rămăsese fără obiect.

Totodată, motivarea hotărârii atacate nu este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, judecătorul fondului neprocedând la expunerea în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Din perspectiva acestor critici, se reține că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților, exigente ce în cauză sunt îndeplinite de hotărârea atacată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția. (Decizia nr. 3338 din 11 aprilie 2011 pronunțată în recurs de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare pentru autoritate de lucru judecat).

Astfel, rezultă că sentința civilă nr. 10/2020, pronunțată de Curtea de Apel, secția contencios administrativ și fiscal în cadrul dosarului nr. x/2015, este netemeinică, necuprinzând motivele pe care se întemeiază și nerăspunzând cerințelor prevăzute de art. 425, alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia neregăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, nefiind examinate efectiv toate problemele esențiale prin raportare la situația de fapt și de drept incidență, precum și la probatoriul cauzei.

În concluzie, în conformitate cu prevederile articolului 488, alin. (1) punctele (6) și (8) C. proc. civ. se impune admiterea recursului, casarea în tot a sentinței și, în rejudecarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată cu consecința anulării Deciziei nr. x/09.03.2015 și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență, transmis sub numărul x/22.12.2014 și înregistrat sub numărul M16/08.01.2015.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.

Instanța de contencios administrativ a respins acțiunea în anularea deciziei de soluționare a contestației nr. OI/451/ES din 9 martie 2015 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 22 decembrie 2014, apreciind că este nefondată.

În fundamentarea acestei soluții, instanța de fond a prezentat starea de fapt reținută, iar ca modalitate de sistematizare a considerentelor în drept, a grupat fiecărei cauze de nelegalitate, argumentele ce justifică sau consolidează legalitatea actelor administrative contestate în cauză .

Astfel, prima instanță examinează respectarea principiului neretroactivității actului normativ, raportat la considerentele deciziei CCR 66/2015, verifică respectarea principiilor contradictorialității și a garanțiilor dreptului la apărare, examinează pe fond constatările procesului-verbal contestat, în ceea ce privește stabilirea cheltuielilor neeligibile, conform programului de finanțare, atât în ceea ce privește cheltuielile cu informarea și publicitatea, cât și în ceea ce privește drepturile salariale plătite persoanelor implicate în derularea proiectului, în perioada decembrie 2011- aprilie 2012 .

În concluzie, Înalta Curte observă că, din conținutul hotărârii judecătorești atacate rezultă elementele de fapt și de drept, integrate în raționamentul judiciar și totodată examinarea și interpretarea dată clauzelor contractuale, precum și prevederilor normative aplicabile, fapt de natură să justifice soluția pronunțată .

Mai mult chiar, prima instanță examinează fiecare temei juridic, prin prisma susținerilor recurentei reclamante, după reluarea constatărilor și, de esența actului judiciar emanând de la instanță, stabilește forma de interpretare și aplicare a textelor legale, raportat la starea de fapt .

Ca atare, luând în considerare și decizia de casare nr. 4378 din 7 dec. 2018, pronunțată în dosarul x/2015, prima instanță a respectat obligația de motivare a hotărârii judecătorești, în cuprinsul sentinței recurate regăsindu-se toate elementele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ.

Chiar privind motivarea sentinței contestate, prin prisma dreptului de acces la instanță, este de reținut faptul că prima instanță prezintă considerentele decisive și modul de prezentare al acestora permite controlul judiciar asupra legalității acesteia.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Recurentul susține ca primă critică a legalității hotărârii, încălcarea principiului neretroactivității legii, în condițiile în care, contractul de finanțare a fost încheiat sub imperiul O.G. nr. 79/2003 iar procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare este întocmit sub imperiul O.U.G. nr. 66/2001, astfel încât, invocând decizia CCR 66/2015, apreciază că normele de drept substanțial sunt cele ale O.G. nr. 79/2003, atât timp cât controlul a vizat perioada decembrie 2011- aprilie 2012 (recurentul apreciind, în esență, faptul că i-a fost aplicată o corecție în baza legii noi).

Este de menționat faptul că această critică vizează exclusiv cea de a doua categorie de cheltuieli constatate a fi neeligibile și anume contravaloarea drepturilor salariale plătite persoanelor implicate în derularea proiectului, în perioada decembrie 2011- aprilie 2012.

O altă susținere subsumată acestei critici vizează posibila aplicare a Instrucțiunii nr. 64/1 februarie 2013, în condițiile în care, astfel cum s-a menționat anterior, constatările organului de control vizează perioada decembrie 2011- aprilie 2012 .

În plus, susține aplicarea retroactivă a H.G. nr. 519/2014 .

Este de menționat faptul că, prima instanță reține încheierea contractului de finanțare în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 și citează conținutul paragrafului 33 al considerentelor deciziei 66/2015, prin care se rezolvă conflictul în timp, între normele O.U.G. nr. 66/2011 și cele ale O.G. nr. 79/2003, autoritatea constituțională având în vedere regula "tempus regit actum" aplicabilă normelor de drept substanțial, din cadrul celor două acte normative, precum și imposibilitatea combinării dispozițiilor de drept substanțial, din O.G. nr. 79/2003, cu cele din O.U.G. nr. 66/2011 (în esență, lex tertia, definită conform deciziilor CCR nr. 1470/2011, 1092/2012, 265/2014).

Iar concluzia instanței de fond, în sensul aplicabilității O.U.G. nr. 66/2011, este corectă, pentru argumentele ce urmează:

Astfel cum indică recurenta, neeligibilitatea cheltuielilor reprezentând numărul de ore pentru personalul implicat în derularea proiectului, vizează perioada decembrie 2011 - aprilie 2012.

O.U.G. nr. 66 din 29 iunie 2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, a fost publicată Monitorul Oficial nr. 461 din 30 iunie 2011, intrând în vigoare de la această dată .

Regula "tempus regit actum" constituie principiul de drept conform căruia actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Pe de altă parte, indiferent de data încheierii contractului, dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare (art. 3,5 C. civ.).

Interpretarea dată acestei reguli, de către autoritatea constituțională este în sensul că, atât calificarea neregulii cât și stabilirea creanțelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii (par. 33 din Decizia 66/2015).

Din această perspectivă, este de menționat faptul că, în cuprinsul contractului de finanțare este menționată, ca bază legală, H.G. nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operațiunilor finanțate prin programele operaționale, cu modificările și completările ulterioare, iar acest act administrativ-normativ este în vigoare și în prezent .

Ca urmare, cheltuielile eligibile sunt cele care îndeplinesc condițiile cumulativ reglementate de art. 2 din H.G. nr. 795/2007 (text indicat de către instanța de fond, în cuprinsul considerentelor), neexistând prevederi corespunzătoare în cadrul O.G. nr. 79/2003 sau O.U.G. nr. 66/2011.

Sunt aplicabile, totodată, prevederile Ordinului 1117/2170 din 17 august 2010, pentru stabilirea regulilor de eligibilitate și a listei cheltuielilor eligibile în cadrul operațiunilor finanțate prin Programul operațional sectorial "Dezvoltarea resurselor umane 2007-2013".

În ceea ce privește aplicarea Instrucțiunii nr. 64/1 februarie 2013, în condițiile în care abaterile de la legalitate au fost constatate pentru perioada decembrie 2011- aprilie 2012; Înalta Curte urmează să observe faptul că prima instanță a reținut caracterul de explicitare, fără a adăuga, prevederile legale ce au stat la baza procesului-verbal de stabilire a creanțelor bugetare; cu alte cuvinte, în acest proces-verbal sunt indicate temeiurile în drept, fără a se regăsi printre acestea, Instrucțiunea nr. 64/2013 .

În ceea ce privește aplicarea H.G. nr. 519/2014 privind stabilirea ratelor aferente reducerilor procentuale/corecțiilor financiare aplicabile pentru abaterile prevăzute în anexele la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, Înalta Curte urmează să constate că acest act administrativ normativ nu este indicat în cadrul secțiunii a 7 a - Temeiul în drept, a procesului-verbal contestat .

Nefiind indicat în cuprinsul procesului-verbal (nici măcar în cadrul secțiunii a 12 a, pct. 12.2 temeiul în drept pentru desemnarea debitorului), susținerea recurentului privind aplicarea retroactivă a acestui act administrativ nu prezintă suport probatoriu .

În raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte nu poate să rețină aplicarea jurisprudenței comunitare, astfel cum a fot invocată de către recurent (C-260/14, conexat cu C-261/14).

În ceea ce privește asigurarea contradictorialității și dreptului la apărare, urmează a se constata că prevederile O.U.G. nr. 66/2011, aplicabile din punct de vedere procedural în speță, stabilesc obligația de notificare a începerii controlului, precum și de comunicare a proiectului procesului-verbal, către entitatea verificată, precum și dreptul acesteia de a-și prezenta punctul de vedere, atât în cursul controlului, cât și ulterior comunicării proiectului de proces-verbal (art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011).

Recurenta susține încălcarea art. 21 alin. (14) și 15 din O.U.G. nr. 66/2011 (comunicarea proiectului de proces-verbal și dreptul depunerii unui punct de vedere) dar, din analiza pieselor dosarului rezultă că proiectul procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare a fost comunicat recurentului, conform adresei x din 2 decembrie 2014, fiind atenționat recurentul asupra dreptului de a formula un punct de vedere, potrivit art. 21 alin. (14) și 15 din O.U.G. nr. 66/2011, iar recurentul a prezentat extrasul procesului-verbal al Senatului Universității din 29.09.2011, în explicitarea limitei de 40 ore și a expresiei mediei maxime a numărului de ore, conform adresei x din 10.12.2014 și a înaintat punctul său de vedere sub nr. x/10.12.2014 (anexat adresei x/10.12.2014), făcându-se o analiză sintetică a acestuia la filele x din procesul-verbal contestat .

Ca urmare, prima instanță a reținut în mod corect, faptul că prevederile art. 21 alin. (14) și 15 din O.U.G. nr. 66/2011 au fost respectate, constatările realizate prin procesul-verbal realizându-se cu respectarea garanțiilor conferite de legiuitor, entității verificate .

În ceea ce privește caracterul neeligibil al cheltuielilor reținute; Înalta Curte constată că legalitatea deciziei de soluționare a contestației, dar și a procesului-verbal de stabilire a neregulilor și de recuperare a creanțelor bugetare, decurge din constatarea neîndeplinirii condiției prev. de art. 2 alin. (1) lit. c) și d) din H.G. nr. 795/2007 și anume conformitatea cu prevederile deciziei/ordinului de finanțare sau ale contractului de finanțare și respectiv cu prevederile naționale și comunitare aplicabile.

În condițiile în care organul de control reține decontarea unui număr nerealist de ore de muncă, pentru personalul implicat în executarea proiectului, prima instanță a examinat depășirea programului normal de muncă, astfel cum este definit de către legislația muncii, recurentul apreciază că există posibilitatea derogării de la aceste norme și susține punctul său de vedere cuprins în procesul-verbal al ședinței Senatului Universității, din 29.09.2011 .

Această interpretare nu este corectă.

Prin Directiva 2003/88/CE se stabilesc anumite cerințe minime cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru .

Este de menționat și faptul că prevederile Directivei se aplică perioadelor minime de repaus zilnic, repaus săptămânal și concediu anual, precum și pauzelor și timpului de lucru maxim săptămânal, în cadrul tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice .

Este reglementată o perioadă minimă de repaus de 11 ore consecutive în decursul unei perioade de 24 de ore și un timp de lucru săptămânal, limitat prin dispoziții legale, de reglementare și administrative sau prin convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii social, precum și un timp mediu de lucru pentru fiecare perioadă de șapte zile, inclusiv orele suplimentare, să nu depășească 48 de ore.

Permițând derogarea de la prevederile art. 3 (nu și de la art. 6 privind timpul de muncă), articolul 18 instituie condiția ca lucrătorii să beneficieze de perioade de repaus compensatorii echivalente sau, în cazuri excepționale în care din motive obiective nu se pot acorda asemenea perioade, să beneficieze de protecția adecvată și acordă posibilitatea statele membre de a reglementa aplicarea art. 18, de către partenerii sociali.

Legislația internă (Titlul III, Timpul de muncă și timpul de odihnă, Capitolul I, Timpul de muncă, Secțiunea 1, Durata timpului de muncă, din Legea 53/2003 cu modificările ulterioare) prevede, pentru salariații angajați cu normă întreagă, o durata normală a timpului de muncă de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.

Potrivit art. 114, durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare, prin excepție putând fi prelungită peste 48 ore, pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 4 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână. Este posibilă și stabilirea unei perioade referință mai mari, dar care să nu depășească 6 luni, prin contractul colectiv de muncă.

Codul Muncii permite munca suplimentară, definită prin art. 120 ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, dar interzice depășirea limitelor art. 114 și 115. Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor art. 114 sau 115, după caz, este interzisă.

Ca urmare, trebuie reținut că legislația internă reglementează timpul de repaus, precum și limitele prestării orelor suplimentare, iar în speță, rezultă depășirea acestora.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât punctul de vedere exprimat de către entitatea verificată pleacă de la premisa inaplicabilă cauzei și anume faptul că salariatul are posibilitatea de a-și organiza cum dorește timpul de repaus, având dreptul de a încheia și alte contracte individuale de muncă, cu alți angajatori (în speță, timpul de muncă se desfășoară în raporturile cu același angajator).

În raport de considerentele mai sus expuse și văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 noul C. proc. civ., în temeiul art. 496 noul C. proc. civ., urmează a fi respins recursul declarat, ca nefondat .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Universitatea "Dunărea de Jos" Galați împotriva sentinței civile nr. 10 din 4 februarie 2020 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2022.