ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2227/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, având ca obiect anulare Rezoluții 8051/IJ/3595/DIJ/2018 și a Rezoluției Inspectorului Șef din data de 22.02.2019 emisă în dosarul nr. x, emise de pârât, a solicitat instanție desfiintarea Rezolutiei emise in data de 22.02.2019 de Inspectorul Sef al Inspectiei Judiciare in dosarul nr. x; desfiintarea Rezolutiei de clasare dispuse de Directia de inspectie judiciara pentru judecători, in data de 10.12.2018, in lucrarea nr. x/2018; Trimiterea dosarului Inspectiei Judiciare pentru completarea verificarilor.

Prin sentința civilă nr. 740 din data de 5 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea promovată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, având ca obiect anulare Rezoluției 8051/IJ/3595/DIJ/2018 și a Rezoluției Inspectorului Șef din data de 22.02.2019 emisă în dosarul nr. x, emise de pârât.

Împotriva sentinței civile nr. 740 din data de 5 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin care a solicitat admiterea recursului, casare sentinței recurate și în rejudecare să se admită cererea sa de chemare în judecată.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamanta a invocat următoarele critici:

Apreciază că instanta de fond, Curtea de Apel Bucuresti a încălcat/aplicat greșit Legea nr. 303/2004 (art. 99 lit. t), art. 99

1

), Legea nr. 317/2004 fata de urmatoarele considerente:

In primul rand, fata de cele retinute in considerentele hotararii recurate, in rezolutiile Inspectiei Judiciare, arată că prin memoriul formulat reclamanta nu a criticat decizia nr. 549/30.05.2017, pronuntata de Tribunalul Buzau in completul constituit din judecatorii B. si C., ci a sesizat Inspectia Judiciara - Directia de inspectie judiciara pentru judecatori cu privire la aspecte din activitatea judecatorilor respectivi, cu prilejul solutionarii/judecarii de catre acestia a apelului care a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Buzau.

In sesizarea transmisa Inspectiei Judiciare, reclamanta a subliniat ca judecatorii B. si C. au nesocotit/incalcat normele de drept material si procesual, incalcari care se circumscriu prevederilor art. 99 lit. t) coroborate cu prevederile art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor.

Recurenta-reclamantă apreciază că în cauză sunt îndeplinite cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevazute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 fata de urmatoarele aspecte:

In cazul magistratilor, angajarea raspunderii disciplinare presupune intrunirea cumulativa a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relatiile sociale de munca in acest caz, latura obiectiva, cu referire la fapta, infrangand o obligatie specifica, subiectul calificat, latura subiectiva, constand in vinovatie, in oricare din formele sale, producerea unui rezultat vatamator si nex cauzal. În speta, sunt intrunite cumulativ toate aceste conditii.

Asadar, pentru ca o faptă să fie considerată abatere disciplinară, aceasta trebuie să întrunească elementele constitutive, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, sa fi produs un rezultat vatamator si sa existe un raport de cauzalitate intre acesta si fapta.

In considerarea elementelor care definesc continutul abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, in verificarile efectuate Inspectia Judiciara ar fi trebuit sa aiba in vedere subzistenta cumulativa a elementelor specifice acestei abateri disciplinare, constand in existenta unei conduite ilicite a magistratului in exercitarea functiei, atat sub aspectul incalcarii/nesocotirii normelor de drept material si procesual, cat si din perspectiva indeplinirii conditiei relei-credinte/gravei neglijente.

In ceea ce priveste latura obiectiva a abaterii disciplinare prevazuta de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, urmeaza sa constatati ca, in speta, judecatorii B. si C. au încălcat/nesocotit norme de drept material și procesual, având în vedere următoarele aspecte:

A. Au stabilit caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute in art. 7 si 8 din contractul de credit nr. x/511 din 29.10.2012 in baza dispozitiilor art. 38 alin. (2) si respectiv 4-8 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum acestea au fost modificate/introduse prin O.U.G. nr. 52/2016 (privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum si pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), neobservand ca aceste prevederi legale nu sunt aplicabile in cauza.

In speta, nu este vorba de o inadvertenta in aplicarea legii, de aprecierea intr-un anumit mod a asupra incidenței unor texte de lege, ci este vorba de incalcarea/nesocotirea grava, neindoielnica si nescuzabila, a normelor de drept material si procesual de catre judecatorii B. si C., care au pronuntat o solutie prin aplicarea retroactiva a unor texte de lege.

Prin urmare, in speta, judecatorii B. si C. au dispus o solutie/au adoptat o decizie pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoana informata si de buna-credinta) nu poate gasi o justificare.

B. Au nesocotit dispozitiile art. 479 C. proc. civ., aducand in dezlegarea jurisdictionala a litigiului, direct in considerentele deciziei, aspecte care depaseau limitele cererii de apel. De asemenea, au incalcat principiul contradictorialitatii dezbaterilor (inclusiv al dreptului la aparare, in conditiile in care societatea noastra a fost in imposibilitate de a-si exprima pozitia fata de argumente ale instantei care nu raspund unor critici de apel).

Astfel, desi contestatoarea D. a aratat in apelul formulat ca acele clauze contractuale referitoare la dobanda remuneratorie si penalizatoare ar avea caracter abuziv din perspectiva cuantumului/procentului ridicat al acestora, instanta de apel a stabilit caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevazute in art. 7 si 8 din contractul de credit de consum G/511/29.10.2012 prin raportare la alte aspecte/chestiuni.

Toate aceste aspecte indicate mai sus nu au facut obiectul criticilor formulate de contestatoarea D. si nici nu au fost puse in discutia partilor de catre instanta de apel.

Or, regula "tantum devolutum quantum apellatum" semnifica faptul ca, expresie a principiului disponibilitatii, instanta de apel va proceda la o noua judecata asupra fondului numai in limitele criticii formulate de apelant, deci poate analiza, verifica doar atat cat i s-a cerut.

C. Chestiunea posibilitatii instantei de judecata de a se pronunta asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobanzi fusese transata in mod definitiv, nefacand obiectul apelului si, astfel, judecatorii instantei de apel nu mai puteau analiza pretinsul caracter abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobanda penalizatoare si remuneratorie

Este vorba despre protejarea efectului pozitiv al autoritatii de lucru judecat, care presupune ca odata dezlegata definitiv o chestiune litigioasa, ea nu mai poate fi adusa in dezbaterea judiciara si, cu atat mai putin, sa fie supus unei dezlegari jurisdictionale diferite.

Prin urmare, aspectele prezentate mai sus, vizand activitatea judecatorilor B. si C. cu prilejul solutionarii/judecarii de catre acestia a apelului care a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Buzau se circumscriu abaterii disciplinare prevazute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 avand in vedere ca: judecatorii au nesocotit/incalcat normele de drept material si procesual aratate mai sus; judecatorii au nesocotit/incalcat normele de drept material si procesual din ratiuni care contravin obligatiei judecatorilor potrivit careia, prin intreaga activitate, trebuie sa asigure suprematia legii, sa respecte drepturile si libertatile persoanelor, precum si egalitatea lor in fata legii si sa asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participantilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, sa respecte Codul deontologic al judecatorilor si procurorilor (art. 4 din Legea nr. 303/2004, art. 7,8 din Codul deontologic al judecatorilor si procurorilor); in speta, este vorba de incalcari/nesocotiri ale normelor de drept material si procesual pentru care un observator rezonabil (persoana informata si de buna credinta) nu poate gasi o justificare; faptele nu se situeaza in domeniul rationamentului logico-juridic al magistratului; in speta, nu exista un temei de exonerare a raspunderii disciplinare a magistratilor respectivi, avand in vedere ca acestia aveau obligatia de a cunoaste si respecta legea, iar din perspectiva statutului lor profesional trebuiau si puteau sa prevada ca incalcarea normelor de drept material si procesual produc efecte prejudiciabile societatii noastre.

In ceea ce priveste latura subiectivă, apreciază recurenta că și acest element constitutiv al abaterii disciplinare este indeplinit in cauza fata de toate aspectele invederate la pct. 1 al recursului.

Sub aspectul laturii subiective, apreciază că vinovăția magistraților îmbracă forma gravei-neglijente, prevazute de teza a II-a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, faptele indicate mai sus in cuprinsul contestatiei sunt expresia gravei-neglijente in exercitarea functiei, avand in vedere ca magistratii au nesocotit in mod grav, neindoielnic si nescuzabil, normele de drept material si procesual.

Recurenta-reclamantă consideră că in speta, nu este vorba de o inadvertenta in aplicarea legii, de aprecierea intr-un anumit mod a asupra incidentei unor texte de lege, ci este vorba de incalcarea/nesocotirea grava, neindoielnica si nescuzabila, a normelor de drept material si procesual de catre judecatorii B. si C., care au pronuntat o solutie prin aplicarea retroactiva a unor texte de lege.

Astfel, judecatorii B. si C. au dispus o solutie/au adoptat o decizie pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoana informata si de buna-credinta) nu poate gasi o justificare.

Mai mult decât atât, apreciază ca vinovatia magistratilor imbraca si forma relei-credinte, prevazute de teza I a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Faptele indicate mai sus în cuprinsul contestatiei sunt expresia relei-credinte în exercitarea functiei, având în vedere că magistratii respectivi au incalcat normele de drept material si procesual acceptand vatamarea unei persoane (respectiv a societatii noastre).

In acest sens, precizează ca reaua-credință presupune distorsionarea constientă a legii. De asemenea, distorsionarea legii trebuie sa fie evidenta, respectiv nici un alt judecator, avand aceasta cauza si aflat in aceleasi conditii, nu ar fi judecat astfel.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Initmata-pârâtă Inspecția Judicară nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 12 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat pentru cele în continuare arătate:

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul-reclamant împotriva anulare Rezoluției 8051/IJ/3595/DIJ/2018 și a Rezoluției Inspectorului Șef din data de 22.02.2019 emisă în dosarul nr. x de intimata pârâta Inspecția Judiciară.

În ceea ce privește primul set de critici ce vizează latura obiectivă, cu precădere, modalitatea în care magistrații au soluționat cauza, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua, puse în discuție de criticile formulate prin acțiunea dedusă judecății și considerentele din rezoluția de clasare.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 2 din Legea nr. 303/2004).

Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esența juridică a principiului subordonării, cât și de dispozițiile legale. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea care face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45

indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurenta-reclamantă, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei, aceasta magistrații au oferit un raționament-juridic în cuprinsul unei hotărâri în cadrul unui litigiu în care recurenta-reclamantă era parte.

Înalta Curte apreciază că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

Cu privire la cele reținute în cuprinsul rezoluției 8051/IJ/3595/DIJ/2018 a cărei anulare se solicită, se impune a fi amintite aspectele care au condus la sesizarea cu plângerea disciplinară formulată de recurenta-reclamantă:

Prin decizia civila nr. 549/30.05.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, instanța de apel, in completul constituit din judecătorii B. si C. reclamați de societatea creditoare la Inspecția Judiciară, ambii din cadul Tribunalului Buzau, a admis apelul formulat de contestatoarea D., a schimbat in parte sentinta apelata, respectiv a stabilit caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute in art. 7 si 8 (referitoare la dobanda remuneratorie si penalizatoare) din Contractul de credit de consum nr. G/511/29.10.2012 încheiat între persoana fizică antemenționată și societatea creditoare, respectiv a anulat executarea silita in limita sumei ce rezulta din inlaturarea clauzelor abuzive retinute de instanța. Totodata, instanța de apel a mentinut restul dispozitiilor sentintei.

Impotriva acestei decizii societatea creditoare apreciind că magistrații-judecători care au pronunțat decizia respectivă au propus un raționament eronat/fără temei legal a formulat: contestatie in anulare, intemeiata pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., apreciind ca instanța de apel a admis apelul ca urmare a unor erori materiale; și cerere de revizuire, intemeiata pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., apreciind ca instanța de apel s-a pronuntat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, iar prin decizia pronuntata s-a dat mai mult decat s-a cerut.

Contestatia in anulare si cererea de revizure au fost respinse de instanțele de judecată.

Societatea creditoare reclamanta a sesizat, ulterior, Inspectia Judiciara in legatura cu activitatea judecătorilor B. si C. (judecători la Tribunalul Buzau, secția I Civila), solicitând luarea masurilor legale pentru sancționarea disciplinara a acestora, pentru savârsirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. t) coroborate cu dispozițiile art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Sesizarea societății creditoare a fost clasată prin Rezoluția dispusă de Directia de inspectie judiciara pentru judecători, in data de 10.12.2018, in lucrarea nr. x/2018.

Impotriva acestei rezolutii de clasare reclamanta a formulat plângere in temeiul prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Prin Rezolutia emisa in data de 22.02.2019 de Inspectorul Sef al Inspectiei Judiciare in dosarul nr. x a fost respinsa plângerea formulata de societatea reclamantă impotriva rezolutiei de clasare.

Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că intimata-pârâtă a făcut cercetările și a examinat plângerea recurentei-reclamantei prin raportare la toate elementele indicate prin plângerea disciplinară, aceasta făcând delimitarea între limitele de control date în competența sa și, atribuțiile exclusive de apreciere al judecătorilor în procedurile judiciare pe care le instrumentează.

În analiza cauzei, instanța de fond a arătat în considerentele sentinței recurate că nu există probe certe, pertinente și concludente, din care să rezulte că instanța de judecată împotriva căreia recurenta a formulat plângerea disciplinară nu ar fi fost legal învestită cu soluționarea cauzei în apel, nu există indicii sau probe certe, pertinente și concludente, dincolo de orice îndoială, în sensul ca soluția pronunțată de cei doi judecători care compun instanța de apel reclamată in prezentul dosar ar fi una vădit nelegală, care sa aibă ca fundament o aplicare profund greșită a legii, o nerespectare crasă a regulilor de procedură, o nerespectare evidentă a unor decizii ale Curtii Constitutionale, ori decizii pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii sau in hotărâre prealabila de unificare a practicii judiciare.

Prin raportare la criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs, în acord cu opinia instanței de fond se constată că recurenta critică de fapt soluția pronunțată de completul de judecată de apel din cadrul Tribunalului Buzău, aceasta urmărind în realitate modul în care cei doi judecători care au compus instanța de apel au interpretat legea, au făcut raționamente juridice și au dezlegat pricina dedusă judecății în apel.

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 303/2004 și ale art. 124 alin. (3) din Constituție față de raționamentul juridic al unui complet de judecată nu se poate interveni printr-o analiza extra-procesuală exercitată de Inspecția Judiciară.

Înalta Curte reține că soluția primei instanțe reflectă o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență.

În ceea ce privește definiția relei-credințe și a gravei neglijențe, prevederile art. 99

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 precizează că:,,(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Înalta Curte observă că, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu furnizează elemente obiective care să conducă la ideea că modalitatea în care magistrații vizați de plangerea disciplinară și-au exercitat activitatea cu rea-credință sau gravă neglijență.

În ceea ce privește noțiunea de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare.

De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiții, simpla furnizare de informații privind parchetul competent sau stadiul de soluționare a cauzei nereprezentând o astfel de nesocotire a normelor de drept material sau procesual.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurenta-reclamantă nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistrații ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării recurentei-reclamante s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de reclamanta A. S.A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 740 din data de 5 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 aprilie 2022.