ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2/2022

Ședința publică din data de 4 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.12.2021, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea în parte a HCNSU nr. 111/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 1162/07.12.2021 așa cum a fost modificată prin HCNSU nr. 113/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1172/2021, după cum urmează:

- anularea art. 1 pct. 1 lit. a) în limita sintagmelor "care sosesc din zona Verde sau Galbenă" și respectiv, "dovada vaccinării, dovada confirmării pozitive pentru infecția cu virusul SARS-Co V-2 în ultimele 180 de zile anterioare intrării în țară și pentru care au trecut cel puțin 14 zile de la data confirmării până la data intrării în țară ori":

- anularea în tot a art. 1 pct. 1 lit. b);

- anularea art. 1 pct. 4 în limita sintagmei "nevaccinate ori persoanele care nu au fost confirmate pozitiv pentru infecția cu virusul SARS-Co V-2 în ultimele 180 de zile anterioare intrării în țară"

- anularea art. 1 pct. 5 în totalitate; în subsidiar, anularea sintagmei "indiferent de încadrarea acestora în zona de risc" și obligarea pârâtului la efectuarea operațiunii administrative de a o substitui cu sintagma "aflate în zona Galbenă sau zona Roșie de risc"

- anularea în tot a art. 1 pct. 2,3 și 6;

Și obligarea pârâtului la efectuarea unor operațiuni administrative asupra Hotărârii nr. 111/2021, după cum urmează:

- modificarea Anexei - parte integrantă din HCNSU nr. 113/2021, în sensul trecerii din zona galbenă în zona roșie a statelor Italia, Spania, Suedia, Singapore, Maldive, Malaysia, precum și trecerii din zona verde în zona roșie a statelor Chile, Coreea de Sud, Canada, Thailanda, Argentina, Sri Lanka, Mexic, Jamaica, Tunisia, Fiji, Emiratele Arabe Unite, Rwanda, Ghana, Uganda, Senegal, Japonia, Arabia Saudită și Republica Populară Chineză;

- obligarea pârâtului la efectuarea operațiunii administrative de a substitui sintagma "efectuat cu cel mult 72 de ore" cu sintagma "efectuat cu cel mult 48 de ore" în cuprinsul tuturor dispozițiilor care nu au fost anulate.

Reclamanții au depus precizări, anterior primului termen de judecată, prin care au arătat că pentru toate petitele cererii de chemare solicită să se aibă în vedere anularea și/sau obligarea pârâtului CNSU la efectuarea unor operațiuni administrative asupra HCNSU nr. 111/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1162/07.12.2021 așa cum a fost modificată prin HCNSU nr. 113/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1172/2021 și HCNSU nr. 115/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1200/2021; raportat la pct. 2, subpct. 1, privitor la modificarea anexei cuprinzând lista de țări, a solicitat obligarea pârâtului la modificarea Anexei parte integrantă din HCNSU nr. 115/2021, în sensul includerii pe lista roșie a statelor: Argentina, Australia, Bahrain, Bangladesh, Bermuda, Canada, Chile, Republica Populară Chineză, Cuba, Fiji, Ghana, Israel, Japonia, Kuweit, Malaysia, Mexic, Nigeria, Pakistan, Puerto Rico, Arabia Saudită, Senegal, Sierra Leone, Singapore, Sri Lanka, Thailanda, Tunisia, Uganda și Emiratele Arabe Unite, ca urmare a detectării tulpinii Omicron în aceste state, potrivit datelor furnizate de Organizația Mondială a Sănătății.

La data de 23 decembrie 2021, reclamanții au depus la dosar cerere adițională la acțiunea introductivă și precizată, prin care au învederat că lipsesc de la dosar anumite documente, respectiv: propunerile Grupului de suport tehnico-științific și minuta ședinței, care face dovada adoptării hotărârii atacate de către majoritatea membrilor CNSU, invocând dispozițiile art. 4 din Legea nr. 136/2020 și art. 4 din H.G. nr. 94/2014.

Cererea precizatoare a fost respinsă de instanța de fond, în ședința publică de la 23 decembrie 2021, ca fiind tardiv formulată, în raport de dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2024 din data de 23 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- A respins excepția lipsei de obiect în privința capătului 2 de cerere, ca neîntemeiată.

- A respins cererea precizată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 2024 din data de 23 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4,5 și 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivelor de casare invocate sunt, în esență, următoarele:

Art. 488 alin. (1) punctul 4 C. proc. civ.:

"Hotărârea atacată a fost dată cu depășirea atribuțiilor judecătorești"

Recurenții-reclamanți susțin această critică prin interferența instanței de fond în atribuțiile legislative ale Parlamentului, prin stabilirea criteriului pe baza căruia s-a stabilit tratamentul juridic al persoanelor care intra în carantină, respectiv criteriul "imunizării prin vaccinare sau pe cale naturală (prezumția de imunizare)".

Procedând în această manieră, instanța de fond a constatat că nu există un tratament discriminatoriu, persoanele care urmează a fi supuse carantinării nefiind în situații identice sau comparabile.

Afirmă recurenții-reclamanți că, după cum rezultă cu claritate din cuprinsul textelor art. 1, art. 3, art. 4 și art. 7 din Legea nr. 136/2020, criteriul prin care se poate dispune măsura carantinării este circumscris unor condiții obiective, clare, respectiv persoanele să fie suspecte de a fi infectate sau purtătoare ale unui agent înalt patogen.

Altfel spus, criteriul după care se poate face separarea fizică a persoanelor izvorăște din Legea nr. 136/2020, iar instanța judecătorească nu se poate substitui legiuitorului în stabilirea arbitrală a acestuia.

Mai arată recurenții că instanța nu doar că a substituit voința legiuitorului, stabilind nepermis un criteriu care se îndepărtează de scopul Legii nr. 136/2020 (în special de dispozițiile art. 3 lit. a), dar a și formulat aprecieri de ordin medical subiective, străine de cauză, fără a administra vreo probă în acest sens, punând semnul de egalitate între persoanele "imunizate" și cele "sănătoase/nepurtătoare de virus". Per a contrario, urmând același raționament sofistic, rezultă că persoanele neimunizate sunt purtătoare de virus, lucru inadmisibil.

În continuare, se susține că și dacă acesta este criteriul prin care CNSU a instituit tratamentul juridic cu privire la măsura carantinării, instanța trebuia să constate nelegalitatea acestuia și, implicit, discriminarea creată în raport de acesta, orice soluție contrară fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.:

"Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. constă în faptul că instanța a respins capătul de cerere privind modificarea anexei la HCNSU nr. 111/2021, așa cum a fost modificată prin HCNSU nr. 113/2021 și HCNSU nr. 115/2021 ca inadmisibil, pentru lipsa procedurii prealabile, fără a pune în discuția părților acest aspect.

Afirmă recurenții că, deși instanța procedează la respingerea capătului de cerere, ca neîntemeiat, argumentele instanței se reliefează pe veritabile critici de inadmisibilitate ale cererii de chemare în judecată, prin imputarea neparcurgerii procedurii prealabile în fața organului administrativ, aspect care nu a fost pus in dezbatere contradictorie și nici nu a fost invocat de către CNSU prin întâmpinare, în călcându-se astfel principiul disponibilității.

Se arată că potrivit art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, iar hotărârea va fi întemeiată numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Principiul disponibilității cuprinde o serie de drepturi, și anume: dreptul părții interesate de a introduce sau nu acțiunea civilă, dreptul de a determina limitele acțiunii sau ale apărării, dreptul de a renunța la acțiune sau la dreptul subiectiv, etc.

Contradictorialitatea este unul dintre principiile specifice procedurii civile, fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare, constând în dreptul părților aflate pe poziții cu interese contrare de a propune și administra probe și de a pune concluzii în legătură cu problemele de fapt și de drept care interesează dezlegarea pricinii, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei părților ori al judecătorului. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, instanța de judecată are obligația de a pune în discuția părților toate chestiunile de fapt si de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluționa litigiul.

Afirmă recurenții că nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii sunt nulități absolute și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Tot în cadrul acestei critici, se arată de către recurenți că au fost încălcate dispozițiile art. 193 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora:

"Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii". Or, invocarea procedurii prealabile, exclusiv de către pârât, este o opțiune a legiuitorului primar, care nu este incompatibilă cu raporturile de drept administrativ, iar în aceste condiții soluția instanței de fond, de respingere ca inadmisibil a capătului 2 de cerere, apare ca fiind dată cu depășirea cadrului legal.

Art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.:

"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenții-reclamanți susțin că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale Legii nr. 136/2020, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 2, art. 4, art. 7 alin. (1) lit. a) din actul normativ menționat. În acest sens, se arată că, din argumentele invocate de prima instanță se poate constata că aceasta nu a procedat la controlul judecătoresc al Hotărârii CNSU nr. 111/2021 modificată succesiv prin Hotărârile nr. 113/2021 și nr. 115/2021.

În primul rând, susțin recurenții, cu toate că acțiunea viza carantina persoanelor care se întorc în țară, din considerentele hotărârii recurate se poate observa că prima instanța a ignorat dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, deși, s-a invocat prin acțiunea promovată, încălcarea de către CNSU a acestor dispoziții exprese ale Legii nr. 136/2020, atunci când a adoptat Hotărârea nr. 111/2021.

Se mai arată că, în mod eronat, prima instanță a interpretat că Legea nr. 136/2020 ar lăsa la aprecierea discreționară a CNSU instituirea măsurii carantinei pentru persoanele care sosesc în România.

O asemenea interpretare este în contradicție cu dispozițiile exprese din conținutul Legii nr. 136/2020 care, așa cum s-a arătat, conține criterii clare cu privire la carantinarea persoanelor care sosesc în România (să vină din zone cu risc epidemiologie ridicat, să fie suspecte de a fi infectate sau purtătoare ale virusului), stabilește scopul acesteia (prevenirea introducerii în țară a virusului și limitarea răspândirii bolii pe teritoriul României), precum și faptul ca măsurile aplicate pentru atingerea scopului să fie proporționale și nediscriminatorii.

Or, prima instanță, ignorând chiar scopul Legii nr. 136/2020 și criteriile stabilite de aceasta pentru instituirea măsurii carantinei, a conchis că CNSU nu ar fi acționat cu exces de putere, deoarece avea competența de a stabili criteriile în funcție de care se aplică măsura carantinei, fără a observa că aceste criterii sunt în contradicție cu dispozițiile exprese ale legii. În acest sens se arată că CNSU a stabilit categoriile de persoane cărora li se aplică măsura carantinei, în mod aleatoriu și fără a avea legătură cu preîntâmpinarea introducerii virusului pe teritoriul României.

În continuare, susțin recurenții - reclamanți că din argumentele invocate de prima instanță, se poate observa că interpretarea dată de aceasta dispozițiilor Legii nr. 136/2020 este departe de cele statuate de legiuitor. Astfel, prima instanță reține că "potrivit Legii nr. 136/2020 (CNSU) avea competența de a stabili criteriile în funcție de care se aplică măsura carantinării persoanelor, astfel încât să se asigure un echilibru între apărarea sănătății publice și dinamica de ansamblu a societății, iar prin măsurile instituite nu s-a produs o încălcare a drepturilor reclamanților, având în vedere că aceștia nu aveau un drept recunoscut de lege la aplicarea măsurii carantinării în anumite condiții."

Susțin recurenții că această interpretare eronată a dispozițiilor Legii nr. 136/2020 de către prima instanță a condus mai departe la interpretarea eronată a interesului pe care l-au justificat în promovarea acțiunii.

Astfel, se arată că interesul pe care l-au justificat în promovarea acțiunii este apărarea stării de sănătate a populației de pe teritoriul României, prin luarea măsurilor necesare pentru prevenirea introducerii virusului în țară și răspândirea lui. Cu toate acestea, în mod nelegal, prima instanță a susținut că nu ar avea "un drept recunoscut de lege la aplicarea măsurii carantinei în anumite condiții. Or, dreptul recunoscut de lege și pretins este dreptul la sănătate, pentru că scopul adoptării legii nr. 136/2020 a fost protejarea sănătății publice.

De asemenea, în cererea introductivă, s-a arătat că reclamanta A., potrivit dispozițiilor statutare, are calitatea să promoveze această acțiune și justifică atât interesul legitim privat, cât și interesul legitim public pentru promovarea acțiunii având în vedere Decizia nr. 8/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În egală măsură, reclamantul B. urmărește protejarea dreptului la sănătate și viață, puse în pericol de noua variantă Omicron, pe care statul o tratează într-o manieră inacceptabilă. În acest sens, sunt invocate dispozițiile art. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care consacră dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei, precum și dispozițiile art. 34 din Constituția României care reglementează dreptul la ocrotirea sănătății, atât la nivel individual, cât și la nivel general, public.

Astfel, se poate observa că drepturile pretinse de reclamanți își au ca prim izvor Constituția, respectiv instrumentele juridice internaționale, iar nu Legea nr. 136/2020 care, este adevărat, impune existența vătămării unui drept sau interes legitim pentru declanșarea acțiunii în contencios, fără a limita însă protejarea drepturilor sau intereselor legitime cuprinse în legea specială.

Alt argument de casare circumscris acestui motiv de recurs invocat de recurenți, este cel al încălcării dispozițiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020, precum și a dispozițiilor art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Cu referire la principiul controlului oportunității doar în prezența unui exces de putere al administrației în exercitarea dreptului de apreciere, invocat de instanța de fond, menționează recurenții că acesta îngăduie și excepții, și anume atunci când prin lege specială se prevede dreptul și obligația instanțelor de contencios administrativ de a controla oportunitatea actului administrativ, caz în care, aspectul oportunității devine parte a legalității, cerință de valabilitate a actului administrativ. Altfel spus, în situațiile de excepție, regula controlului oportunității/temeiniciei nu mai este condiționată de latura "excesului de putere" al administrației, prevăzută de Legea nr. 554/2004.

Arată recurenții că o astfel de excepție este instituită în art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020, care menționează expressis verbis că toate actele administrative cu caracter normativ, inclusiv hotărârile Comitetului Național pentru Situații de Urgență... pot fi atacate de către orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim... atât pentru motive de nelegalitate, cât și de netemeinicie sens în care, instanțele judecătorești sunt îndrituite să administreze orice fel de probe pentru a determina care este soluția oportună care trebuia adoptată.

Deși a procedat în această manieră la termenul din data de 22.12.2021, acordând un nou termen pentru a se depune înscrisurile "care au stat la baza concluziei pentru care Ministerul Sănătății a propus și a solicitat emiterea hotărârii", instanța de fond nu a procedat la analiza legalității hotărârii contestate ținând seama de aceste înscrisuri, creând premisele unei veritabile denegări de dreptate, iar în lipsa oricărei cenzuri asupra temeiniciei actului contestat, ca cerință a legalității acestuia, soluția instanței de fond este manifest ilegală, astfel că orice analiză asupra existenței sau inexistenței unui "exces de putere", devine în aceste condiții, superfluă.

Menționează recurenții că, totuși, exercitarea unei astfel de puteri sau drept trebuie să se facă în limitele principiului legalității, în acest sens invocând considerentele deciziei civile nr. 4059/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a menținut sentința Curții de Apel București nr. 694/2020, prin care s-a anulat ordinul de instituire a carantinei zonale în localitatea Gornet.

Marja de apreciere de care se bucură statul, altfel spus puterea lui discreționară, se referă doar la posibilitatea acestuia de a alege între mai multe soluții posibile pentru rezolvarea unei situații, cu obligația de a o alege pe aceea care aduce cea mai mica atingere drepturilor, libertăților si intereselor particularilor.

Afirmă recurenții că, în speța de față, nu doar că CNSU nu a prezentat soluții alternative prin care sa prevină introducerea noii mutații de Covid-19 (Omicron) în țară, ci a ales o soluție pur subiectivă, lipsită de raționament științific, nemotivată (neexistând niciun fel de documentație administrativă la dosar, care să-i susțină soluția), cu încălcarea criteriilor de legalitate prevăzute de art. 1, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 136/2020.

O altă critică de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți se referă la refuzul judecării cererii adiționale, formulată la data de 23.12.2021, cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO, precum și a greșitei aplicări a dispozițiilor art. 204 alin. (3) din C. proc. civ.

Susțin recurenții că instanța de fond, în mod nelegal, nu a procedat la analiza argumentelor formulate în cuprinsul cererii adiționale depuse înainte de termenul din data de 23.12.2021, cu referire la lipsa minutei de ședință, în care a fost adoptată HCNSU nr. 111/2021 și lipsa propunerilor Grupului de Suport Tehnico Științific privind Gestionarea Bolilor Înalt Contagioase pe teritoriul României.

Arată recurenții că deși, în partea introductiva a cererii de chemare în judecată, au solicitat expres instanței să pună în vedere pârâtului să comunice documentația administrativă, în timp util, tocmai pentru a putea completa cererea de chemare in judecată, instanța de fond, de-abia la primul termen de judecată, a dispus citarea CNSU cu mențiunea de a depune întreaga documentație care a stat la baza emiterii adresei INSP nr. x/10.12.2021, precum și a hotărârii contestate,

Aceasta documentație le-a fost comunicată recurenților, înaintea celui de-al doilea termen, cu aproximativ 2 ore înainte de termenul de judecată, astfel că nu au putut completa cererea de chemare în judecată la primul termen de judecată, astfel cum, în mod injust a pretins prima instanță, nefiind incidente dispozițiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ.

În acest context, afirmă recurenții-reclamanți, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, în scopul aflării adevărului și aplicării corecte a legii, aducând atingere și dreptului părților la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut de art. 6 din CEDO, prin prisma jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.

La termenul de judecată din 3 ianuarie 2022, recurentul-reclamant B. a invocat excepția inexistenței Hotărârii nr. 39/2020 a C.N.S.U. pentru nepublicarea în Monitorul Oficial al României, raportat la pct. 29 din Decizia Curții Constituționale nr. 429/2019, act invocat de intimatul-pârât prin întâmpinare în susținerea legalității hotărârilor C.N.S.U. a căror anulare se solicită în prezentul litigiu. În susținerea excepției, recurentul-reclamant a depus la dosar și concluzii scrise.

1.4. Apărările formulate

Intimatul-pârât Comitetul Național pentru Situații de Urgență a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Examinând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., excepția inexistenței Hotărârii C.N.S.U. nr. 39/2020, invocată de recurentul-reclamant B. la termenul de judecată din 3 ianuarie 2022, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reținută ca prezentând relevanță în soluționarea prezentei căi de atac.

Astfel, instanța de recurs reține că hotărârea vizată de excepția invocată nu face obiectul demersului judiciar al reclamanților, nefiind supusă analizei instanței de fond, nici măcar într-o modalitate indirectă, care ar fi putut decurge din probatoriul administrat în cauză.

Totodată, este de observat că acest act administrativ nu a stat la baza emiterii Hotărârilor CNSU contestate în prezentul litigiu, fiind adoptat în aplicarea Legii nr. 55/2020, act normativ fără incidență în soluționarea speței.

Faptul că intimatul-pârât a menționat despre existența Hotărârii CNSU nr. 39/2020 în întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, reprezintă un simplu argument adus în cadrul apărărilor formulate la cererea de recurs, care nu învestește instanța de control judiciar, în sensul de a fi dezlegat din punct de vedere juridic și, prin urmare, asupra căruia nu poate fi invocată în prezenta cale de atac, inexistența actului, ca sancțiune a nepublicării în Monitorul Oficial al României.

În concluzie, în respectarea principiului judecării cauzei în limitele învestirii sale, instanța de recurs nu poate analiza, pe fond, excepția inexistenței unui act administrativ a cărei aplicare excedează cadrului legal stabilit în fața instanței de fond, prin manifestarea disponibilității părților (a reclamantului prin acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost precizată și a pârâtului prin apărările formulate în întâmpinarea depusă în fața primei instanțe).

Argumente de fapt și de drept

Recurenții-reclamanți au invocat în susținerea cererii de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 5 și 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte, pentru o mai bună logică a redactării și coerență a raționamentului juridic, le va analiza în ordinea reglementării lor în legea procedurală și nu în modalitatea aleasă de recurenți pentru dezvoltarea acestora.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera atribuțiilor autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind, prin "exces de putere" și cu încălcarea principiului separației puterilor în stat, acte care intră în atribuțiile altor organe.

Examinând hotărârea recurată, se reține că instanța de fond s-a pronunțat în cadrul procesual definit în art. 24 din Legea nr. 554/2004, neputând fi decelat un caz de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv de imixtiune în atribuțiile puterii legislative ori executive.

În concret, recurenții-reclamanți susțin că instanța de fond a adăugat la Legea nr. 136/2020 un nou criteriu pe baza căruia se poate stabili tratamentul juridic al persoanelor care intra în carantină, respectiv criteriul "imunizării prin vaccinare sau pe cale naturală (prezumția de imunizare)".

În contextul întregului raționament juridic exprimat de prima instanță prin considerentele sentinței recurate, Înalta Curte reține că ceea ce recurenții susțin a fi o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, reprezintă, în realitate un argument de logică juridică și de interpretare a voinței autorității publice emitente, care, alături de toate celelalte alegații de fapt și de drept expuse, a condus la formarea convingerii intime a judecătorului că soluția pronunțată este corectă și legală.

Prin urmare, instanța de fond nu a dispus îndeplinirea vreunei acțiuni din partea autorității publice pârâte, în sensul consacrării și validării unui criteriu neprevăzut de lege sau de actul administrativ de punere în executare a acesteia, ci doar și-a exprimat opinia referitoare la aprecierea intenției reale a CNSU în emiterea hotărârilor contestate.

În concluzie, Înalta Curte constată că, din analiza hotărârii recurate și a cadrului procesual și procedural în care a fost analizată cererea reclamanților, nu transpare niciun element de natură a fundamenta instituirea unui alt criteriu legal de aplicare a măsurii carantinării, neconturându-se ipoteza depășirii a atribuțiilor puterii judecătorești în soluționarea cauzei, astfel încât motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica recurentului constă în faptul că instanța a respins capătul de cerere privind modificarea anexei la HCNSU nr. 111/2021, așa cum a fost modificată prin HCNSU nr. 113/2021 și HCNSU nr. 115/2021, ca inadmisibil, pentru lipsa procedurii prealabile, fără a pune în discuția părților acest aspect, fiind încălcate regulile și principiile prevăzute de art. 14 și art. 22 din C. proc. civ.

Analizând considerentele sentinței recurate, instanța de control judiciar constată că acest motiv de nelegalitate nu are fundament în raționamentul juridic dezvoltat de curtea de apel. În acest sens, Înalta Curte reține că, instanța de fond, tocmai în respectarea principiului separației puterilor de stat, a apreciat că nu poate proceda la modificarea unui act cu caracter normativ, prin adăugarea unor dispoziții de genul celor pretinse de reclamanți, în limitele impuse de Legea nr. 554/2004 putând doar să cenzureze un eventual refuz nejustificat de emitere a unui act administrativ.

Pe de altă parte, referirea primei instanțe la instituția plângerii prealabile a fost făcută în contextul în care, a reținut că recurenții-reclamanți au formulat o plângere prealabilă, anterior adresării instanței judecătorești, însă nu au solicitat și modificarea listei de clasificare a țărilor, situație prezentată, nu prin prisma vreunei inadmisibilități, ci prin aceea a netemeiniciei pretenției de a fi analizat pe cale judecătorească un eventual refuz nejustificat al autorității pârâte, neexprimat însă, în lipsa unei cereri exprese adresate CNSU de către reclamanții din cauză, pârâtul fiind singurul organism cu competența legală de a stabili lista de clasificare a țărilor .

În concluzie, critica recurenților-reclamanți nu are corespondent în considerentele hotărârii instanței de fond, fiind bazată pe o interpretare eronată a argumentației adusă în motivarea soluției pronunțate în primă instanță, nici acest motiv de casare neputând fi reținut ca aspect de nelegalitate al sentinței recurate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. este structurat de recurenții-reclamanți pe mai multe critici care vizează, în esență, două aspecte și anume: neanalizarea de către instanța de fond a legalității hotărârilor CNSU prin prisma încălcării dispozițiilor Legii nr. 136/2020, astfel cum au fost menționate în cererea de chemare în judecată și, respectiv, greșita interpretare și abordare de către instanța de fond a oportunității emiterii actelor contestate, prin raportare la marja de apreciere de care dispune autoritatea publică în stabilirea măsurilor privind combaterea răspândirii virusului Sars-cov 2, în oricare dintre variantele sale.

Examinând raționamentul instanței de fond, Înalta Curte constată că aceasta și-a circumscris cercetarea legalității actelor administrative contestate, în primul rând, dispozițiilor Legii nr. 136/2020, în temeiul și executarea cărora au fost emise hotărârile CNSU, respectiv, art. 4, art. 7 alin. (1) lit. a), art. 11 alin. (1) și ale art. 15 alin. (4).

Astfel, contrar celor susținute de recurenții - reclamanți, instanța de fond nu numai că nu a ignorat prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, ci le-a interpretat și aplicat la situația de fapt dedusă judecății de către reclamanți, bineînțeles, în raport și de scopul susmenționatei legi, acela al protejării interesului public, general, precum și de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene în contextul pandemiei cu infecția Sars-cov 2.

Analizând motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, reluate, în parte, sub forma criticilor de nelegalitate dezvoltate în cererea de recurs, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți invocă nelegalitatea hotărârilor CNSU în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, prin prisma nerespectării criteriului prevăzut prin această normă legală pentru carantinarea persoanelor care sosesc pe teritoriul național din alte state.

Instanța de fond a apreciat că intenția legiuitorului care transpare din economia dispozițiilor Legii nr. 136/2020 (inclusiv a dispozițiior art. 7 alin. (1) lit. a), în temeiul cărora au fost emise hotărârile CNSU, este în sensul că instituirea carantinei pentru persoanele care sosesc în România este o măsură lăsată la aprecierea Comitetului Național pentru Situații de Urgență sub aspectul stabilirii regulilor concrete de aplicare a măsurii carantinării. Acesta a fost argumentul esențial pe care instanța de fond l-a reținut în constatarea legalității hotărârilor CNSU atacate, apreciat ca fiind corect de către instanța de control judiciar.

Procedând la propria analiză asupra criticii privind nerespectarea de către CNSU a criteriului de carantinare stabilit de art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, respectiv acela al sosirii "din zone în care riscul epidemiologic este ridicat, pe baza datelor epidemiologice transmise la nivel național, european și internațional de către organismele competente în domeniu", Înalta Curte constată că legiuitorul a instituit un criteriu general de carantinare, a cărui aplicare concretă a atribuit-o în competența exclusivă a CNSU, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 136/2020.

Așadar, legiuitorul nu a stabilit nici care sunt zonele în care riscul epidemiologic este ridicat, nici nu a definit în concret această noțiune, făcând doar trimitere la identificarea acestui risc prin informațiile transmise de organismele naționale și internaționale cu competențe în domeniu și legiferând că puterea de decizie privind identificarea gradului de risc epidemiologic și stabilirea unor reguli și măsuri administrative în acest sens, aparține Comitetului Național pentru Situații de Urgență, ca autoritate executivă obligată să pună în executare și să organizeze executarea în concret a Legii nr. 136/2020.

Prin urmare, nu se poate reține în speță, aspectul de nelegalitate invocat de recurenții-reclamanți, în sensul că, intimatul-pârât CNSU, prin hotărârile emise, a încălcat criteriul general stabilit de legiuitor, având în vedere că prin aceste acte administrative nu au fost introduse alte criterii, ci doar au fost modificate anumite reguli de carantinare, stabilite anterior tot prin hotărâri ale CNSU, adică prin acte administrative cu aceeași forță juridică și emise de aceeași autoritate publică.

De asemenea, răspunzând și celorlalte argumente aduse de recurenții-reclamanți în susținerea acestei critici, Înalta Curte reține și că tot intimatului-pârât CNSU i-a revenit competența legală de a stabilit criteriul național de încadrare a țărilor/teritoriilor de risc epidemiologic ridicat și a procedat astfel prin Hotărârea CNSU nr. 43/2021, care a prevăzut drept criteriu, rata cumulată de incidență a cazurilor noi de îmbolnăvire din ultimele 14 zile raportate la 1000 de locuitori.

Această constatare a instanței de recurs, reprezintă un argument în plus pentru constatarea legalității celor două hotărâri emise de CNSU, din perspectiva criticii vizând încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, în realitate, prin acestea fiind modificate anumite condiții și reguli de stabilire a măsurii carantinării, stabilite prin hotărâri ale CNSU anterioare, modificarea acestora fiind făcută cu respectarea principiului simetriei actelor administrative și a ierarhiei forței juridice a acestora, fiind vorba de acte administrative cu caracter normativ emise de aceeași autoritate, în aplicarea și executarea aceleiași legi.

În acest context, Înalta Curte constată că, strict din perspectiva analizei motivelor de nelegalitate a celor două acte administrative contestate, astfel cum aceasta este permisă de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020, hotărârile CNSU au fost adoptate cu respectarea regulilor tehnice legislative de redactare a actelor normative prevăzute de Legea nr. 24/2000, precum și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 136/2020, în executarea căreia au fost emise.

În continuare, instanța de recurs va analiza setul de critici care vizează netemeinicia prevederilor din Hotărârea CNSU nr. 111/2021, modificată prin Hotărârea CNSU nr. 113/2021, ca și cerință de legalitate, asupra căreia, recurenții-reclamanți susțin că prima instanță nu s-a pronunțat, deși art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 conferă această posibilitate.

În realitate, astfel cum și recurenții-reclamanți au înțeles să procedeze, instanța de fond a analizat temeinicia prevederilor cuprinse în hotărârile CNSU prin prisma oportunității emiterii acestora, ca dimensiune a legalității, din perspectiva marjei dreptului de apreciere pe care autoritatea publică l-a exercitat, în vederea atingerii scopului legii în executarea căreia au fost emise.

Așadar, a doua chestiune de drept dedusă judecății prin acțiunea introductivă și a cărei dezlegare, dată de prima instanță, face obiectul prezentului control judiciar, constă în a stabili dacă autoritatea publică emitentă a acționat discreționar, cu exces de putere, atunci când a apreciat oportun să stabilească noi reguli de circulație a persoanelor înafara teritoriului național și de carantinare, în contextul răspândirii noii tulpini a virusului SARS-cov 2, denumită Omicron.

Analiza oportunității emiterii unui act administrativ, privită ca dimensiune a legalității acestuia, trebuie făcută prin raportare la puterea discreționară a autorității publice de a avea libera apreciere între alegerea unor soluții posibile și pe care le consideră eficiente pentru satisfacerea interesului public general și realizarea scopului legii.

În acest sens, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ se poate pronunța asupra legalității unui act administrativ și prin prisma aspectelor de oportunitate, în funcție de anumite criterii de referință specifice, rezultate din susținerile părților și din probatoriul administrat în cauză.

Pe de altă parte, instanța de contencios administrativ poate interveni în dreptul de apreciere al autorității publice, doar sub aspectul limitării puterii discreționare atunci când se demonstrează, de către persoana interesată, că aceasta a fost uzitată abuziv, fără justificare legală, cu exces de putere.

În contextul acestor considerații de ordin teoretic, pe care recurenții-reclamanți înșiși le menționează în susținerea cererii de recurs, Înalta Curte constată că din modul de formulare a petitelor cererii de chemare în judecată, precum și din argumentația acestora, reiterată parțial în cererea de recurs, reiese o oarecare contradictorialitate de raționament în construcția juridică formulată.

Astfel, pe de o parte, recurenții-reclamanți critică prevederile hotărârilor CNSU prin care s-a stabilit obligația carantinării, în lipsa unui test PC-R negativ efectuat cu 48 de ore înaintea sosirii pe teritoriul României și pentru persoanele vaccinate dacă se întorc din state nemembre UE, indiferent de zona de risc în care se situează acestea, pe de altă parte critică permiterea intrării libere în țară a persoanelor vaccinate care se întorc dintr-un stat UE, chiar dacă acesta se află în zona roșie de risc epidemiologic, pentru ca, în final să solicite obligativitatea testării atât pentru persoanele vaccinate, cât și pentru cele nevaccinate, indiferent dacă sosesc din state membre UE sau nemembre, dacă acestea se află în zona roșie de risc.

Sintetizând susținerile recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că, astfel cum și-a limitat și prima instanță cercetarea judecătorească, elementele de nelegalitate invocate se circumscriu ideii de aplicare a unui tratament juridic diferențiat și discriminatoriu între persoanele vaccinate și cele nevaccinate, precum și între persoanele care călătoresc în spațiul UE și cele care circulă în alte state nemembre.

Însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte reține că nu există o suprapunere între operațiunea de stabilire a zonelor cu risc epidemiologic ridicat, efectuată de CNSU și instituirea, tot de către CNSU, a unor condiții speciale de circulație și carantinare, în anumite perioade de timp și într-un anumit context socio-economic.

Cu alte cuvinte, chiar dacă potrivit informațiilor furnizate de organismele internaționale referitoare la rata cumulată de incidență a cazurilor noi de îmbolnăvire din ultimele 14 zile raportate la 1000 de locuitori, conduc la clasificarea țărilor/teritoriilor pe zona verde, galbenă sau roșie, aceasta nu înseamnă că autoritatea cu rol decizional în stabilirea regulilor de circulație a persoanelor și de carantinare nu pot stabili condiții mai restrictive, dincolo de clasificarea menționată, atunci când apreciază că acestea se impun pentru protejarea sănătății publice.

Relevantă pentru această interpretare este situația, potrivit căreia, lista clasificării țărilor/teritoriilor pe zone de risc se actualizează săptămânal, existând o dinamică accentuată a trecerii țărilor dintr-o zonă în alta, astfel încât nu poate reprezenta acesta criteriul exclusiv pentru stabilirea unor reguli de circulație a persoanelor și carantinare care au în vedere și perioade mai lungi de timp, cum este cazul și al Hotărârii CNSU nr. 111/2021, prin care s-a intenționat protejarea sănătății populației pe durata sărbătorilor de iarnă și a vacanțelor aferente acestora.

Ceea ce trebuie avut în vedere cu prioritate în speța de față, este faptul că pe teritoriul național dar și pe cel al altor state membre UE sau terțe este instituită starea de alertă, situație în care și marja de apreciere a instituțiilor publice cu putere de decizie, atunci când instituie măsuri necesare protejării sănătății cetățenilor săi și, indirect ai altor state, este mult mai largă.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că măsurile impuse prin hotărârile contestate sunt justificate științific si epidemiologic.

Astfel cum reiese din preambulului HCNSU nr. 113/2021, justificarea ce a impus modificarea și completarea art. 1 HCNSU nr. 111/2021 prin care fuseseră stabilite regulile de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor care sosesc în România în perioada 10.12.2021-08.01.2022 precum și aprobarea noii Liste cu clasificarea tarilor/teritoriilor în funcție de rata de incidență cumulată, a constat în propunerile Institutului Național de Sănătate Publică, formulate în temeiul prevederilor art. 1 alin. (3) din Hotărârea Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 43/2021 privind aprobarea listei țărilor/teritoriilor de risc epidemiologic ridicat, criteriilor pe baza cărora se stabilesc acestea, precum și a regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor care sosesc din acestea în România, cu modificările și completările ulterioare.

Propunerile Institutului Național de Sănătate Publică au venit în contextul avertizării primite de Organizația Mondială a Sănătății în data de 26.11.2012 de la instituțiile de sănătate publică din Africa de Sud.

Prin alerta la nivel mondial dată în data de 26.11.2012, statele au fost avertizate cu privire la faptul că nu se cunoaște în ce măsură noua tulpină afectează persoanele trecute prin boală sau persoanele vaccinate, cert fiind gradul crescut de răspândire a noii tulpini.

Aceste aspecte instanța le reține din cuprinsul adreselor nr. x/10.12.2021 și nr. y/12.12.2021, depuse la dosar de pârât, prin care Institutul Național de Sănătate Publică comunica Ministerului Sănătății, Ministerului Afacerilor Interne si Secretarului de Stat ratele de incidență cumulată a infecțiilor cu virusul Sars-Cov 2 înregistrate in statele UE/SEE si terțe publicată de către Centrul European de Control al Bolilor la 10.12.2021(perioada de referință fiind 22 noiembrie-5 decembrie 2021), cu recomandarea ca unele state terțe, deși nu îndeplinesc criteriul ratei de incidență, să rămână pe lista roșie, din cauza circulației noii variante de virus Sars CoV-2 ce prezintă îngrijorare referitor la potențialul de transmitere mai ridicat si eficacitatea vaccinării posibil mai scăzută (adresa din 10.12.2021), respectiv recomandarea ca intrarea pe teritoriul național să se facă doar prin prezentarea unui rezultat negativ la un test NAAT efectuat cu maximul 48 de ore înainte indiferent de zona de risc epidemiologic din care sosesc călătorii, precum și recomandarea publicării listei zonelor de risc epidemiologic pentru a fi evidențiate zonele în care călătoriile sunt sau nu recomandate (adresa din 12.12.2021).

De asemenea, avertizările OMS, ale Centrului European de Prevenire si Control al Bolilor precum și propunerile formulate de Institutul National de Sănătate Publică au la bază primele studii ale specialiștilor din Africa de Sud precum si datele preliminare pe care experții in domeniul sănătății din întreagă lume, au reușit să le strângă în intervalul scurt de timp de la semnalarea noii tulpini și până în prezent, informații conform cărora noua variantă are o rată de transmitere ridicată și un număr de 30 de mutații ale proteinei spike, generând incertitudini majore legate de nivelul de răspândire a virusului la nivel mondial, cât si posibilitatea infectării unor persoane trecute prin boală sau vaccinate cu schema completă.

În acest context, Înalta Curte constată că modificarea adusă prin art. 1 pct. 5 din HCNSU nr. 113/2021, a cărei anulare se solicită de către recurenții-pârâți și care impune tuturor persoanelor care intră în țară, indiferent dacă sunt vaccinate sau nu, sosind din state terțe, să prezinte un rezultat negativ la testul PCR, are justificare rezonabilă și se încadrează în marja de apreciere de care dispune CNSU, fiind respectate și criteriilor de legalitate prevăzute de art. 1, art. 3 lit. a) și art. 7 lit. a) din Legea nr. 136/2020.

Totodată, se reține că și celelalte state de pe teritoriul UE sau nemembre, prin autoritățile competente, au impus condiții de călătorie mai restrictive, inclusiv pentru persoanele vaccinate, chiar dacă efectuau călătorii în țări aflate în zona verde potrivit ratei de incidență sau soseau din astfel de state.

Așadar, oportunitatea luării acestor măsuri restrictive derivă și din acțiunea altor organisme implicate, atât la nivel național (Institutul Național de Sănătate Publică), dar și internațional (Comisia Europeană, Centrul European de Prevenire și Control al Bolilor, Organizația Mondială a Sănătății, etc.), informațiile furnizate și indicațiile date de acestea reprezentând justificarea obiectivă a emiterii unor acte administrative de natura celor contestate în prezenta cauză.

Înalta Curte constată, de asemenea, că și aspectul vizând tratamentul juridic diferențiat/discriminatoriu între persoanele vaccinate și nevaccinate care sosesc în România, sau între statele membre sau nemembre UE în care s-a efectuat călătoria a fost corect tranșat de instanța de fond, în raport de faptul că în dreptul intern al României, ca stat membru UE, sunt direct aplicabile Directiva nr. 2004/38/CE privind dreptul de circulație și de ședere pe teritoriul UE pentru cetățenii UE și familiile lor, precum și Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021 privind cadrul pentru eliberarea, verificarea și acceptarea certificatelor interoperabile de vaccinare, testare și vindecare de COVID-19 (certificatul digital al UE privind COVID) pentru a facilita libera circulație pe durata pandemiei de COVID-19.

În acest sens, solicitarea recurenților-reclamanți de impunere a carantinei, în lipsa unui test PC-R negativ, efectuat cu 48 de ore înainte de sosirea/intrarea în România atât pentru persoanele vaccinate cât și pentru cele nevaccinate dacă au călătorit în state membre sau nemembre, aflate în zona roșie de risc epidemiologic, nu poate fi acceptată de autoritatea pârâtă și nici de instanța judecătorească.

Astfel, dreptul de circulație a persoanelor este un element esențial al cetățeniei europene, presupunând faptul că cetățenii UE pot circula liber între statele membre pentru a locui, lucra studia sau pentru a se pensiona în alt stat. Un beneficiu major adus de dreptul de liberă circulație îl reprezintă dreptul de intrare într-unul din statele membre, eliminarea discriminărilor și oferirea de șanse egale tuturor cetățenilor UE.

Pentru a încetini răspândirea coronavirusului și pentru a proteja sănătatea și bunăstarea tuturor europenilor, a fost necesară impunerea unor restricții de călătorie în acest context, iar Comisia Europeană a făcut tot posibilul pentru a se permite cetățenilor să se deplaseze în scop profesional și pentru a se asigura libera circulație a persoanelor, a bunurilor și a serviciilor, garantând totodată respectarea măsurilor de sănătate și siguranță, lansând inițiative pentru a-i ajuta pe cetățeni să călătorească în condiții de siguranță în întreaga Europa.

În acest context, la nivelul Uniunii Europene au fost impuse și s-au aplicat, în mod justificat și proporțional, reguli de circulație și de carantinare distincte pentru peroanele vaccinate și pentru cele nevaccinate, tratament juridic transpus și în legislația și actele administrative naționale.

Astfel, așa numita prezumție de imunizare reținută ca argument de către instanța de fond și contestată de recurenți, este, în realitate, consacrată în Regulamentul (UE) 2021/1953 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2021, care la punctul (7) reglementează:

"Potrivit dovezilor științifice actuale, care continuă să evolueze, se pare că persoanele vaccinate sau care au avut un rezultat negativ recent la un test pentru depistarea Covid-19 și persoanele care s-au vindecat de Covid-19 în ultimele 6 luni, prezintă un risc redus de infectare a altor persoane cu SARS - CoV- 2. Libera circulație a persoanelor care, potrivit unor dovezi științifice solide, nu prezintă un risc semnificativ pentru sănătatea publică, de exemplu pentru că sunt imune și nu pot transmite SARS-CoV-2, nu ar trebui restricționată, întrucât astfel de restricții nu ar fi necesare pentru realizarea obiectivului de protecție a sănătății publice. În cazul în care situația epidemiologică o permite, libera circulație a unor astfel de persoane nu ar trebui să fie supusă unor restricții suplimentare legate de pandemia de Covid-19, cum ar fi testarea în contextul călătoriilor pentru depistarea infecției cu SARS - CoV-2 sau carantina ori autoizolarea în contextul călătoriilor, cu excepția cazului în care, pe baza celor mai recente dovezi științifice disponibile și în concordanță cu principiul precauției, astfel de restricții suplimentare sunt necesare și proporționale pentru protecția sănătății publice și sunt nediscriminatorii".

Totodată, nu se poate reține un tratament discriminatoriu între persoanele care sosesc din statele membre UE și cele care intră pe teritoriul României dintr-un stat nemembru, neexistând o identitate de situație între acestea, în condițiile în care, regulile de călătorie înafara teritoriului României au fost reglementate diferit între statele membre și statele terțe și înaintea contextului epidemiologic actual, în temeiul implementării Directivei nr. 2004/38/CE după aderarea României la UE, iar în contextul actual în care varianta Omicron a apărut în afara spațiului Uniunii Europene, diferențierea este, cu atât mai rezonabil, justificată.

În ceea ce privește ultima critică de nelegalitate invocată de recurenții-reclamanți, referitoare la refuzul judecării cererii adiționale ca tardive formulate, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20