ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4656/2022

Ședința publică din data de 14 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., persoană juridică de drept privat, cu personalitate legal dobândită conform încheierii din Camera de Consiliu nr. 77 din data de 18.02.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Judecătoria Sectorul 3 București (având înscrierea în registrul special (RAF) conform certificat nr. x din 19.03.2021), prin reprezentant legal Președinte Mr. (Rz.) dr. ing. B., B., C., D. și E. au chemat în judecată Guvernul României, Prim - ministrul F., Departamentul pentru Situații de Urgență din Ministerul Afacerilor Interne și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,

Solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- Suspendarea prin Ordonanță președințială a HCNSU nr. 91/2021 privind stabilirea unor măsuri suplimentare în scopul gestionării riscului de sănătate publică cauzat de numărul mare de infectări cu virusul SARS-CoV-2, a Hotărârii nr. 932/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 septembrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial nr. 866 din 09.09.2021 precum și a certificatului digital "verde" (certificat Covid - 19 - certificat de vaccinare, de testare, adeverință de trecere prin boală), a H.G. nr. 1090 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial nr. 962 din 07.10.2021 și a H.G. nr. 1130/2021 pentru modificarea anexelor nr. 2 și 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1.090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19;

- Obligarea tuturor pârâților la acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 4.000.000 RON;

- Plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

La data de 28.10.2021 reclamanții au arătat că înțeleg să transforme cererea într-o cerere de drept comun și, față de dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 1 și 2 C. proc. civ. au formulat: CERERE DE MODIFICARE/COMPLETARE prin care înțeleg să se judece cu aceiași pârâți, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

Anularea (constatarea nulității, inexistenței, după caz) a HCNSU nr. 91/2021 privind stabilirea unor măsuri suplimentare în scopul gestionării riscului de sănătate publică cauzat de numărul mare de infectări cu virusul SARS-CoV-2, a Hotărârii nr. 932/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 septembrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial nr. 866 din 09.09.2021 precum și a certificatului digital "verde" (certificat Covid -19 - certificat de vaccinare, de testare, adeverința de trecere prin boala), a H.G. nr. 1090 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum și stabilirea masurilor care se aplica pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicata în Monitorul Oficial nr. 962 din 07.10.2021 și a H.G. nr. 1130/2021 pentru modificarea anexelor nr. 2 și 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1.090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 10 octombrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficiat nr. 1013 din 22.10.2021;

Plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1845 din 07 decembrie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii privind anularea Hotărârii nr. 932/2021, a H.G. nr. 1090/2021 și a H.G. nr. 1130/2021.

A respins ca inadmisibilă acțiunea privind anularea Hotărârii nr. 932/2021, a H.G. nr. 1090/2021 și a H.G. nr. 1130/2021 formulată de reclamanții A. prin președinte B., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Departamentul pentru Situații de Urgență din Ministerul Afacerilor Interne în nume propriu și pentru Comitetul Național pentru Situații de Urgență, Guvernul Romaniei și Prim-Ministrul F..

A admis excepția lipsei de interes a acțiunii privind anularea HCNSU nr. 91/2021.

A respins acțiunea privind anularea HCNSU nr. 91/2021 formulată de reclamanții A. prin președinte B., B., C., D. și E. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Departamentul pentru Situații de Urgență din Ministerul Afacerilor Interne în nume propriu și pentru Comitetul Național pentru Situații de Urgență, Guvernul României și Prim-Ministrul F., ca lipsită de interes.

A admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne, în favoarea pârâtului Guvernul României.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1845 din 07 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanții A., E., B., C., D., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4,5,6 și 8 din C. proc. civ.

Se arată în cererea de recurs că instanța ar fi ignorat faptul că a fost parcursă procedura prealabilă și ar fi refuzat sa judece fondul, practic nu a judecat nimic ignorând probatoriul din dosar, astfel fiind prejudiciați reclamanții în drepturile lor procesuale; se susține că au fost formulate plângeri prealabile, ce nu au fost soluționate și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. h)-j) din Legea nr. 554/2004 -h) nesoluționare în termenul legal a unei cereri -faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;

În opinia titularilor căii de atac, se pot constata în mod cert și motive de nelegalitate și implicit de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., căci instanța a pronunțat o soluție cu încălcarea normelor de drept material, respectiv cu încălcarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, fiind asimilate actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal; or, autoritatea tocmai asta a făcut, a refuzat soluționarea, ceea ce constituie act administrativ, fiind îndeplinite condițiile art. 1 și art. 2, fiind îndeplinită procedura art. 7, astfel că reclamanții ar fi în drept a promova acțiunea conform art. 8.

Se mai susține de către recurenți și faptul că instanța și-ar fi uitat rolul activ (art. 22 noul C. proc. civ.) substituindu-se apărătorului intimatei - pârâte, uitând de dispozițiile art. 1 alin. (4) din Constituție care reglementează principiului separației și echilibrului puterilor, legislativă, executivă și judecătorească, în cadrul democrației constituționale; instanța de fond ar fi refuzat sa constate parcurgerea procedurii prealabile, chiar daca aceasta nu mai era necesară, deoarece art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 instituie în mod clar că: în cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe sau al acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, precum și în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă.

În opinia recurenților, instanța ar fi aplicat greșit normele de drept material și, prin exces de putere, a refuzat să judece în mod echitabil cauza, acestea fiind motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 noul C. proc. civ. și reflectând încălcarea dreptului sus-numiților la un proces echitabil.

Se mai arată în cererea de recurs că actele normative criticate încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5), dar și alte dispoziții constituționale, precum accesul liber la justiție, libertatea de mișcare, dreptul la muncă, libertatea de exprimare, O.G. nr. 137/2000, republicată și ulterior modificată și completată prin Legea nr. 167/2020, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 46/2003 dar și Convenția EDO, Declarația Universală a Drepturilor Omului și alte acte normative naționale și comunitare pe care România și le-a asumat), ceea ce este inadmisibil (mai ales că incită la ură, segregare etc; de asemenea, actele normative criticate încalcă, printre altele și principiul proporționalității, dar aduce atingere și ierarhiei instituită prin diferite acte normative.

Instanța de fond putea constata că nici Consiliul Legislativ nu a dat un aviz favorabil, ci mai degrabă condiționat de anumite aspecte, iar exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi condiționată de absolut nimic; fiind, în opinia recurentului, îndeplinite condițiile faptei ilicite, aceasta nu mai obligă reclamantul să dovedească paguba, conform jurisprudenței ICCJ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Pârâtul-intimat Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a solicitata respingerea recursului întrucât, față de particularitățile actului administrativ cu caracter normativ, care decurg, pe de o parte din caracterul general și impersonal al reglementărilor conținute, iar pe de altă parte, din faptul că revocarea unui astfel de act se produce doar sub forma abrogării (efectele producându-se de la data publicării în Monitorul Oficial al României a actului normativ prin care se dispune abrogarea), iar anularea poate fi dispusă numai cu efecte pentru viitor, procedura plângerii prealabile trebuie parcursă întotdeauna, fără excepție, nefiind aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Un alt argument în susținerea obligativității parcurgerii procedurii prealabile, în cazul actelor administrative normative, îl reprezintă și dispozițiile art. 7 alin. (1) coroborat cu art. 11 din aceeași lege, potrivit cărora, în cazul actului administrativ normative, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând, iar actele administrative normative considerate nelegale pot fi atacate oricând, lipsa oricărei limitări în timp a posibilității de contestare a acestor acte, sub aspectul legalității lor, reflectând inexistența oricăror impedimente ce țin de eventuala intrare în circuitul civil, așa cum în mod greșit susțin recurenții-reclamanți.

Având în vedere efectele produse de admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, celelalte excepții sau apărări de fond nu mai pot fi analizate, acesta fiind raționamentul logico-juridic urmat de instanța fondului și nicidecum nerespectarea principiilor legalității sau contradictorialității, cum greșit susțin recurenții-reclamanți.

De asemenea, pârâtul-intimat MAI a formulat întâmpinare arătând că instituția justifică interesul său propriu, legitim în participarea la judecata procesului, motivat de faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea 55/2020, "starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne și nu poate depăși 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne."; pe lângă împrejurarea că Ministerul Afacerilor Interne are calitatea de inițiator al actelor normative contestate, instituția răspunde și de executarea în concret a măsurilor dispuse prin aceste acte, iar cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susține intimatul că susținerile recurenților reclamanți sunt lipsite de orice fundament faptic și legal, instanța de fond a soluționat cauza strict în limitele atribuțiilor puterii judecătorești, făcând o corectă aplicare a legii, argumentele invocate de recurenții reclamanți nefiind apte a susține acest motiv de recurs.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 C. proc. civ., invocat de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată caracterul în parte fondat al recursului din această perspectivă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Se reține că, în cauza dedusă judecății, s-a solicitat anularea Hotărârii Guvernului nr. 1090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 10 octombrie 2021, precum și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 precum și a Hotărârii Guvernului nr. 1130/2021 pentru modificarea anexelor nr. 2 și 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1.090/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 10 octombrie 2021 și stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum și a hotărârilor nr. 932/2021 și Hot CNSU nr. 91/2021 .

În condițiile expuse în preambulul prezentei decizii, curtea de apel a respins ca inadmisibilă acțiunea privind anularea Hotărârii nr. 932/2021, a H.G. nr. 1090/2021 și a H.G. nr. 1130/2021, constatând lipsa procedurii prealabile; prin aceeași hotărâre a respins acțiunea privind anularea HCNSU nr. 91/2021, ca fiind lipsită de interes.

Înainte de a trece la analiza efectivă a motivelor de recurs, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, din conținutul întregului memoriu de motivare a căii de atac, rezultă că recurenții au invocat în mod generic motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4, parțial 6 și 8 C. proc. civ., fără să-și sistematizeze criticile în raport cu motivele de recurs menționate și fără să aducă în fața instanței de reformare motivele concrete care fundamentează aceste situații de casare. În memoriul de motivare a recursului, dezvoltat laborios pe parcursul mai multor pagini, recurenții au inserat conținutul mai multor norme constituționale și ale unor dispoziții din diferite acte normative și au repetat, în mai multe rânduri, nemulțumiri legate de concluzia curții de apel privind nerealizarea procedurii prealabile ori lipsa interesului procesual.

Astfel, pentru început, se constată că, deși a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin criticile formulate, această situație de casare nu se regăsește în niciun fel în prezenta cauză, iar invocarea sa a fost una pur formală, fără ca recurenta să dezvolte și să argumenteze credibil o atare situație de casare; potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești".

În doctrină s-a identificat ca încadrându-se în respectivul motiv de recurs, ipoteza (ce nu poate fi extinsă asupra unor alte situații de fapt) în care instanța a admis cererea prin care s-a solicitat luarea unei măsuri pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive o putea adopta. Situația de casare în discuție nu poate fi invocată în cazul în care instanța aplică norme juridice abrogate sau aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, hotărârea astfel pronunțată fiind susceptibilă de a fi casată prin invocarea altor motive, de exemplu art. 488 alin. (1) pct. 8. (G.Boroi, M.Stancu, "Drept procesual civil", Ediția a 5-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2020, p.803).

Niciuna dintre criticile dezvoltate de către recurenți în conținutul memoriului de recurs nu atrage incidența acestui motiv de casare, respectiv nu există indicii în sensul că instanța de fond, prin modul în care a soluționat cauza, ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești; dimpotrivă, în analiza cu care este învestită în materia contenciosului administrativ, instanța este obligată să analizeze îndeplinirea condiției procedurii prealabile, atunci când această procedură nu este exceptată, în anumite materii specifice. De asemenea, în orice proces civil, instanța care soluționează procesul, indiferent de gradul de jurisdicție în care se află, este obligată să analizeze existența interesului procesual pe tot parcursul procesului, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile.

Se constată, de asemenea, că recurenții au invocat în mod formal și situația de casare prevăzută de art. 488 pct. 6, fără ca argumentele expuse să facă dovada lipsei motivării sentinței recurate, a unei motivări lacunare ori contradictorie, în ceea ce privește partea din hotărâre care cuprinde analiza excepției lipsei procedurii prealabile care a condus judecătorul fondului la respingerea ca inadmisibil a respectivului petit.

Înalta Curte reamintește faptul că acest motiv de casare este incident atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"; se impune a se preciza totodată că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în lumina acestor dispoziții legale, din perspectiva exigenței de a motiva, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, așa cum s-a evidențiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătorești trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

În legătură cu acest aspect, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, "motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele; în ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie,neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii".

Revenind la cauza de față și verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că, în privința respectivului capăt de cerere, aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând, într-o manieră clară și coerentă, argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmațiile recurenților ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să apară ca fiind nefondate, ele fiind de fapt aceleași care susțin și celelalte motive de casare și care relevă în realitate nemulțumirea recurenților față de soluție, fără ca vreunul dintre argumente să probeze ipoteza unei eventuale nemotivări a sentinței ori a unei motivări necorespunzătoare, din perspectiva analizată.

În continuare, examinând sentința atacată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici prin prisma unei pretinse aplicări sau interpretări greșite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă, în ceea ce privește respingerea ca inadmisibilă a acțiunii privind anularea Hotărârii nr. 932/2021, a H.G. nr. 1090/2021 și a H.G. nr. 1130/2021, pentru lipsa procedurii prealabile; așa cum corect a observat prima instanță, recurenții- reclamanți au omis formularea plângerii prealabile și s-au adresat direct instanței de judecată cu acțiunea vizând anularea Hotărârii nr. 932/2021, a H.G. nr. 1090/2021 și a H.G. nr. 1130/2021, astfel că, în contra susținerilor lor neprobate, nu a fost parcursă procedura administrativă prealabilă ca și condiție de legală de sesizare a instanței de judecată, fiind incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, sesizarea instanței putându-se face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile. Această aptitudine de a intra în circuitul civil și de a produce efecte în acest plan aparține exclusiv actelor administrative cu caracter individual, întrucât numai acestea creează în mod direct drepturi în favoarea particularilor, actele administrative normative conținând reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, fiind adoptate în organizarea executării legii, ceea ce implică faptul că acestea din urmă sunt întotdeauna revocabile, spre deosebire de actele administrative individuale.

În susținerea punctului de vedere contrar, titularii căii de atac nu au adus niciun argument credibil, iar alegațiile referitoare la modul de soluționare a cauzei din această perspectivă și cele la adresa primului judecător sunt lipsite de conținut juridic, subiective și fără conținut real, ceea ce face ca sentința să nu fie reformabilă nici din acest punct de vedere.

Față de soluția respingerii acțiunii, apare ca fiind corectă admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne în favoarea pârâtului Guvernul României, deoarece intervenția accesorie se judecă odată cu cererea principală, intervenția accesorie neavând ca obiect o pretenție proprie a intervenientului față de una dintre părți, astfel că nu poate forma, în nicio împrejurare, obiectul unei judecăți distincte față de cererea principală.

În ceea ce privește, însă, criticile privind soluția instanței de respingere ca lipsit de interes a capătului de cerere referitor la anularea HCNSU nr. 91/2021, Înalta Curte constată incidența atât a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cât și a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât primul judecător nu a motivat într-o manieră corespunzătoare soluția de admitere a excepției, ceea ce creează aparența greșitei necercetări a fondului acestui capăt de cerere.

Se impune a se reaminti faptul că, în doctrină și jurisprudență, s-a considerat în mod unanim că prin "interes" se înțelege folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia, că prin instituirea acestei condiții, urmărindu-se evitarea acelor litigii lipsite de orice utilitate pentru parte; cerința existenței interesului trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci pe tot parcursul desfășurării procesului, până la soluționarea definitivă a acestuia, ori de câte ori se apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii - cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită etc.

În analiza existenței și valabilității acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile, judecătorul trebuie să cerceteze îndeplinirea cumulativă a cerințelor interesului, respectiv ca acesta să fie determinat, adică folosul practic, material sau moral, ce poate fi realizat de parte, în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, să fie unul concret, iar nu abstract, cerința fiind echivalentă cu cerința existenței interesului însuși, să fie legitim adică conform cu regulile de conviețuire socială, să fie personal, adică folosul practic urmărit de titularul cererii să se răsfrângă asupra acestuia, să fie născut și actual, iar nu eventual, adică să existe la momentul exercitării acțiunii civile, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă ar rămâne în pasivitate și nu ar recurge, în acel moment, la acțiune.

Din analiza sentinței recurate rezultă fără dubiu faptul că judecătorul de primă instanță nu a analizat în niciun fel condiția interesului din perspectiva acestor cerințe, nu a evaluat niciun moment acest aspect raportat la toate susținerile reclamanților referitoare la legalitatea din perspectiva drepturilor fundamentale pe care le-ar încălca și a prejudiciilor de natură a le produce; prima instanță s-a limitat la a reține exclusiv faptul că actul atacat ar avea un caracter premergător și nu ar produce efecte juridice prin el însuși, argument ce nu implică și nu dovedește analiza cerințelor interesului expuse anterior, sentința recurată urmând a fi casată doar între aceste limite.

În ceea ce privește recursul formulat de către recurentele-pârâte D., C., Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 196 alin. (1) și (2) C. proc. civ., întrucât lipsa semnăturii părții sau a reprezentantului acesteia, ca element esențial al cererii de învestire a instanței, atrage nulitatea cererii, fiind vorba de o nulitate expresă astfel că cel care o invocă nu trebuie să dovedească vreo vătămare, iar, în ciuda faptului că aceste recurente au fost citate cu această mențiune, nu au complinit lipsa semnăturii pe tot parcursul procesului.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în acord cu dispozițiile prezentei decizii; pe de altă parte, în temeiul dispozițiilor art. 196 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentele-pârâte D., C. pentru lipsa semnăturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată din oficiu și anulează recursul declarat de recurentele-pârâte D., C. pentru lipsa semnăturii.

Admite recursul declarat de recurenții - reclamanți, A., E., B. împotriva sentinței civile nr. 1845 din 07 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și respinge, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a acțiunii privind anularea HCNSU nr. 91/2021.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond a acestui capăt de cerere.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2022.