ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1847/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția -a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și DGRFP Galați - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituita la nivelul Regiunii Galați - Activitatea de Inspecție Fiscală, să se dispună: anularea Deciziei nr. 107/04.04.2017, emisă de către intimata ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cu consecința obligării intimatei să soluționeze contestația formulată și cu privire la obligațiile fiscale principale în cuantum de 5.198.054 RON, precum și în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.08.2016, pentru suma de 113.054 RON, respectiv pentru suma de 1.073.039 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 246 din data de 19 decembrie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a anulat în parte Decizia nr. 107/04.04.2017 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a obligat pârâta la soluționarea pe fond a contestației în ceea ce privește obligațiile fiscale în cuantum de 5.198.054 RON stabilite prin decizia de impunere nr. x/30.08.2016 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.08.2016. Totodată, a dispus anularea în parte a deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.08.2016, emisă de Administrația pentru contribuabilii mijlocii constituită la nivelul Regiunii Galați, pentru suma de 25.874 RON reprezentând impozit pe profit calculat ca urmare a considerării ca fiind nedeductibile fiscal a cheltuielilor în valoare de 161.713 RON aferente achizițiilor de alcool 70 grade și pentru sumele de 37.263 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de alcool 70 și 660.135 RON reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare de bunuri, precum și pentru sumele reprezentând accesorii - dobânzi și penalități de întârziere - corespunzătoare impozitului pe profit și TVA stabilite ca fiind nedatorate de reclamantă. De asemenea, a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 7.050 RON reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru în valoare de 50 RON, onorariu avocat în sumă de 4.500 RON și onorariu expert în sumă de 2.500 RON.

Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 246 din data de 19 decembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța ca reprezentant al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală susține că sentința atacată este lipsită, în parte, de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. . Invocă excepția rămânerii fără obiect a cererii în obligareai la soluționarea pe fond a contestației în ceea ce privește obligațiile fiscale în cuantum de 5.198.054 RON stabilite prin decizia de impunere nr. x/30.08.2016 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.08.2016, în condițiile soluționării definitive a sesizării penale, prin menținerea Ordonanței PT Constanța din 6.06.2018, cu soluție de clasare, prin Încheierea 102/05.03.2019 a Tribuanlului Constanța și soluționării, pe fond a contestației administrative, prin Decizia 505/19.12.2019 a ANAF DGSC (în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a contestației administrative), comunicată intimatei. Recurenta critică hotărârea instanței de fond cu privire la anularea deciziei de impunere pentru suma de 25.874 RON reprezentând impozit pe profit calculat ca urmare a considerării ca fiind nedeductibile fiscal a cheltuielilor în valoare de 161.713 RON aferente achizițiilor de alcool 70o și pentru sumele de 37.263 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de alcool 70o și 660.135 RON reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare de bunuri, precum și pentru sumele reprezentând accesorii -dobânzi și penalități de întârziere - corespunzătoare impozitului pe profit și TVA stabilite ca fiind nedatorate de intimata. Un prim motiv de recurs vizează împrejurarea că hotărârea atacată este contradictorie în sensul că instanța de fond a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 107/04.04.2017 și, în consecință, a obligat pârâta la soluționarea pe fond a contestației în ceea ce privește obligațiile fiscale în cuantum de 5.198.054 RON, în timp ce a dispus anularea Deciziei de impunere nr. x/30.08.2016 pentru suma de 25.874 RON reprezentând impozit pe profit calculat ca urmare a considerării ca fiind nedeductibile fiscal a cheltuielilor în valoare de 161.713 RON aferente achizițiilor de alcool 70o și pentru sumele de 37.263 RON reprezentând TVA aferentă achizițiilor de alcool 70o și 660.135 RON reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare de bunuri, precum și pentru sumele reprezentând accesorii - dobânzi și penalități de întârziere - corespunzătoare impozitului pe profit și TVA stabilite ca fiind nedatorate de reclamantă - sume pentru care nu a anulat decizia de soluționare. Așadar, instanța de fond a anulat decizia de soluționare numai cu privire la măsura suspendării soluționării contestației, fără a o anula și în ceea ce privește creanțele fiscale pentru care contestația a fost respinsă ca neîntemeiată și ca nemotivată. Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează în mod expres și imperativ procedura contestării actelor administrative fiscale, această cale administrativă de atac fiind obligatorie iar singurul act administrativ care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației. Astfel, potrivit prevederilor art. 268 din Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație. În acest sens precizează că potrivit prevederilor art. 273 din același act normativ organul competent de soluționare a contestației se va pronunța prin decizie. Potrivit prevederilor art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate la instanța de contencios administrativ competenta. Așa cum rezultă din dispozițiile legale invocate, actul administrativ ce poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă și nu alte acte . Totodată, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instanța de contencios administrativ poate dispune fie anularea actului administrativ fie obligarea autorității publice să emită actul administrativ. Însă actul administrativ ce poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ este numai decizia de soluționare a contestației pe cale administrativă. În aceste condiții este evident că instanța de fond nu avea temei legal pentru anularea deciziei de impunere cu privire la creanțe fiscale care au făcut obiectul deciziei de soluționare menținută de instanță. În subsidiar, recurenta critică raționamentul prin care instanța a anulat creanțele fiscale menționate. În ceea ce privește suma de 1.078.039 RON, instanța de fond reține că în mod greșit pârâta a respins contestația ca nemotivată, întrucât intimata a criticat decizia de impunere cu privire la TVA stabilită suplimentar în cuantum de 2.229.848 RON, astfel încât nu se poate considera că respectiva contestație nu cuprinde motivele de fapt și de drept conform art. 269 alin. (1) lit. c) Codul de procedură fiscală. Referitor la cheltuielile în sumă de 161.713 RON, cu TVA aferentă în sumă de 37.263 RON, instanța de fond reține că restabilirea situației fiscale de către organul fiscal s-a făcut cu ignorarea argumentelor de fapt prezentate de societate, confirmate de înregistrările contabile, din care rezultă că alcoolul achiziționat a fost utilizat în parte la dezinfectarea utilajelor în fabrica de lactate, iar restul a fost revândut. Cu privire la livrarea intracomunitară de bunuri, instanța de fond a apreciat că în raport de interpretările oferite de instanța europeană, intimatei nu i se poate refuza dreptul de deducere a TVA aferentă livrărilor în Bulgaria în condițiile în care nu se poate reține că aceasta nu a acționat cu bună credință, respectiv că știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziționat bunurile. Recurenta arată că nu este de acord cu raționamentul instanței de fond care este în vădită contradicție cu prevederile legale aplicabile. Consideră că instanța de fond și-a argumentat hotărârea pronunțată prin însușirea în întregime a susținerilor intimatei și a concluziilor raportului de expertiză, fără a ține cont de apărările și obiecțiunile formulate de noi în acest sens și fără a arăta motivele pentru care acestea au fost înlăturate. Astfel, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) din același act normativ, precum si cu cele ale pct. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, art. 145 si art. 146 din Legea nr. 571/2003, art. 269 alin. (1) lit. c) Codul de procedură fiscală. Solicită instanței de control judiciar să aibă în vedere următoarele critici de nelegalitate a hotărârii judecătorești atacate: Referitor la cheltuielile în sumă de 161.713 RON pentru achizițiile de alcool arată instanței următoarele: În fapt, în perioada mai 2013 - februarie 2014 intimata a înregistrat cheltuieli în sumă de 161.713 RON și TVA în sumă de 37.263 RON în baza facturilor de achiziții alcool 70° emise de B. S.R.L. și C. S.R.L., iar organele de inspecție fiscală au constatat că acestea nu sunt deductibile din punct de vedere fiscal pentru că societatea nu justifică necesitatea și prestarea acestora în scopul realizării veniturilor impozabile în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Având în vedere că intimata nu a justificat că achizițiile de bunuri au fost efectuate în scopul operațiunilor sale taxabile și obținerii de venituri impozabile, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele de inspecție fiscală au stabilit că aceasta nu poate beneficia de dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată și a cheltuielilor înregistrate în evidența contabilă. În drept, în ceea ce privește impozitul pe profit, sunt aplicabile prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu dispozițiile art. 21 alin. (1) din același act normativ, precum și cu cele ale pct. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003. În conformitate cu prevederile legale menționate, profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. Veniturile și cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilității nr. 82/1991, precum și orice alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal. În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată, sunt aplicabile prevederile art. 145 si art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal potrivit cărora pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei datorate sau achitate, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, persoana impozabilă trebuie să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal. Astfel, din interpretarea textelor de lege indicate reiese că legiuitorul a condiționat acordarea dreptului de deducere al taxei pe valoarea adăugată de îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a cerințelor de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia. De asemenea, prin prisma legislației fiscale, deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii prevăzute la art. 155 din Legea nr. 571/2003 nu este suficientă pentru a beneficia de exercitarea dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, fiind necesar ca reclamanta să justifice în primul rând faptul că bunurile/serviciile achiziționate pe bază de factură sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile. Totodată, aceste cerințe legale trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea unei cerințe, respectiv îndeplinirea doar a uneia, duce la pierderea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată. De asemenea, justificarea achizițiilor ca fiind destinate operațiunilor sale taxabile, revine persoanei impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată care a achiziționat bunurile și/sau serviciile respective, iar indiferent de probele aduse de contribuabil, acestea trebuie să prezinte un anumit grad de exactitate și de detaliu pentru a putea permite o identificare a acestora în corelație cu serviciul prestat și cu specificul activității desfășurate. În cauză, în perioada mai 2013 - februarie 2014 intimata a dat în consum cantitatea de 28.542 litri alcool 70°, așa cum rezultă din Anexa nr. 14 la Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.08.2016 denumită "Situație bonuri consum alcool" și a înregistrat ca deductibile cheltuielile în sumă de 161.713 RON și taxă pe valoarea adăugată în sumă de 37.263 RON. Din Nota explicativă dată de administratorul societății -Anexa nr. 10 la Raportul de inspecție fiscală- reiese că la întrebarea organelor de inspecție fiscală privind utilizarea cantității de 28.542 litri alcool de 70° în perioada mai 2013- februarie 2014, acesta precizează că: "Alcoolul achiziționat este spirt medicinal folosit pentru dezinfectarea utilajelor la secția de lactate de la Ceamurlia de Jos. O parte a fost comercializat (alcool denaturat)." Astfel, din constatările organelor de inspecție fiscală reiese că intimata a început în luna septembrie 2012 la punctul de lucru din Ceamurlia de Jos producția de produse lactate, iar potrivit înregistrărilor din evidența contabilă în perioada mai 2013 - februarie 2014 a folosit alcool 70° la igienizarea utilajelor, iar începând cu data de 01.03.2014 au fost folosite diferite soluții de igienizare. Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organele de inspecție fiscală și-au exercitat rolul activ în conformitate cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, echipa de inspecție fiscală a administrat mijloace de probă și a utilizat toate informațiile, înscrisurile si documentele necesare pentru determinarea situației fiscale a contribuabilului în baza prevederilor art. 55 alin. (1) si (2) din același act normativ. Astfel, în conformitate cu Standardul ocupațional (Ocupația: Preparator produse lactate) emis de Consiliul pentru Standarde Ocupaționale si Atestare, organele de inspecție fiscală au constatat că la secțiunea de igienizare a instalațiilor tehnologice și a ambalajelor se specifica faptul ca agenții de spălare sunt substanțe bazice de curățire, sodă calcinată, sodă caustică, fosfați, silicati, substanțe acide de curățire (acid azotic, acid fosforic), substanțe de curățire complexa (agenți cationici, agenți anionici, agenți neionici, agenți amfolitici), iar agenții de dezinfecție sunt compușii clorului (clor lichid, hipoclorit de sodiu, fosfat de sodiu clorinat, dioxid de clor), substanțe care eliberează oxigenul (acidul peracetic, apa oxigenata), substanțe dezinfectante neoxidante, compuși cuaternari de amoniu si biguanidine, iodofori, raze ultraviolete, alcoolul de 70° nefiind specificat la agenții de dezinfectie. Mai mult decât atât, intimata a cunoscut faptul că alcoolul de 70° nu este un dezinfectant care să se utilizeze la igienizarea instalațiilor tehnologice, întrucât aceasta a achiziționat, începând cu luna martie 2014, atât substanțe bazice de curățire (soda caustică), cât și agenții de dezinfecție (compușii clorului). Prin urmare, având în vedere cele constatate, respectiv faptul că intimata nu justifică necesitatea achizițiilor de alcool de 70° în scopul realizării veniturilor impozabile și operațiunilor taxabile în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) și art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în mod legal organele de inspecție fiscală au stabilit că aceasta nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor cu achizițiile de alcool de 70° în sumă de 161.713 RON și taxă pe valoarea adăugată deductibilă în sumă de 37.263 RON. Referitor la livrările intracomunitare, arată instanței următoarele: În timpul controlului, organele de inspecție fiscală au constatat că intimata nu a respectat prevederile O.M.F.P. 2222/2006 art. 10, alin. (1), si pe cele ale art. 143, alin. (2), lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv nu a justificat scutirea de TVA cu drept de deducere înscrisă în facturile emise în perioada 2011 - 2013 către D., E. și F. în valoare totală de 632.975 Euro deoarece nu au fost confirmate achizițiile mărfurilor în Bulgaria și transportul mărfurilor în Bulgaria, drept pentru care au procedat la colectarea TVA în sumă de 660.135 RON în conformitate cu prevederile art. 140 alin. (1) din legea menționată. Prin contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.08.2016, deși intimata a contestat în întregime cuantumul obligațiilor fiscale stabilite, pentru impozit pe profit în sumă de 19.299 RON și taxă pe valoarea adăugată în sumă de 668.475 RON, nu aduce argumente și nu invocă temeiuri de drept din care să rezulte o altă situație decât cea constatată de organele de inspecție fiscală - instanța de fond reține în mod eronat și superficial că intimata a formulat contestația cu respectarea dispozițiilor art. 269 alin. (1) lit. c) Codul de procedură fiscală, însă nu arată care au fost motivele de fapt și de drept indicate de societate pentru aceste sume. Astfel, în cauză au devenit aplicabile prevederile art. 269 alin. (1) lit. c) și fit.d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora contestația se formulează în scris și va cuprinde motivele de fapt și de drept și dovezile pe care se întemeiază. Totodată, potrivit prevederilor pct. 11.1 lit. b) coroborate cu prevederile pct. 2.5 din O.P.A.N.A.F. nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015, contestația poate fi respinsă ca nemotivată, în situația în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt și de drept în susținerea contestației, iar organul de soluționare competent nu se poate substitui contestatorului cu privire la motivele de fapt și de drept pentru care a contestat actul administrativ fiscal respectiv. În același sens sunt și prevederile art. 276 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Doctrina a consacrat principiul potrivit căruia cel ce afirmă o pretenție în justiție trebuie să o dovedească, regulă tradițională exprimată prin adagiul latin "actor incumbit probatio", principiul fiind consfințit de prevederile art. 249 și art. 250 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și de art. 73 alin. (1) din Legea nr. 207/2015. Având în vedere aceste aspecte, întrucât intimata este cea care invocă în sprijinul pretențiilor sale o anumită stare de fapt, afirmând o pretenție în procedura administrativă, constatarea care se impune este aceea că sarcina probei revine contestatorului. Sarcina probei nu implică un drept al contestatorului, ci un imperativ al interesului personal al aceluia care invocă o pretenție în cadrul căii administrative de atac, neprobarea cererii afirmate determinând respingerea contestației. În același sens sunt si considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 3250/18.06.2010: "motivarea contestației în procedura administrativă se poate face, sub sancțiunea decăderii, în termenul de 30 de zile în care se putea formula și contestația administrativă, iar nedepunerea motivelor în acest termen duce la respingerea contestației ca nemotivată". Având în vedere prevederile legale și practica relevanta, în baza prevederilor art. 279 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 coroborate cu prevederile pct. 11.1 lit. b) din O.P.A.N.A.F. nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015, în mod corect și legal prin decizia de soluționare a fost respinsă contestația ca nemotivată pentru sumele menționate. În ceea ce privește accesoriile, acestea au fost calculate potrivit principiului de drept conform căruia "accesoriul urmează principalul" și în temeiul Codului de procedură fiscală. Critică hotărârea instanței de fond și cu privire la obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 7.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 451 - 453 C. proc. civ. Pornind de la prevederile legale menționate, condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu este îndeplinită în această cauză. Prezenta cauză nu prezintă o complexitate deosebită astfel încât să se impună obligarea instituției la plata cheltuielilor într-un cuantum atât de mare. Mai mult decât atât, în condițiile în care speța dedusă judecății nu prezintă un fenomen social nou în realitatea românească iar actele administrative atacate prezintă un grad de complexitate mediu, apreciază că în mod greșit instanța de fond a acordat cheltuielile de judecată în cuantum așa mare. De asemenea, decizia de soluționare pe fondul cauzei pentru suma de 5.198.054 iei a fost emisă înainte de pronunțarea instanței, iar acțiunea a fost admisă în parte. În considerarea celor expuse solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și casarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii formulata de A. S.R.L. ca rămasă fără obiect și în rest ca neîntemeiată. Prin cererea de recurs, recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanta, ca reprezentant al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Galați, susține nelegalitatea sentinței nr. 246/19.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, invocând aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. . Recurenta arată, în prealabil, faptul că a intervenit competența de administrare a contribuabililor mijlocii, corespunzător modificărilor aduse art. 30 din Codul de procedură fiscală, a AJFP, operând transmisiunea legală a calității procesuale de la Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Constanța, la AJFP Constanța; a solicitat citarea și comunicarea actelor de procedură, la sediul AJFP Constanța . În susținerea motivului de recurs, opinează că interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor fiscale aplicabile speței este nelegală, fiind încălcate normele de drept material incidente obiectului dedus judecății, în ceea ce privește suma de 25.874 RON reprezentând impozit pe profit calculat ca urmare a considerării ca fiind nedeductibile fiscal a cheltuielilor în valoare de 161.713 RON aferente achizițiilor de alcool 70° și 660.135 RON reprezentând TVA aferenta livrărilor intracomunitare de bunuri, precum și pentru sumele reprezentând accesorii - dobânzi și penalități de întârziere corespunzătoare impozitului pe profit și TVA. În motivarea hotărârii pronunțate, instanța de fond a apreciat ca, în ceea ce privește cheltuielile înregistrate de contestatoare în perioada mai 2013- februarie 2014 în suma de 161.713 RON și TVA în suma 37.263 RON, în baza facturilor de achiziții de alcool de 70° emise de B. S.R.L. și C. S.R.L., sunt deductibile fiscal, în ciuda concluziilor expertului desemnat în cauza și a celor reținute de organele de inspecție fiscala. Apreciază greșita interpretarea instanței care trece practic peste cele reținute cu ocazia inspecției fiscale și confirmate de persoana de specialitate desemnata în cauza, expertul. Reiterează și instanței de recurs ca, aceste cheltuieli nu sunt deductibile fiscal, societatea nejustificând necesitatea și prestarea acestor cheltuieli în scopul realizării veniturilor impozabile, nefiind demonstrat cu documente și informații ca alcoolul a fost utilizat la igienizarea instalațiilor pe care le deține reclamanta. Subliniază ca, reclamanta a început activitatea la punctul de lucru din localitatea Ceamurlia de Jos în luna septembrie 2012, iar cheltuiala cu alcoolul de 70° apare înregistrata în contabilitate în mai 2013- februarie 2014, neputând fi reținută ca reală susținerea contestatoarei ca aceasta cantitate de alcool a fost folosita la igienizarea acestui punct de lucru, de vreme ce cheltuiala s-a făcut ulterior demarării activității la acest punct de lucru. În susținerea celor constatate de organele de inspecție fiscala și în contradicție cu hotărârea instanței de fond, prin hotărârea pronunțată instanța retine ca, în Standardul ocupațional emis de Consiliul pentru Standarde Ocupaționale și atestare, alcoolul de 70° NU este specificat la agenții de dezinfecție. Având în vedere ca reclamanta nu justifica necesitatea achiziției de alcool de 70 ° în scopul realizării veniturilor impozabile și operațiunilor taxabile în conformitate cu dispozițiile legale, în mod corect organele de inspecție fiscală și Serviciul de soluționare a contestațiilor au apreciat ca reclamanta nu beneficiază de drept de deducere a cheltuielilor în sumă de 161.713 RON și TVA în sumă de 37.263 RON. Este total greșită abordarea instanței care apreciază ca organele de inspecție fiscala trebuiau sa "dovedească" ca alcoolul nu a fost utilizat în scopul precizat de reclamanta, când, în mod normal, aceasta trebuia sa aducă înscrisuri și dovezi (nu doar declarația unui martor) ca cele constatate de organul de inspecție fiscala nu sunt reale, cu atât mai mult cu cat, o autoritate competenta, cum e Consiliul pentru Standarde Ocupaționale și Atestare, precizează în mod clar ca alcoolul de 70° nu reprezintă un agent de dezinfecție. În ceea ce privește suma de 632.975 RON reprezentând TVA cu drept de de-ducere urmare livrărilor intracomunitare de bunuri, de asemenea apreciem greșita aprecierea instanței care retine ca, reclamanta a dovedit faptul ca a livrat bunurile unei persoane juridice înregistrate în scop de TVA într-un stat membru al Uniunii Europene. După cum au reținut organele de inspecție fiscala, iar reclamanta nu a prezentat probe și înscrisuri care sa infirme cele constatate, autoritățile fiscale din Bulgaria au constatat ca, la adresele declarate ale celor trei societăți cu care contestatoarea ar fi avut relații comerciale, nu au fost găsiți asociați/administratori și nu au fost prezentate documente care sa confirme tranzacțiile efectuate. Nu în ultimul rând, subliniază faptul că și instanța de fond a reținut ca societățile care au cumpărat de la contestatoarea în cauza, nu au prezentat documente care sa infirme cele reținute de organele de inspecție fiscala. Prin urmare, solicită admiterea recursului cu consecința modificării în parte a sentinței recurate și menținerii Deciziei nr. 107/04.04.2017 de soluționare a contestațiilor, a Deciziei de impunere nr. x/30.08.2016 și a Raportului de inspecție fiscală x/30.08.2016 în sensul celor mai sus arătate. Apărări formulate Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata reclamantă A. S.R.L a solicitat respingerea recursurilor declarate, ca nefondate . Intimata susține că motivele în fapt și în drept ale cererii de recurs a AJFP Constanța sunt similare cererii de chemare în judecată, iar recurenta nu indică normele de drept material pretins încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond . Susține existența evidențelor contabile de gestiune, precum și a dovezilor privind utilizarea efectivă a alcoolului 70%, cu relevanță asupra deductibilității cheltuielilor de aprovizionare; arată că există documente justificate (contracte de vânzare cumpărare, facturi, documente de plată a prețului, scrisori de transport), ce probează livrările intracomunitare de bunuri și invocă considerentele hotărârii pronunțate în cauza C - 409/04 privind condițiile de aplicare a scutirii livrării intracomunitare de mărfuri . Susține că nu i se poate refuza dreptul de deducere TVA, în speță, invocând interpretarea dată art. 138 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE, prin Hotărârea CJUE din 6 septembrie 2012 pronunțată în cauza C-273/11 (nu se opune ca, în împrejurări precum cele în discuție în acțiunea principală, vânzătorului să i se refuze dreptul de a beneficia de scutirea unei livrări intracomunitare, cu condiția să se dovedească, în lumina unor elemente obiective, că acesta din urmă nu și - a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în materie de probă sau că știa ori ar fi trebuit să știe că operațiunea pe care a efectuat -o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziționat bunurile și că nu a luat toate măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita propria participare la această fraudă . (2) Scutirea unei livrări intracomunitare, în sensul articolului 138 alin. (1) din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, nu poate fi refuzată vânzătorului pentru simplul motiv că administrația fiscală a unui alt stat membru a efectuat o radiere cu efect retroactiv a numărului de identificare în scopuri de TVA al persoanei care a achiziționat bunul, de la o dată anterioară acestei livrări, deși a intervenit după livrarea bunului). Cu privire la celălalt recurs, arată că decizia de soluționare a contestației administrative nu fusese emisă și nici comunicată, până la soluționarea fondului cauzei. Arată și că recurenta reia susține privind lipsa deductibilității cheltuielilor de aprovizionare cu alcool 70%, reluând practic apărările formulate în primă instanță . Susține și că cererea accesorie, privind cheltuielile de judecată, a fost corect soluționată de către instanța de fond, luând în considerare faptul că acestea (taxă judiciară de timbru, onorariu apărător, onorariu expert judiciar) au fost suportate pentru a îndrepta greșelile făcute de către organele fiscale, precum și că acestea sunt justificate, raportat la gradul de dificultate al cauzei, dar si la durata litigiului de aproximativ 2 ani.

Considerentele instanței de recurs În prealabil, trebuie reținut că instanța de fond a anulat parțial decizia de soluționare a contestației administrative cu nr. 107/2017; a obligat, în primul rând, organul fiscal să soluționeze pe fond contestația, în ceea ce privește obligațiile suplimentare în cuantum de 5.198.054 RON, stabilite prin decizia F-CT 53/30.08.2016, în baza constatărilor RIF nr. x/30.08.2016 (secțiunea B1 din decizie). În cel de al doilea rând, instanța de fond a anulat decizia de impunere mai sus menționată pentru suma de 25.874 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, ca urmare a re-încadrării sumei de 161.713 RON aferentă achizițiilor de alcool 70%, ca fiind cheltuieli nedeductibile fiscal, dar și pentru sumele de 37.263 RON (TVA aferentă achizițiilor de alcool 70%) și 660.135 RON (TVA aferentă livrărilor intracomunitare), precum și pentru majorările și penalitățile de întârziere generate de aceste sarcini fiscale . Înalta Curte observă prima critică formulată de către recurenta ANAF, privind faptul că hotărârea atacată este contradictorie . Astfel, recurenta arată că a fost anulată în parte decizia 107/2017 și obligată pârâta să soluționeze pe fond contestația, dar a anulat și decizia de impunere xnr. 53/2016, pentru anumite sume, pentru care nu a anulat decizia de soluționare Așadar, instanța de fond a anulat decizia de soluționare numai cu privire la măsura suspendării soluționării contestației, fără a o anula și în ceea ce privește creanțele fiscale pentru care contestația a fost respinsă ca neîntemeiată și ca nemotivată. Mai precizează faptul că Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează în mod expres și imperativ procedura contestării actelor administrative fiscale, consacră caracterul obligatoriu al căii administrative de atac și că singurul act administrativ care poate fi atacat la instanța de contencios administrativ este decizia de soluționare a contestației. Această susținere este greșită . În prealabil trebuie reținut că, o critică privind întinderea dispozitivului sentinței de fond nu poate fi încadrată, în mod formal, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă în speță . În cel de al doilea rând, existența unor dispoziții, aparent contradictorii, ale sentinței, este supusă analizei unui judecător, limitată de dispozițiile art. 445 C. proc. civ., doar la remediile prevăzute de art. 442-444 C. proc. civ. În cel de al treilea rând, dispozitivul sentinței cuprinde un paragraf privind anularea parțială a deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 107/2017, urmat de două alineate prin care se arată limitele anulării (suspendare plus obligare la soluționare pe fond, și anularea parțială cu privire la celelalte două soluții date asupra contestației, instanța de fond apreciind, extrinsec, prin prisma nelegalității deciziei de impunere). Iar aceasta intervine în condițiile în care, prevederile art. 281 alin. (2) din Legea 207/2015, obiectul contestației este decizia de soluționare a contestației, dar nu în mod singular cum arată recurenta, ci împreună cu actele administrativ fiscale la care se referă (acest obiect fiind specific contenciosului fiscal actual). Examinând soluția de anulare a actelor administrativ fiscale, pentru impozitul pe profit și TVA, Înalta Curte constată că aceste sarcini fiscale au fost examinate în cuprinsul Secțiunii B.2 (cu privire la achizițiile de alcool70%) și B.3 (cu privire la scutirea de TVA pentru livrări intracomunitare de mărfuri), în cadrul subsecțiunii B.2.1, lit. c) pentru sarcinile fiscale aferente achiziției de alcool 70%, a deciziei de soluționare nr. 107/2017, constatându-se că intimata a dat în consum cantitatea de 28.542 litri alcool, înregistrând cheltuieli în sumă de 161.713 RON și TVA (deductibil) 37.263 RON, aferente achizițiilor de alcool, fără a se justifica utilizarea alcoolului (spirt medicinal) pentru igienizarea/dezinfectarea utilajelor secției de lactate. Au constatat organele fiscale că, potrivit Standardului Ocupațional, preparator produse lactate, emis de către Consiliul pentru Standarde Ocupaționale și Atestare se specifică, în cadrul Secțiunii de Igienizare a instalațiilor tehnologice și a ambalajelor, alte substanțe și agenți utilizabile pentru curățire . Menționează că, despre acest lucru a știut intimata, întrucât începând cu martie 2014 a achiziționat substanțele bazice de curățire, precum și agenții de curățire corecți . Raportat la aceste considerente, s-a constatat că achiziția de alcool 70%, în perioada mai 2013 - februarie 2014, nu se justifică din punct de vedere al realizării veniturilor impozabile și operațiunilor taxabile, prin prisma art. 21 alin. (1) și 145 alin. (2) lit. a) din Legea 571/2003, cu modificările și completările ulterioare . În esență, această circumstanță de fapt a fost reținută, prin înlăturarea notei explicative dată de administratorul societății, a evidenței contabile în ceea ce privește achiziționarea alcoolului, dar și a celei de contabilitate a gestiunii (bonurile de consum), reținându-se că nu se depun documente, în susținerea contestației cu privire la aceste aspecte . Iar din această perspectivă, prima instanță a reținut, în baza dovezilor administrate în cauză, că organul fiscal nu a dovedit o altă destinație și că nu poate fi reținută o altă situație fiscală decât cea reținută din starea de fapt . Înalta Curte reține că, în speță, nu este investită să soluționeze o cale devolutivă de atac, recursul fiind o cale extraordinară de atac, iar obiectul controlului judiciar este restrâns la legalitatea sentinței instanței de fond, examinată prin prisma motivelor de casare invocate de către recurenți. Prin urmare, sunt date în competenta Înaltei Curți, în mod exclusiv, chestiunile care țin de legalitatea sentinței de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauza, cu referire directa în cauza de fata la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenții-pârâți. Ca urmare, Înalta Curte nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de fond a unor dispoziții legale, în speță îndeplinirea condițiilor de deductibilitate a cheltuielilor, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea 571/2003 și deductibilitatea TVA, conform art. 145 din același act normativ . Or prima instanță prezintă considerente suficiente și complete asupra lipsei de suport faptic, a re-încadrării achizițiilor de alcool 70%, ca operațiuni ce nu sunt realizate în vederea procedurii de venituri sau în cadrul unor operațiuni taxabile, astfel încât nu poate fi reținută încălcarea sau aplicarea greșită a art. 21 alin. (1) și art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal aprobat prin Legea 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, astfel încât a reformat corect soluția dată de către organul de soluționare a contestației administrative, de respingere a contestației, ca neîntemeiată . În ceea ce privește scutirea de TVA aferentă livrării intracomunitare de bunuri, în perioada 2011-2013, scutire cu drept de deducere înscrisă pe facturile emise către D., E. și F. (Secțiunea B3 din decizia de soluționare), organele fiscale au constatat că nu se justifică scutirea de TVA și au calculat TVA de colectat în sumă de 660.135 RON, întrucât nu au fost confirmate achiziția intracomunitară și transportul mărfurilor pe teritoriul celuilalt stat membru și au apreciat că nu au fost respectate prevederile OMFP 2222/2006 și art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal. Cu privire la TVA colectată suplimentar și accesorii fiscale, organul de soluționare a contestației a apreciat că nu au fost indicate temeiurile de drept în susținerea contestației și a respins contestația privind (printre altele), aceste sume, ca nemotivată . Aceste argumente sunt greșite . Astfel, din simpla lectură a contestației administrative rezultă că a fost criticată înlăturarea scutirii de TVA, pentru livrări intracomunitare și stabilirea obligației de colectare TVA în sumă de 660.135 RON, precizându-se că singurul argument al organelor fiscale vizează conduita fiscală a partenerilor externi și se invocă îndeplinirea condițiilor formale și de fond, pentru deducerea TVA, se arată că Ordinul 2226/2006 nu instituie expres cerințe suplimentare de formă, față de Codul fiscal, arată că nu există prevederi legale care să condiționeze dreptul de deducere, de conținutul avizelor de expediție și invocă principiul prevalenței fondului asupra formei și inexistența unor dovezi privind practici abuzive, susținând atât considerentele deciziei V/2007, cât și principiile jurisprudențiale comunitare, cu indicarea expresă a hotărârilor CJUE pe care și-a sprijinit susținerile . Or, din această perspectivă, organul de soluționare a reținut aplicarea art. 276 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, normă potrivit căreia "în soluționarea contestației organul competent verifică motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestației se face în raport cu susținerile părților, cu dispozițiile legale invocate de acestea și cu documentele existente la dosarul cauzei. Soluționarea contestației se face în limitele sesizării". Dar soluționarea contestației, pe cale de excepție, a depășit dreptul de apreciere, în limite rezonabile, reglementat de lege pentru organul de soluționare a contestației administrative, a adus atingere principiului legalității (ce instituie obligația de a asigura respectarea dispozițiilor legale privind realizarea drepturilor și obligațiilor contribuabilului/plătitorului sau ale altor persoane implicate în procedură) și rolului activ al acestuia, atât timp cât nu s-a preocupat să examineze susținerile contestatorului raportat la motivele în fapt și în drept ale actului administrativ fiscal, contestat, deși acestea erau concrete și ușor de încadrat în vederea aplicării legii, în privința scutirii de TVA pentru livrări intracomunitare și a condițiilor de acordare . Astfel, contestatoarea a indicat elementele de fond și formă ce îi dădeau, în opinia sa, dreptul de deducere, precum și jurisprudența obligatorie pe care o considera aplicabilă, astfel încât a subliniat în mod suficient de pronunțat cauza raportului juridic de drept fiscal și al obligațiilor fiscale reținute în sarcina sa, acestea constituind aspectele de dezbătut și deliberat, în cadrul contestației administrative . Ca urmare, soluționarea contestației administrative, prin excluderea susținerilor de nelegalitate formulate în mod extins de către contestator, a fost nelegală . Este de menționat și faptul că, examinând pe fond contestația cu privire la scutirea de TVA pentru livrările intracomunitare de mărfuri, prima instanță a aplicat în mod corect prevederile art. 281 alin. (7), coroborat cu prevederile art. 280 din Codul de procedură fiscală . Iar această analiză s-a realizat prin prisma probatoriului administrat în cauză, prima instanță reținând existența documentelor justificative (aceasta fiind recunoscută chiar prin raportul de inspecție fiscală) și a apreciat că lipsa reprezentaților persoanelor juridice străine, de la domiciliul fiscal, nu este în măsură să conducă la invalidarea dreptului, prin prisma principiilor jurisprudențiale comunitare . Iar aceste considerente sunt corecte . Astfel, nu poate fi refuzată scutirea de TA pentru livrări intracomunitare de bunuri, atât timp cât singura motivare a refuzului constă în faptul că nu au fost confirmate achizițiile de mărfuri și transportul acestora pe teritoriul celuilalt stat membru, atât timp cât există documente justificative privind livrările și transportul iar în raportul de inspecție fiscală (pag. 27 din 46) se constată că răspunsul autorităților bulgare la solicitarea de informații formulată în anul 2016 este că nu au fost găsiți asociații sau administratorii societăților comerciale menționate, astfel încât nu se pot confirma tranzacțiile întrucât aceștia nu au prezentat documentele (fără a se solicita verificarea evidenței organului fiscal al statului membru în ceea ce privește declararea livrărilor intracomunitare, înregistrarea și plata TVA pentru acele persoane juridice); Înalta Curte reține, în acord cu considerentele instanței de fond, faptul că nu poate fi refuzată scutirea de TVA pentru livrări intracomunitare, constatându-se nerespectarea OMFP 2222/2006 și a art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea 571/2003, pe baza unei stări de fapt fiscale insuficient determinate și fără nici un indiciu concret de existență a unei fraude (C-409/04) și din care să rezulte că furnizorul nu a luat toate măsurile necesare pentru a evita participarea sa la această fraudă (C-273/11). Recurenta ANAF DGSC invocă, prin motivele recursului declarat, excepția rămânerii fără obiect a contestației, în ceea ce privește anularea deciziei de soluționare, în privința dispoziției de suspendare și obligarea la soluționarea pe fond a contestației administrative . Cu privire la aceste critici, Înalta Curte reține că, prin decizia de soluționare nr. 107/2017 a fost suspendată soluționarea contestației formulată împotriva deciziei de impunere x/30.08.2016 pentru impozitul pe profit în sumă de 1.627.729 RON și accesorii, precum și pentru TVA în sumă de 1.523.175 RON și accesorii, ca urmare a sesizării organelor de urmărire penală . Este cert faptul că, conform încheierii nr. 102 din 5 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția Penală, a fost menținută soluția de clasare a cauzei penale, dispusă prin Ordonanța din 6.06.2018, emisă de PT Constanța în dosarul x/2015 Dar recurenta susține că, la data pronunțării sentinței 246 (data de 19.12.2019) a fost emisă decizia 505, cu soluție de respingere ca neîntemeiată a contestației administrative, pentru sarcinile fiscale mai sus menționate, iar decizia a fost comunicată intimatei, putând a fi contestată de către aceasta . Aceste susțineri sunt lipsite de suportul probatoriu necesar, recurenta neînțelegând să solicite probatoriul cu înscrisuri noi, în condițiile art. 247 coroborat cu art. 492 C. proc. civ., astfel încât la dosar nu se regăsesc decizia de soluționare a contestației nr. 505/19.12.2019 și dovada de comunicare a acesteia, către intimată . Ca urmare, nu se poate stabili dacă a fost executată obligația judiciară dispusă în sarcina organului de soluționare a contestației administrative . În fine, aceeași recurentă critică și modul de soluționare a cererii accesorii privind obligarea pârâtelor la 7050 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile art. 451-453 C. proc. civ. Văzând Decizia ICCJ RIL nr. 3/2020 (dosar x/2019), trebuie reținut că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Prin considerentele expuse la par. 34 al acestei decizii se arată că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face". Pe de altă parte, art. 451 alin. (1) C. proc. civ. realizează o enumerare a categoriilor de cheltuieli ce intră în sfera cheltuielilor de judecată și stabilește condiția de existență a unei necesități a suportării cheltuielilor, în vederea bunei desfășurări a procesului; iar din această perspectivă, cheltuielile acordate prin sentința atacată, corespund acestei necesități . În ceea ce privește recursul declarat de recurenta AAJFP Constanța, în calitate de reprezentant al DGRFP Galați, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație constată că sunt formulate critici în ceea ce privește efectele fiscale ale achiziției alcoolului în concentrație 70%, precum și scutirea de TVA pentru livrări intracomunitare de mărfuri . Față de considerentele ce vizează celălalt recurs, nu se aduc argumente noi . Înalta Curte constată că prima instanță a realizat o corectă aplicare a art. 21 și art. 145 din Codul fiscal, reținând că nu s-a făcut dovada faptului că achiziția de alcool nu a servit îndeplinirii obiectului de activitate, iar în ceea ce privește art. 143 din Codul fiscal și a OMFP 2222/2006, refuzul acordării dreptului de scutire de la plata TVA nu este justificat și este format pe baza unei stări de fapt fiscale insuficient determinate și fără nici un indiciu concret de existență a unei fraude (C-409/04) și din care să rezulte că furnizorul nu a luat toate măsurile necesare pentru a evita participarea sa la această fraudă (C-273/11). . Astfel, urmează a fi avute în vedere acele considerente, comune ambelor recursuri și pentru soluționarea acestui recurs .

Soluția adoptată Având în vedere considerentele de mai sus, urmează a fi respinse recursurile declarate de recurentele pârâte ANAF și DGRFP Galați, prin AJFP Constanța, împotriva sentinței civile nr. 246/CA din 19 decembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate .