ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1524/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Concurenței și Președintele Consiliului Concurenței, în principal:

- Anularea Deciziei nr. 13 din 14.04.2015 referitoare la investigațiile declanșate prin Ordinele nr. 315, 316, 317 și 318 din 07.09.2009 și conexate prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 856/18.07.2012, ca nelegală și netemeinică și, pe cale de consecință, exonerarea Societății de la plata amenzii în cuantum de 4.693.436 RON stabilită prin Decizia C. civ.;

- Anularea Ordinului nr. 318/07.09.2015- prin care a fost dispusă începerea investigației împotriva S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., D. S.R.L. și furnizorii acestora (în speță A.), pe piața comercializării de produse alimentare din România;

- Anularea Ordinului nr. 856/18.07.2012 prin care s-a dispus conexarea investigațiilor dispuse prin Ordinele nr. 315, 316, 317 și 318 din data de 07.09.2015.

În subsidiar, în măsura în care Decizia C. civ. și Ordinele Consiliului Concurenței care stau la baza acesteia, nu vor fi anulate, a solicitat:

- Reducerea sancțiunii aplicate, luând în considerare și principiul proporționalității sancțiunii, față de faptul că pârâta a procedat la incorecta aplicare a legii mai favorabile și totodată a procedat la o greșită individualizare a sancțiunii aplicate Societății, în raport cu situația de fapt și prevederile legale incidente.

- Obligarea Consiliului Concurenței la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1658 din 18 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Președintele Consiliului Concurenței.

A respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulate de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Concurenței și Președintele Consiliului Concurenței, ambii cu sediul în având ca obiect "anulare act administrativ", ca nefondată.

Împotriva a sentinței nr. 1658 din 18 mai 2016a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei a solicitat să admită cererea sa de chemare în judecată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, menționând aspectele de fapt privind relații contractuale pe care le apreciază relevante și insistând asupra considerentelor sentinței, recurenta susține aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că, prin pronunțarea sentinței de fond, Curtea de Apel București a interpretat și aplicat greșit atât dispozițiile legale referitoare la procedura de adoptare a deciziei sancționatorii, cât și normele de drept substanțial aplicabile speței, fiind astfel incident motivul de recurs anterior indicat.

Susține și aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., subscrisa considerăm că acesta este pe deplin incident în speța de față, raportat la faptul că instanța de fond:

- nu a analizat absolut deloc argumente esențiale aduse în discuție de subscrisa (cu titlu de exemplu, indicăm neanalizarea incidenței prescripției dreptului C. civ. de a aplica sancțiunea contravențională sau excluderea expresă de la aplicare, pe cale contractuală, a clauzelor promo reținute a fi anticoncurențiale, etc), ignorând astfel argumente juridice deosebit de importante și invocate în repetate rânduri în cadrul litigiului de către reclamantă

- nu a motivat în mod judicios hotărârea - iar acolo unde aceasta a încercat să își dezvolte și fundamenteze raționamentul - s-a rezumat strict la preluarea argumentelor expuse de către autoritatea pârâtă.

Recurenta formulează critică cu privire la procedura de adoptare a actului administrativ, susținând că este expirat termenul de 5 ani prevăzut pentru aplicarea sancțiunii, nemaiputând fi aplicată sancțiunea, susținând jurisprudența creată în patru cauze similare.

Ordinul nr. 318 de declanșare a investigației a fost comunicat A. la mai bine de doi ani de la declanșarea investigației, deși Societatea a primit solicitări de informații.

A. a furnizat C. civ. informații fără a avea cunoștință asupra propriei sale calități de societate investigată, și cu grava încălcare a principiului respectării dreptului de a nu se auto incrimina.

Susține și încălcarea normelor de quorum și principiu al continuității, ca urmare a deliberării și adoptării hotărârii doar de către 4 din cei 5 membri ai plenului Consiliului.

Ca urmare a decesului unuia dintre membrii plenului, Consiliul ar fi trebuit să reia dezbaterile într-o noua componență (de 5 membri), fiind obligatoriu ca aceiași membri care au asistat la dezbateri să ia parte și la deliberare.

Clauza RPM nu poate fi reținută în sarcina Societății, câtă vreme niciunul dintre formulare nu conținea sintagme precum "preț fix". Prețurile prevăzute în formulare erau exclusiv prețuri de recomandare, indiferent de sintagma utilizată. Instanța în mod greșit reține prevederi contractuale care privesc prețurile D.-A..

Formularele transmise de A. nu au fost semnate de către D. și, în 80% din cazuri, D. nu a respectat: prețurile presupus a fi fost impuse de A.. Totodată, în 70% din cazuri, D. a ales să practice un preț mai mic, neexistând de altfel niciun mecanism de urmărire a prețurilor utilizate/sancționare a unei conduite contrare.

A. a refuzat includerea clauzelor promo (clauzele 5.9 și 5.10) în contractul încheiat cu D., acesta fiind în final semnat și aplicat de părți cu obiecțiunile A..

Atât Consiliul, cât și instanța au trecut peste voința contractuală; a părților (manifestată în mod expres în cuprinsul contractului semnat cu obiecțiuni) și au reținut existența clauzelor Promo pretins anticoncurențiale - deși acestea erau eliminate din contract.

A. a derulat promoții în paralel cu promoțiile din cadrul D., Gradul de suprapunere al pormoțiilor a fost, de fapt, de 91% în perioada investigată

Unicul argument reținut de Consiliu a fost unul de ordin lexical, fiind însă lipsită de orice logică juridică selectarea anumitor formulare pentru a fi folosite de părți în fixarea prețurilor, în lipsa unui acord de voințe care să justifice un comportament convergent.

Gradul de suprapunere identificat de C. civ. a rezultat ca urmare a unei tehnici de cercetare a bazelor de date (C. civ. a ignorat că, în mod absolut legal, același produs se regăsea identificat cu o denumire distinctă în bazele de date ale diferiților retaileri).

Instanța învestită în Cauza E. a statuat - în legătură cu clauze identice-că autoritatea de concurență nu a demonstrat stabilirea unui preț minim/fix prin intermediul acestor formulare.

C. civ. nu a observat, de exemplu, că apa minerală "F." figura cu denumiri precum "F.", "F., "F." în bazele de date ale diverșilor retaileri, astfel încât nu a identificat suprapunerea promoțiilor pentru acest produs în cadrul cercetării.

Consiliul (și nici instanța) nu a făcut aplicarea corectă a principiului legii contravenționale mai favorabile. Legea mai favorabilă este legea veche, care nu prevedea un minim obligatoriu al amenzii, indiferent de legea aplicabilă, în speță era posibilă aplicarea unui avertisment, Legea concurenței neexcluzând de plano această sancțiune contravențională.

Consiliul a reținut în mod greșit o încălcare de o durată de 3 ani, însumarea perioadelor promoționale conducând la o încălcare de aproximativ un an. Chiar și în cazul încălcării de 3 ani, creșterea nivelului de bază cu un procent de 5% (nivelul maxim) este dispropoționată și arbitrară (fiind necesară aplicarea prorata).

Recurenta dezvoltă motivele de recurs, arătând că sentința este nelegală întrucât nu cuprinde, în concret, motivele pentru care au fost respinse argumentele sale și apreciază ca fiind aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 425 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Necesitatea arătării motivelor și a probatoriului pe care se întemeiază rezidă și din faptul că, în lipsa lor, în mod evident, nu se poate exercita nici controlul judiciar de către instanțele superioare.

Este adevărat că instanța nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părți, însă, astfel cum în mod judicios a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hadjianaslassioit c. Greciei (Hot. CEDO din 16.12.1992, seria x, nr. 252, paragr. 33), dreptul la un proces echitabil presupune motivarea hotărârilor. Justițiabilii trebuie să se convingă de faptul că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat toate susținerile părților și probele administrate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în acest sens că argumentele decisive pentru soluționarea cauzei vor trebui, totuși, să își găsească reflectarea în hotărâre.

Aceeași perspectivă a fost împărtășită și în jurisprudența națională. Astfel cum a reținut înalta Curte de Casație și Justiție, instanța este obligată să arate motivat și argumentat care este raționamentul care a condus la adoptarea unei decizii și să se pronunțe prin raportare la toate argumentele și documentele relevante prezentate de părți.

In doctrină se arată faptul că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă, în motivarea sa, argumentele pro și contra care au format în fapt și în drept convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte la susținerile și apărările părților, iar pe de altă parte la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății. în caz contrar, hotărârea este lipsită de suport probator și legal.

Nici motivarea sumară a hotărârii judecătorești nu corespunde exigențelor textului, pentru că lipsa de consistență a acesteia poate face imposibilă realizarea controlului judiciar; totodată, considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul.

Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare, de către instanța superioară, a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârii reprezintă, totodată, o condiție a procesului echitabil, a cărei respectare se impune în condițiile art. 21 alin. (3) din Constituție și a art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de instanță, care are obligația de efectua un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și clementelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Or, rugăm să se constate faptul că instanța de fond și-a însușit argumentele expuse de către Consiliu, plecând de la propriul raționament - de altfel, fundamentat în baza unor prevederi contractuale greșite (a se vedea pag. 122 din Sentința recurată, astfel cum urmează să explicăm în cele ce urmează). Cu privire la aceasta, Curtea Supremă6 a menționat că "sunt îndeplinite condițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. pentru casarea unei hotărâri judecătorești, atunci când în considerentele hotărârii judecătorești recurate se regăsesc preluate în bloc argumentele uneia dintre părți, fără însă a fi arătate motivele pentru care au fost înlăturate argumentele celeilalte părți. O astfel de hotărâre judecătorească este una arbitrară, ce nu poate fi verificată în calea de control judiciar, nefiind expus un raționament propriu al judecătorului cauzei case să fi condus în mod logic la adoptarea soluției din dispozitiv."

Astfel, raportându-ne Ia datele concrete ale prezentei cauze, Înalta Curte urmează a observa faptul că hotărârea primei instanțe nu răspunde exigențelor legale privind motivarea.

Mai mult decât atât, rugam să se constate că modalitatea sumară și expeditivă în care "argumentele" instanței de fond sunt expuse vine să mascheze lipsa de rigoare juridică și, totodată, lipsa unei analize concrete a susținerilor A. - fapt inadmisibil raportat la complexitatea întregii spețe.

În acest sens subliniem că instanța de fond a omis cu desăvârșire argumente considerate esențiale de către subscrisa și prezentate în repetate rânduri atât prin intermediul cererii introductive, al răspunsului !a întâmpinare sau al concluziilor scrise.

Cu titlu de exemplu (și fără a reitera aspectele ce urmează a fi dezvoltate în cadrul secțiunilor viitoare), indicăm următoarele grave omisiuni/erori în identificarea aspectelor de fapt/de drept analizate, ce denotă o analiză superficială și o motivare mai mult decât deficitară a hotărârii:

Curtea de Apel București folosește trimiteri contractuale greșite pentru a reține faptul că a existat un acord de voințe între D. și A. cu privire la fixarea de către A. a prețului de revânzare al D., indicând prevederi contractuale cu privire la prețurile practicate între A. și D. - și nu prețurile dintre D. și proprii clienți. Astfel, la pag. 122 din Sentința recurată/punctele i) și ii) Curtea de Apel face trimitere la prevederile art. 1 și art. 5 din contractul încheiat între D. și A. care se referă la prețurile "agreate" de părți dar ignoră faptul că aceste prețuri erau agreate între D. și A., cu privire la prețurile la care D. va achiziționa produsele de la A., și nu prețurile la care D. va revinde produsele. Aceleași explicații sunt valabile și în ceea ce privește punctul iii) din Sentința recurată, anexa 2 "Acordul privind Termenii de Comercializare" vorbind despre lista de prețuri cu care D. însuși va achiziționa produsele de la A., și nu prețul la care D. va revinde respectivele produse.

Judecătorul fondului ignoră cu desăvârșire faptul că A. nu a acceptat niciun moment în cadrul contractului cu D. includerea clauzelor 5.9 și 5.10 și că a semnat contractul cu obiecțiuni de eliminare a acestor prevederi contractuale. Examinând argumentele privind cea de-a doua faptă anticoncurențială imputată Societății ("Clauza promo"). Curtea de Apel București a conchis că "în concret, contractul încheiat de D. și A., pentru perioada 2007-2009 cuprinde o clauza prin care furnizorul se obligă să nu realizeze promoții în alte rețele de magazine în aceleași perioade cu promoțiile realizate în rețeaua D. (punctul 1334), adică furnizorul își asumă obligația de a nu mai vinde la prețuri comparabile, ci doar superioare, către alți retaileri în perioadele în care D. desfășura campanii promoționale cu produsele reclamantei la prețuri de cumpărare reduse." (pag. 123 para. 3 din Sentința1 recurată). Deși recurenta a susținut și dovedit (cu referiri concrete la probele documentare administrate în cauză) că a semnat contractul cu D. cu excluderea clauzelor pretins ilicite pe care nu și le-a asumat niciun moment în cursul executării contractului (aspect dovedit de conduita contractuală concretă a subscrisei), instanța de judecată nu a reținut și nici nu a analizat absolut deloc aceste susțineri, trecând cu vederea peste ele într-un mod de-a dreptul frivol - deși aceste argumente substanțiale erau esențiale în vederea stabilirii existenței unei practici anticoncurențiale în ceea ce privește clauzele promo.

Instanța de fond ignoră cu desăvârșire faptul că intimata nu a fundamentat în niciun mod concluziile referitoare la pretinsele prejudicii suferite de consumatori, nerealizând o analiză economică reală în acest sens

Judecătorul fondului nu reține și nici nu analizează argumentele Societății cu privire la incidența prescripției dreptului Consiliului de a aplica sancțiunile contravenționale, în pofida consecințelor juridice pe care aceasta le are asupra legalității și validității Deciziei C. civ. emise în atare circumstanțe.

Or, chiar dacă ar fi decis respingerea acestor argumente (instanța fiind îndreptățită pe deplin să emită o decizie conform propriei sale convingeri), este inadmisibil ca hotărârea să nu facă nicio referire la niciunul dintre aceste motive de nulitate a Deciziei C. civ., ținând cont de importanța pe care recurenta le-a acordat-o în cadrul judecății.

Altfel spus, nimic nu oprea instanța să respingă argumentele, însă era obligatoriu ca această respingere să fie motivată în mod corespunzător, fiind vorba despre argumente esențiale, nicidecum de simple circumstanțieri.

Dintre lipsurile mai sus evocate, susține că instanța nu a analizat incidența prescripției dreptului Consiliului de a aplica sancțiunea contravențională

Având în vedere circumstanțele în care au fost emise actele atacate, instanța nu a analizat sub nicio formă incidența prescripției în prezenta cauză deși, aceasta a fost invocată în prezenta cauză, iar în cauze similare (a se vedea cauzele G., H., I., Auchan, D., atașate în Anexa j la prezentul recurs) a reprezentat argumentul decisiv ce a condus la admiterea acțiunilor promovate de societățile investigate.

Conform jurisprudenței, "instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor care au stat ia temelia pretențiilor ridicate de părți"1: în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că instanța este obligată să arate motivat și argumentat care este raționamentul care a condus la luarea deciziei și să se pronunțe prin indicarea tuturor argumentelor relevante prezentate de părți.

Deși este adevărat faptul că instanța nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părți, însă, astfel cum în mod judicios a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, argumentele decisive pentru soluționarea cauzei vor trebui, totuși, să își găsească reflectarea în hotărâre.

Perspectiva enunțată mai sus a fost împărtășită și de către jurisprudența națională. Astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, "motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția."

Deși a invocat incidența prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională cu privire la pretinsele fapte anticoncurențiale săvârșite de A. în perioada 2005-2009, " și, deși în considerentele încheierii de dezbateri din data de 23.06.2016 (Anexa 2 la prezentul recurs), instanța de judecată a consemnat în mod expres faptul că "reține că urmează ca această excepție (n.n. excepția prescripției) să fie analizată ca motiv de nelegalitate nefiind propriu-zis o excepție de procedură." (pag. 1 para 8 din încheierea de ședință), cu ocazia soluționării fondului acest argument este cu totul trecut sub tăcere.

Aceasta deși el reprezenta un argument esențial în soluționarea prezentei cauze care trebuia analizat cu prioritate, admiterea lui făcând inutilă analiza celorlalte argumente expuse de către recurentă.

Pentru toate argumentele menționate mai sus, solicită instanței de control judiciar să constate că Sentința recurată nu îndeplinește cerințele legale imperative referitoare la motivarea unei hotărâri, astfel încât se impune casarea acesteia, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Susține și aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că, în mod greșit prima instanță nu a constatat prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a mai aplica sancțiunea contravențională cu privire ta pretinsele fapte anticoncurențiale săvârșite de A. în perioada 2005 - 2009

În completarea acestei critici și în lipsa unor considerații ale instanței de fond care au condus la respingerea excepției prescripției dreptului Consiliului de a aplica sancțiunea contravențională, recurenta se consideră în imposibilitate de a contraargumenta susținerile Curții de Apel București, rezumând argumentele expuse de către A. referitoare la incidența prescripției, esențiale pentru soluționarea justă a cauzei, neputând fi astfel ignorate.

Formulând argumente teoretice privind prescripția, recurenta arată că raportat la obiectul acțiunii, prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni contravenționale a fost reglementat expres de către prevederile art. 61 și 62 din Legea nr. 21/1996.

Potrivit art. 61 din Legea concurenței, în forma în vigoare la data emiterii Deciziei C. civ., dreptul Consiliului Concurenței de a aplica sancțiuni se prescrie în termen de 5 ani de la data săvârșirii încălcării - iar în cazul actelor anticoncurențiale cu caracter de continuitate, termenul curge de la data săvârșirii ultimului act.

Cauzele de întrerupere a prescripției pentru fapte anticoncurențiale sunt prevăzute de art. 62 alin. (1) și (2) din Legea concurenței:

(1) Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripție prevăzute la art. 61. întreruperea termenului de prescripție va avea ca efect de la data comunicări acțiunii întreprinse de către Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin un operator economic sau o asociație de operatori economici care a participat la săvârșirea încălcării legii.

(2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție includ, în principal, următoarele:

a) solicitări de informații, în scris;

b) ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei Investigații;

c) începerea procedurilor legale.

Pornind de la interpretarea logică și gramaticală a acestor dispoziții legale, rezultă faptul că:

(i) au efectul întreruperii termenului de prescripție de 5 ani numai acele acțiuni săvârșite de Consiliul Concurenței anterior începerii investigației (i.e. anterior emiterii Ordinului 318/07.09.2009 - acesta fiind ultimul act întreruptiv al prescripției incident în speță), deoarece acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței detaliate la alin. (2) se circumscriu "examinări preliminare sau în scopul declanșării investigației" astfel cum menționează alin. (1) și că (ii) în consecință, în toate cazurile în care investigația odată începută durează mai mult de 5 ani (considerat de legiuitorul român ca fiind un termen suficient și rezonabil pentru ca faptele anticoncurențiale să fie sancționate de Consiliul Concurenței), dreptul Consiliului de a mai aplica sancțiunea este prescris.

Decizia C. civ. a fost emisă ulterior stingerii dreptului material la acțiune al Consiliului.

Solicită instanței de recurs să constate că, în ceea ce privește presupusele fapte anticoncurențiale analizate în legătură cu relația D. - A., în speță a intervenit prescripția conform art. 62 raportat la art. 61 din Legea nr. 21/1996, aspect trecut cu vederea în mod nelegal de instanța de fond.

Astfel, subliniem instanței de recurs următoarele aspecte, în ordine cronologică:

- 07.09.2009-declanșarea investigației, prin emiterea Ordinului nr. 318/07.09.2009

- 23.09.2009 - încetarea presupusei încălcări anticoncurențiale (potrivit pct. 1322 Deciziei C. civ.)

- 07.09.2014 - împlinirea termenului de prescripție (prin raportare la data emiterii Ordinului 318)

- 23.09.2014 -împlinirea termenului de prescripție (prin raportare la data încetării faptei anticoncurențiale săvârșite de A.

- 09.12.2014 -hotărârea de sancționare (semnarea Minutei de către Plenul Consiliului Concurenței)

- 14.04.2014 -emiterea Deciziei C. civ.

Drept urmare termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit la data de 07.09.2014, în speță neexistând posibilitatea incidenței unei cauze de întrerupere a prescripției ulterioare declanșării investigației.

Termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit chiar și în ipoteza în care am analiza prescripția strict prin raportare la data săvârșirii încălcării de către A.. Astfel, câtă vreme am considera că termenul de prescripție a început să curgă de la data încetării concrete a presupuselor fapte anticoncurențiale, rugăm instanța de recurs să observe următoarele aspecte:

- În ceea ce privește Fapta I (stabilirea prețurilor de revânzare "clauza RPM"), termenul se calculează de la data ultimei promoții reținute de către Consiliul Concurenței ca și context în care A. ar fi impus prețul de revânzare față de D., respectiv promoția realizată în perioada 10.09.2009 - 23.09.2009 (a se vedea pct. 1322 din Decizia C. civ.). Astfel, termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit Ia data de 23.09.2014

- în ceea ce privește Fapta II (includerea clauzelor de exclusivitate a promoțiilor "clauza promo"), fapta anticoncurențială reținută de Consiliul Concurenței prin Decizia C. civ. (pct. 1342 din Decizia C. civ.) nu avea o aplicabilitate permanentă în relația D. - A., aplicându-se în mod explicit numai în promoțiile organizate de D. în perioadele promoționale în perioada 2007 - 2009. Cum ultima promoție derulată de către D. a fost cea din perioada 10.09.2009 - 23.09.2009, rezultă că, și în acest caz, momentul încetării faptei a avut loc tot la data de 23.09.2014, termenul de prescripție de 5 ani fiind împlinit, de asemenea, în data de 23.09.2014.

Prin urmare, indiferent de data la care ne raportăm, cursul prescripției era deja împlinit la data sancționării. Această interpretare este în acord cu prevederile ari. 61 alin. (2) din Legea concurenței potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data încetării ultimului act anticoncurențial în cauză.

4.2.1.3 Sentința D.. Relevanța acesteia Ui cauza de față

Învederează instanței faptul că a fost sancționată prin Decizia C. civ. pentru existența unei presupuse încălcări a normelor de drept al concurenței în cadrul mecanismului de realizare a promoțiilor în magazinele D..

D. a fost de asemenea sancționat prin Decizia C. civ. pentru încălcările reținute de Consiliu ca urmare a analizei raporturilor comerciale dintre acesta și furnizorii săi, procedând la contestarea actului administrativ sancționator (dosarul nr. x/2015 - Curtea de Apel București).

Subliniem totodată că, în ceea ce privește relația D. - A., autoritatea de concurență a reținut drept încălcări în sarcina D.:

- stabilirea prețurilor de revânzare a produselor A. în cadrul promoțiilor realizate în magazinele D. (clauza RPM);

- existența clauzelor de reslricționare a promoțiilor (clauza promo).

Soluționând în fond litigiul având ca obiect anularea Deciziei C. civ. nr. 13/14.04.2015 în dosarul nr. x/2015 (reclamanta fiind S.C. B. SRL), Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de către societate, anulând actul sancționator urmare a constatării prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională (Sentința civilă nr. 4222/28.12.2016 - în continuare "Sentința D.", atașată în (Anexa la prezentul recurs).

Consideră important a sublinia soluția pronunțată de Curtea de Apel București în cadrul respectivului dosar, câtă vreme aceasta a analizat în mod explicit și direct relația D. - A. (respectiv același raport juridic - și de altfel singurul" - care a fost analizat și sancționat de către Consiliu și în cauza de față).

Astfel, solicită să se constate cele reținute expres de către Curtea de Apel București care, analizând incidența prescripției dreptului Consiliului de a emite actul sancționator, a hotărât în mod judicios următoarele aspecte:

- În privința A. se reține la pct. 1322 din Decizie că încălcarea Legii concurenței a continuat după începerea investigației, respectiv până la 23.09.2009" (pag. 10 para. 1 din Sentința D.)

- "Prin urmare, în contextul în care promoțiile în care a funcționat mecanismul înțelegerii concretizate în clauza de tip Promo s-au desfășurat cvasiunanim anterior anului 2009, ultima promoție de acest gen derulându-se în perioada 10.09.-23.09.2009 cu A., rezultă faptul cii termenul de prescripție al dreptului de a sancționa contravenția a fost întrerupt până la emiterea ordinului de începere a investigației în privința încălcărilor anticoncurențiale imputate, respectiv a început să curgă după data deschiderii investigației, pentru încălcările anticoncurențiale imputate D. în relația cu A.." '(pag. 10 para. 4 din Sentința D.)

- "Termenul de prescripție s-a împlinit în termen de 5 ani, calculat de ta data emiterii ordinului de începere a investigației." (pag. 1.0 para. 5 din Sentința D.)

- "în privința relației D. cu A., termenul de prescripție a început să curgă ulterior începerii investigației, la data încetării ultimei perioade promoționale, respectiv 23.09.2009" (pag. 10 para. 6 din Sentința D.)

- "Chiar și în ipoteza în care se apreciază că termenul de prescripție al dreptului de a sancționa contravenția trebuie raportat la un complex de înțelegeri, curtea constată că, în raportul de ultimul act de punere în practică a complexului de înțelegeri, termenul s-a împlinit la data de 23.09.2009, prin raportare la data ala care s-a încheiat ultima promoție în cadrul căreia au fost aplicate clauzele considerate ca fiind neconcurențiale. Prin urmare și calificarea faptelor ca un tot unitar conduce tot la constatarea intervenirii prescripției anterior emiterii deciziei de sancționare (09.12.2014)." (pag. 10 para. 7 din Sentința D.)

Așadar, raportat la faptul că prin Sentința D. a fost tranșat în mod clar faptul că dreptul Consiliului de a sancționa faptele pretins anticoncurențiale săvârșite în relația D. - A. era prescris, consideră că se impune ca în prezenta cauză - fiind vorba despre aceleași relații comerciale și aceeași perioadă analizată - această hotărâre precum și considerentele sale decizorii să fie valorificate (mai ales în contextul în care instanța de fond învestită cu soluționarea prezentei cauze nici măcar nu a considerat necesar să se pronunțe asupra acestor aspecte).

Chiar dacă Sentința D. a fost pronunțată ulterior Sentinței recurate, această hotărâre trebuie să fie luată în considerare de către instanța de recurs întrucât, în vederea asigurării unei aplicări unitare a legislației la nivelul instanțelor naționale, la pronunțarea soluției în cadrul prezentului recurs se impune analizarea jurisprudenței existente în situații identice celei deduse judecății.

În acest sens, CEDO a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a unei situații soluționate prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.

Reperele jurisprudențiale ale CEDO sunt numeroase în acest sens, instanța europeană statuând (cauzele Driha contra României, Păduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei) că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială încalcă tocmai acest principiu.

Chiar dacă divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale, în măsura în care situația de fapt rămâne neschimbată, interpretarea dată legii trebuie să fie aceeași.

Nu în ultimul rând, considerăm că, dacă în situația celorlalte hotărâri prin care instanțele au dispus anularea Deciziei C. civ. ca urmare a constatării împlinirii termenului de prescripție a dreptului Consiliului de a aplica sancțiunea contravențională s-ar putea pune în discuție motivele ce au condus la această soluție, în ceea ce privește cauza D. este indiscutabil faptul că aceleași promoții efectuate în același interval de timp și cu aceleași efecte anti concurenți ale au fost analizate de către instanță. Or, în cazul A. instanța nu a reținut (în fapt, nu a analizat deloc) incidența prescripției - în vreme ce în cazul D. (retailerul în magazinele căruia au avut loc promoțiile) s-a reținut stingerea dreptului material al Consiliului de a aplica sancțiunea contravențională.

Or, este evident că aceste două hotărâri sunt contradictorii, aceeași situație de fapt neputând conduce la două concluzii diametral opuse, câtă vreme aceleași fapte nu pot fi prescrise doar pentru una dintre societățile investigate - un raționament contrar fiind lipsit de legalitate și opus oricărei logici juridice.

Curtea de Apel București a reținut intervenția prescripției și în cazul altor societăți sancționate în urma aceleiași investigații. Jurisprudență relevantă.

Cele reliefate mai sus au fost pe deplin susținute de către Curtea de Apel București în cadrul mai multor hotărâri, toate având ca obiect anularea (parțială) a aceleași Decizii nr. 13/14.04.2015 ca și în cazul de față.

Astfel, în cadrul acestora instanța a admis excepția prescripției și, pe cale de consecință, a exonerat societățile reclamante de plata amenzii impuse de autoritatea de concurență.

De asemenea, doctrina juridică în materie susține același punct de vedere ca cel anterior exprimat.

De altfel, în sentința I. (pag. 7), chiar și Consiliul Concurentei recunoaște că în aplicarea stricto sensu/ad literam a art. 62 alin. (1) din Legea concurenței, în speța respectivă a intervenit prescripția dreptului de a aplica sancțiuni, însă susține că nu a recurs în practică la o interpretare și aplicare restrictivă, ad literam, a prevederilor art. 62, deoarece aceasta ar fi contrara scopului instituției prescripției.

Concluzionând, raportat la concluziile pe deplin aplicabile și obligatoriu de luat în considerare ale Sentinței D., precum și la întreg eșafodajul argumentelor menționate în cuprinsul prezentei secțiuni, este evident faptul că dreptul Consiliului Concurenței de a sancționa A. pentru pretinsele fapte anticoncurențiale săvârșite în perioada 2005-2009 era, la momentul emiterii Deciziei C. civ., prescris.

4.2.2 Într-o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, instanța de fond a reținut legalitatea Ordinelor emise în procedura de investigație cu privire la A..

Fără a devolua în fața Curții toate aspectele de fond prezentate în primă instanță cu privire la motivele de nulitate ale ordinului de declanșare a investigației, respectiv a ordinului de conexare, subliniem că judecătorul fondului, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente, a apreciat că aceste acte administrative nu încalcă prevederile legale și nu aduc nicio vătămare subscrisei.

Or, în pofida opiniei Curții de Apel București, atât Ordinul de declanșare a investigației, cât și Ordinul de conexare creează premisa unei grave ingerințe aduse dreptului la apărare a A., acestea fiind emise intempestiv și nelegal.

Nelegalitatea Ordinului de declanșare a investigației (Ordinul nr. 318/07.09.2009)

În ceea ce privește Ordinul nr. 318/07.09.2009 al Președintelui Consiliului Concurenței ("Ordinul de declanșare a investigației"), instanța de fond a reținut că:

Nicăieri nu este prevăzută obligația ca fiecare dintre posibilii participanți la înțelegerea anticoncurențială vizată de ordinul de declanșare a investigației să fie identificat în cuprinsul acestui din urmă act, fiind și ilogic a se pretinde asta, cât timp rațiunea investigației este tocmai aceea de a identifica toți potențialii participanți la înțelegere, de a strânge probe, de a evalua probatoriul și analiza starea de fapt prin prisma normelor de concurență ș.a.m.d. (pag. 112 para. 11 din Sentința recurată)

Prin urmare, conchide Curtea, legalitatea Ordinului de declanșare a investigației nu se plasează pe tărâmul nesocotirii dreptului la apărare al celor investigați, astfel încât întreaga argumentație a reclamantei, purtată în această cheie, va fi înlăturată din raționamentul juridic al cauzei, (pag. 113 para. 2 din Sentința recurată)

Fără a relua argumentele expuse pe larg în cuprinsul cererii de chemare în judecată (Secțiunea 2.1 din cererea introductivă)15, menționează că a solicitat instanței să constate că Ordinul nr. 318/07.09.200916 - prin care pârâta pretinde că ar fi inițiat procedura de investigație împotriva A. -este vădit nelegal și se impune a fi anulat, acesta nerespectând standardele formale minime cerute de lege.

În acest sens, pornind de la jurisprudența Curții Europene de Justiție (i.e. Cauza C-94/2000, Roquette Freres S.A. vs Comisia), ordinul prin care se dispune începerea procedurii de investigație împotriva unei persoane juridice sau a unei asocieri de persoane juridice trebuie să cuprindă17:

- identificarea faptei cercetate (i.e. descrierea propriu-zisă, dar și calificarea legală),

- persoanele care sunt investigate (atunci când investigația are loc in personam).

Or, conținutul Ordinului nr. 318/07.09.2009 este unul lacunar și neconform, fiind contrar exigențelor anterior menționate, impuse prin lege. Pentru a sublinia cele menționate anterior, rugăm instanța de recurs să aibă în vedere faptul că art. 1 din Ordin face strict referire la:

"declanșarea unei investigați având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 din Legea concurenței, precum și a art. 81 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, de către B./D. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și furnizorii acestora pe piața comercializării de produse alimentare din România"

Așadar, conținutul incert al Ordinului nr. 318/07.09.2009 creează premisele încălcării grave a drepturilor și garanțiilor procesuale ale întreprinderii investigate, încălcare care de altfel a avut loc în concret în cazul A., Societatea necunoscând faptul că este supusă unei investigații.

Or, stabilirea clară a obiectului investigației este esențială pentru desfășurarea legală a întregii proceduri, deoarece aceasta trasează limitele puterilor atribuite inspectorilor și întinderea exactă a obligației persoanelor supuse investigației de a furniza informații și documente inspectorilor de concurență, conform prevederilor art. 35 și 36 din Legea concurenței.

În lipsa celor două elemente, întreprinderea investigată nu poate verifica dacă procedura demarată împotriva ei este justificată, dacă are interesul și posibilitatea de a contesta actele întreprinse de Consiliul Concurenței și nici nu poate evalua limitele obligației de colaborare, în condițiile în care este ținută conform legii să furnizeze toate informațiile și documentele care au legătură cu obiectul investigației (i.e. dincolo de limitele trasate de obiectul investigației, obligația de colaborare cu Consiliul Concurenței încetează să mai existe).

Așadar, Ordinul contestat:

i. nu indică, în mod lipsit de echivoc, faptul că A. este subiect al investigației,pasibil de a fi sancționat - nemenționarea în mod expres a A. alături de D., C. și D. (singurii subiecți individualizați ai investigației) conduce în mod rezonabil la prezumția că Societatea nu a fost avută în vedere de investigația declanșată de Consiliul Concurenței. Astfel, acesta nu oferă, strict din perspectiva A., reperele impuse pentru o riguroasă caracterizare a "acuzației".

ii. nu indică nici calitatea în care A. este cercetată - indicarea generică a "furnizorilor" este de natură să dea naștere la echivoc, neputând fi considerată lămuritoare din perspectiva subiectului "acuzației";

iii. nu lămurește cu privire la natura faptei investigate - indicarea art. 5 din Legea concurenței nu poate reprezenta o completă lămurire a senzației" din perspectivă obiectivă, chiar dacă în preambulul Ordinului se face referire la o posibilă modalitate concretă de încălcare a dispozițiilor legale ("stabilirea prețurilor de vânzare"). Aceasta în condițiile în care textul normativ reglementează în mod distinct 7 (șapte) fapte sancționate contravențional;

Având în vedere toate aceste aspecte și față de faptul că Ordinul de declanșare a investigației nu respecta principiul proporționalității și principiul protecției împotriva investigațiilor arbitrare, dezvoltate în jurisprudența CEJ, solicităm instanței să constate ca Ordinul nr. 318/2009 este nelegal și se impune a fi anulat.

Or, având în vedere circumstanțele prezentei cauze, instanța va observa faptul că intimatul nu a asigurat premisele respectării dreptului la apărare (în sens larg).

Este adevărat că dreptul la informare și la "divulgarea probelor pertinente" nu este unul absolut, însă, așa cum instanța europeană a reținut, el nu poate fi cenzurat decât în ipoteza existenței unor interese de securitate națională, etc. care în mod evident nu se regăsesc în prezenta cauză.

Scopul avut în vedere de legiuitor la momentul edictării procedurii de control a posibilelor practici anticoncurențiale a fost acela de a îmbunătăți echilibrul între drepturile și obligațiile administratului, pe de o parte, și drepturile și obligațiile autorității de concurență, pe de altă parte, transparența oricăror verificări întreprinse reprezentând o necesitate.

Un alt aspect deosebit de important este faptul că Ordinul nu a fost comunicat către A., decât la 2 ani de la începerea investigației, iar Societatea s-a lămurit cu privire la semnificația sa abia la data de 11.08.2014, odată cu comunicarea Raportului Consiliului Concurenței. Necomunicarea către A. a Ordinului de începere a investigației este pur și simplu de neînțeles atâta timp cât, contrar cu situația de față a Subscrisei, același ordin a fost comunicai către D., C. și D. imediat după declanșarea investigației.

În raport de coordonatele anterior menționate, transpare că aceasta a fost declanșată inițial față de rețelele de retail și extinsă ulterior (în mod nelegal) la anumiți furnizori. Astfel:

- singurele entități individualizate în Ordinul de declanșare a investigației sunt retailer-ii.

- singurele entități informate despre declanșarea investigațiilor au fost retailer-ii.

- în cursul investigației, în urma "explorărilor" făcute, Consiliul Concurenței a decis cu privire la care dintre furnizori ar putea extinde investigația.

Aspectele punctuale de mai sus susțin tocmai efectuarea de către Consiliul Concurenței a unor "expediții exploratorii" ce nu sunt permise de legislația internă și mai mult sunt sancționate de către jurisprudența comunitară cu nulitatea deciziilor rezultate.

În aceste condiții, consideră că ipoteza rezonabilă este aceea că actul atacat nu a vizat, Ia momentul emiterii lui, declanșarea unei investigații și față de A.. În schimb, după doi ani de "explorări", autoritatea de concurență i-a dat această valoare, încercând să acrediteze ideea că simpla referire generică la "furnizori" era suficientă pentru a acoperi și ipoteza specifică a Societății.

Diferența de regim este evidentă și trădează schimbarea coordonatelor investigației pe parcursul derulării ei, încercarea autorității de a acoperi neregularitățile procedurale printr-o explicație mai mult sau mai puțin complicată a ceea ce ar trebui să se înțeleagă din mențiunea generică "furnizori".

Chiar dacă admitem faptul că ipoteza din prezenta cauză nu este cea din cazul Bollore S.A. (cauzele conexate C-322/07, C-237/07 P și C-338/07 P), pentru identitate de rațiune consideră că principiul protecției împotriva investigațiilor arbitrare este pe deplin aplicabil. Astfel, este irelevant actul în raport de care se face analiza câtă vreme, în întreg cursul procedurii de control, trebuie asigurată agenților economici protecția față de intervenția arbitrară și disproporționată a autorităților publice care se bucură de puteri discreționare aproape nelimitate în raport cu "administrații".

Nu în ultimul rând, consideră că, deși în teorie mențiunile instanței de fond - fiind și ilogic a se pretinde asta (obligația ca fiecare dintre posibilii participanți la înțelegerea anticoncurențială vizată de ordinul de declanșare a investigației să fie identificat), cât timp rațiunea investigației este tocmai aceea de a identifica toii potențialii participanți la înțelegere, de a strânge probe, de a evalua probatoriul și analiza starea de fapt prin prisma normelor de concurentă ș.a.m.d." - pot fi corecte, acestea trebuie analizate în mod circumstanțial, de la caz la caz.

În caz contrar, astfel cum s-a întâmplat și în prezența speță, se ajunge ca în lipsa informării corecte și legale (și de îndată ce autoritatea începe să își construiască probatoriul împotriva unei societăți pe care o investighează în mod activ), societatea ajunge să transmită mai multe informații decât ar fi fost obligată din punct de vedere legal, ajutând în mod nepermis (fiind indusă în eroare!) la propria "incriminare".

Această practică a autorității de concurență a fost de altfel sancționată recent de Curtea Europeană de Justiție, într-o speță similară celei de față.

Astfel, în Cauza 247/14 P HeidelbcrgCcmcng AG c. Comisiei, Curtea a reținut că:

"Este adevărat, după cum subliniază Comisia, că o solicitare de informații constituie o măsură de investigare care este, în general, utilizată în cadrul fazei de investigare care precedă comunicarea privind obiecțiunile și are ca obiect doar să permită Comisiei să adune informațiile și documentația necesare pentru a verifica realitatea și amploarea unei anumite situații de fapt și de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea Orkem/Com'tsia, 374/87, EU:C: 1989:387, punctul 21). (...)

Cu toate acestea, o motivare excesiv de succintă, vagă st generică si, în anumite privințe, ambiguă nu poate îndeplini cerințele de motivare stabilite prin articolul 18 alin. (3) din Regulamentul nr. 1/2003 pentru a justifica o solicitare de informații care, precum în prezenta cauză, a intervenit la mai mult de doi ani dună primele inspecții. în condițiile în care Comisia adresase deja mai multe cereri de informații unor întreprinderi cu privire la care existau suspiciuni că au participat la o încălcare și la mai multe luni după decizia de deschidere a procedurii. Ținând seama de aceste elemente, trebuie să se constate că decizia în litigiu a fost adoptată la o dată la care Comisia dispunea deja de informații care i-ar fi permis să prezinte cu mai multă precizie suspiciunile de încălcare care planau asupra întreprinderilor în cauză, (a se vedea para. 37-40 din hotărârea citată)".

Sunt deopotrivă relevante în speță și concluziile J., care în mod judicios reține că dreptul de a evita autoincriminarea a fost încălcat de Comisie prin transmiterea unor solicitări de informații prea vagi, din care nu reieșea cu claritate care erau faptele investigate, presupusele încălcări și întreprinderile investigate. Acesta subliniază că

Considerentul (23) al Regulamentului nr. 1/2003 face o referire la dreptul întreprinderilor de a evita autoincriminarea atunci când se conformează unei decizii a Comisiei de solicitare de informații. Acest drept fusese deja recunoscut de Curte, încă înainte ca acest regulament să fi fost adoptat{9l). Acest drept reprezintă într-adevăr una dintre componentele de bază ale dreptului la apărare al unei întreprinderi, care trebuie să fie respectat pe tot parcursul procedurii inițiate de Comisie în temeiul Regulamentului nr. 1/2003.

În cele două ipoteze (cea a A. și cea analizată de Comisie în cauza Heidelberg) există numeroase similitudini:

- în ambele situații întreprinderilor li s-a adus la cunoștință în mod succint inițierea unei investigații cu privire la posibile încălcări ale prevederilor în materia concurenței (în cazul A. - încălcarea articolului 5 al Legii 21/1996, iar în cazul Heidelberg - art. 101 TFUE și/sau art. 53 din Acordul privind SEE)

- în ambele cazuri aceste solicitări au fost comunicate la 2 ani de la începerea investigației

- niciuna dintre aceste entități nu a fost înștiințată de faptul că sunt ele înseși subiecte ale investigației

- ambelor entități li s-au solicitat numeroase informații cu privire la activitatea lor în relație cu anumite entități.

Or, așa cum Comisia a considerat nelegală abordarea autorității de concurență, care prin nemotivarea solicitării sale nu a permis Heidelberg să își exercite dreptul de a nu se autoincrimina, respectiv de a recunoaște participarea sa la săvârșirea încălcărilor prezumate, tot așa instanța de fond ar fi trebuit să constate nelegalitatea solicitărilor de informații adresate A. fără a-i aduce la cunoștință la propria investigație.

În raport de toate aceste considerente în nici un caz Ordinul 318 nu poate constitui un act de procedură conform, în baza căruia Consiliul Concurenței să poată desfășura o investigație prin care să constate fapte de natură contravențională și să aplice amenzi substanțiale unor agenți economici care nu știau nici că sunt controlați și nici ce fapte li se impută. Astfel de abateri de la procedura legală constituie practici inadmisibile într-un stat de drept și se impun a fi sancționate ca atare de către instanțele de judecată, datoare să asigure respectarea drepturilor oricărei persoane de drept privat în fața agenților statului și a organelor administrativ-jurisdicționale.

4.2.2.2 Nelegalitatea Ordinului de conexare (Ordinul nr. 856/18.07.2012)

Cu privire la Ordinul nr. 856/18.07.2012 al Președintelui Consiliului Concurenței ("Ordinul de conexare"), instanța a reținut că:

"Reclamata omite a indica vreun temei legal care ar interzice conexarea unor investigații sau care ar institui anumite rigori în această privință care să fi fost nesocotite de autoritatea de concurență." (pag. 113 para. 8 din Sentința recurată)

"Ceea ce reclamanta susține că ar proba vătămarea sa (care ar rezulta din "lipsa probatoriului suficient care, în mod individual, să demonstreze existența contravenției pretinse) nu face decât să sublinieze justețea, necesitatea și eficiența conexării, pentru mai buna administrare și soluționare a i