ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5691/2022

Cererea de chemare în judecată. Hotărârile primei instanțe ce fac obiectul recursului 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 14.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, în principal, - anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 71/14.12.2018 privind constatarea încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și sancționarea B. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.R.L., A. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. prin care A. a fost sancționată cu o amendă de 5.984.053 RON, reprezentând 0,7% din cifra de afaceri totală realizată în anul Financiar 2017, și, pe cale de consecință, exonerarea A. de la plata acestei amenzi, și - anularea Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 482/17.10.2014 prin care s-a declanșat investigația având ca obiect "posibila încălcare a art. 5 din Legea concurenței, precum și a art. 101 TFUE, de către: B. S.A., C. S.A., D. S.A., H., I., J. S.R.L., E. România și A., precum și de către alți furnizori ai retailerilor menționați, aflați în situații similare, începând cu data de 16.05.2006 și până în prezent, pe piața comercializării de produse alimentare din România" și, pe cale de consecință, anularea Deciziei 71, ca fiind emisă în baza unui ordin de investigație nelegal. În subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 5.984.053 RON, în baza principiului proporționalității, cu obligarea autorității publice pârâte la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin încheierea de ședință din 6 martie 2020, Curtea a încuviințat pârâtului proba cu înscrisurile depuse la dosar. A încuviințat reclamantei proba cu înscrisurile depuse la dosar, astfel cum au fost menționalte la pct. II din nota de probe, precum și solicitările de a se depune la dosar de către pârât înscrisurile menționate la pct. A și B din nota de probe. În ceea ce privește pct. C, a pus în vedere pârâtului să depună precizări, prin care să indice dacă există corespondență purtată cu H. cu privire la politica de stabilire a prețurilor pentru produsele A. aflate în promoție iar, în caz afirmativ, să depună la dosar această corespondență precum și ordinul de închidere a investigației, și a prorogat discutarea altor aspecte cu privire la H. ulterior depunerii la dosar a acestor precizări. Referitor la pct. D, privind depunerea înregistrărilor dezbaterilor din cadrul ședinței de audiere din 06.12.2018 pe suport audio-video, a pus în vedere pârâtului să depună la dosar doar audierile organizate între reclamantă și fiecare dintre cei doi retaileri (B. și C.), urmând ca reclamanta să transcrie pasajele considerate relevante. A pus în vedere pârâtului să depună la dosar toate informațiile și documentele cu cel puțin 10 zile înainte de termen și, în cazul în care anumite documente au caracter secret, să le depună la Departamentul Documente Clasificate al Curții de Apel București, împreună cu motivația în fapt și în drept pentru care se apreciază asupra caracterului secret al acestora sau să le confidențializeze. A luat act de faptul că reprezentantul pârâtului se obligă să comunice părții adverse informațiile și înscrisurile la care a fost obligat în urma admiterii notei de probe pe pct. A, B și D, și precizările conform lit. C), astfel cum s-a dispus de către instanță. Prin încheierea de ședință din 29 mai 2020, Curtea a pus în vedere pârâtului Consiliul Concurenței să complinească proba cu înscrisuri solicitată la un termen anterior, respectiv 1) să depună documentația astfel cum a fost încuviințată la pct. A din nota de probatorii a reclamantei, iar, în măsura în care există documente sau părți din documente care nu îndeplinesc cerințele de comunicare în integralitate către partea reclamantă, acestea urmează a se depune în format integral pentru instanță, însoțite de o copie a părților ce nu sunt comunicate părții adverse, pentru a se observa ce se aduce la cunoștința acesteia. 2) cu privire la pct. C al notei de probatorii a reclamantei, să depună corespondența comercială la care partea face referire ca fiindu-i necesară pentru a analiza înțelegerile, iar în măsura în care se consideră că respectiva corespondență între societăți nu are o formă care să poată fi comunicată în cadrul litigiului, le va prezenta atât în varianta pentru instanță, ce va fi înaintată la cutia de valori a secției, cât și în varianta ce poate fi cenzurată. A constatat că pârâtul Consiliul Concurenței a îndeplinit obligația de a prezenta la dosar înscrisul Nota Direcției Bunuri de Consum S-298/09.10.2014, astfel cum a fost încuviințat la data de 06.03.2020 în cadrul probei cu înscrisuri, iar, în ceea ce privește forma actului comunicat reclamantei, a constatat că acesta cuprinde aspectele ce fac obiectul cauzei pendinte, părțile înlăturate din înscris fiind corespunzător explicate de pârât în cadrul pct. II din precizările scrise depuse la dosar la 19.05.2020. Prin sentința civilă nr. 1282 din 8 decembrie 2020, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. 2. Calea de atac exercitată. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Împotriva acestor hotărâri reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, admiterea recursului, casarea în tot a sentinței civile recurate și a încheierilor de ședință din 06.03.2020 și 29.05.2020, rejudecarea cauzei pe fond și, pe cale de consecință, - admiterea în integralitate a cererilor în materie probatorie formulate și obligarea pârâtului la depunerea i) întregii documentații care a stat la baza emiterii Ordinului de investigație nr. 482/17.10.2014 și a Deciziei nr. 71/14.12.2018 și ii) a totalității documentelor din dosarul de investigație referitoare la relația H. cu furnizorii - admiterea cererii de chemare în judecată și, - în principal, -anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 71/14.12.2018 prin care a fost sancționată cu o amendă de 5.984.053 RON, reprezentând 0,7% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar 2017, și, pe cale de consecință, exonerarea sa de la plata acestei amenzi - anularea Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 482/17.10.2014 prin care s-a declanșat investigația și, pe cale de consecință, anularea Deciziei nr. 71/2018 ca fiind emisă în baza unui ordin de investigație nelegal. - în subsidiar, - reducerea cuantumului amenzii dispuse prin decizia atacată, respectiv 5.984.053 RON, în baza principiului proporționalității cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat în esență următoarele: Sentința recurată este dată cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 21/1996 a concurenței, nereținând excesul de putere cu care a acționat intimatul la declanșarea investigației, fiind totodată nemotivată cu privire la apărările esențiale ale A., respinse în mod neargumentat - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta arată că, sentința recurată și încheierea din 29.05.2020 sunt pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 10, 14 și 254 alin. (5) C. proc. civ., prima instanță negând dreptul A. de a-și proba întocmai și complet apărările - motiv de casare reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În opinia recurentei, sentința recurată nu respectă standardul de motivare și este pronunțată cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a jurisprudenței europene în materie de concurență, prima instanță adăugând în mod nelegal la condițiile stabilite în jurisprudența europeană (obligatorie) pentru reținerea incidenței principiului ne bis in idem -motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a principiului egalității de tratament, apreciindu-se nelegal că acesta nu putea fi invocat întrucât vizează alte părți (deși tocmai compararea cu terți este de esența evaluării egalității de tratament). Sentința recurată a fost pronunțată și cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a principiului dreptului la apărare, apreciindu-se nelegal că refuzul accesului A. la toate documentele din dosarul de investigație ar fi justificat. Curtea de Apel București nu a motivat de ce a respins apărările A.. Încheierile din 06.03.2020 și 29.05.2020 au fost date cu nesocotirea dreptului la apărare al A. - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a principiului dreptului la apărare, apreciindu-se în mod nelegal că s-a respectat termenul de depunere a apărărilor în fața Consiliului Concurenței. Stabilirea datei de 03.12.2019 pentru formularea observațiilor după ce deja expirase termenul de 29 de zile acordat pentru depunerea apărărilor (inferior așadar termenului minim de 30 de zile prevăzut în mod imperativ de lege) nu reprezintă o respectare a termenului legal minim de formulare a apărării, soluția instanței fiind pronunțată cu interpretarea și încălcarea greșită a art. 45 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 a concurenței - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. . Sentința recurată este dată cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996 ("Legea concurenței") și a art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ("Tratat") sub aspectul interpretării și aplicării noțiunii de "standard de probă necesar pentru dovedirea încălcării regulilor de concurență" cu consecința încălcării și a principiului in dubio pro reo - motive de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Sentința recurată este dată cu încălcarea prevederilor art. 53 din Constituția României și ale art. 5 alin. (5) din O.G. nr. 2/2001 - motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, art. 5, art. 33 alin. (1) lit. a), art. 51 alin. (1) și (3) din Legea concurenței nr. 21/1996, celelalte prevederi legale menționate în cuprinsul cererii, precum și principiile în care își are sediul materia. Odată cu recursul, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus și cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, respectiv: 1. Principiul exercitării puterilor de investigație cu bună-credință, fără a comite un exces/abuz de putere, se opune unei practici a unei autorități de concurență precum cea din prezenta cauză, în sensul în care deși autoritatea de concurență deținea indicii cu privire la o presupusă faptă anticoncurențială în cadrul unei investigații deja declanșate, a mai declanșat o a doua investigație cu privire la (i) același tip de faptă, (ii) (parțial) aceeași perioadă și (iii) (parțial) aceleași părți investigate la ani distanță față de momentul obținerii indiciilor și a aplicat amenzi la cifre de afaceri mult mai ridicate? 2. Dreptul la o bună administrare prevăzut în art. 41 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene se opune unei practici a autorității de concurență astfel cum aceasta a fost descrisă mai sus? și suspendarea cauzei în temeiul art. 412 pct. 7 C. proc. civ. până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către CJUE cu privire la întrebările formulate. În motivarea cererii de sesizare, recurenta-reclamantă a arătat, în esență următoarele: Îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a întrebărilor preliminare: Conform unei jurisprudențe constante, atâta timp cât o întrebare preliminară privește interpretarea unei dispoziții de drept UE, CJUE este, în principiu, ținută să se pronunțe. În prezenta cauză, cererea de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare propuse este admisibilă, fiind îndeplinite toate condițiile stabilite în acest sens de dispozițiile articolului 267 TFUE, de jurisprudența CJUE și de doctrină: (i) întrebările vizează interpretarea dreptului Uniunii Europene, respectiv principiul investigării cauzelor de concurență cu bună-credință fără comiterea unui abuz/exces de putere/dreptul Ia o bună administrare (art. 41 din Cartă); (ii) Interpretarea dispozițiilor și principiilor de drept UE ce formează obiectul întrebării propuse este necesară pentru soluționarea prezentei cauze; (iii) Dispozițiile care formează obiectul întrebărilor raportate la specificitățile cazului de față nu au mai format obiectul unei interpretări din partea CJUE - abuzul de putere al autorității de concurență în cazul declanșării a două investigații separate cu privire la fapte anticoncurențiale ce puteau fi analizate în cadrul unei singure investigații conform practicii sale anterioare; (iv) întrebările propuse nu se încadrează în vreuna din situațiile pe care CJUE le califică drept inadmisibile: nu vizează o situație care nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau este pur ipotetică și nici nu urmăresc aplicarea de către CJUE a dreptului UE Ia situația de fapt din acest litigiu. Sesizarea CJUE cu întrebările preliminare este necesară, iar răspunsul CJUE este util pentru a clarifica dacă declanșarea celei de-a doua Investigații în locul extinderii Primei Investigații poate fi calificată ca reprezentând un exces/abuz de putere în condițiile în care, prerogativele legale în materie de inspecție și de sancționare au limitări extrem de clare în special în considerarea amenzilor ridicate în materie de concurență, fapt care, de altfel, a determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului să includă dreptul concurenței în sfera dreptului penal. Deși pârâta putea să extindă Prima Investigație, având la dispoziție indiciile necesare în acest sens, preferă să fragmenteze fără nicio justificare o încălcare pe care în practica sa anterioară o consideră "complexă", unitară. Pârâta nu are un drept de opțiune în a fragmenta investigarea unei fapte unice și continue fără indicarea unui motiv obiectiv. Astfel cum subliniază Recomandările CJUE în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, o trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă atunci când ridică o problemă de interpretare care prezintă interes general pentru Uniune sau atunci când jurisprudența existentă nu pare a fi aplicabilă într-o situație de fapt inedită. Așadar, față de situația concretă a A., reiese cu evidență necesitatea clarificării și detalierii noțiunii de "abuz de putere" și a "motivelor obiective" ce pot fi invocate cu succes de autorități, în vederea unei corecte calificări a deciziei Consiliului Concurenței de a declanșa două investigații separate cu privire la fapte ce se înscriu în cadrul unei încălcări unice, "complexe".

Apărările formulate în cauză 3.1. Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate, ca legală și temeinică. 3.2. Asupra cererii recurentei-reclamante de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, intimatul a formulat punct de vedere prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii, în raport cu obiectul și scopul urmărit prin mecanismul întrebărilor preliminare.

Soluționarea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Examinând cererea recurentei-reclamante A. S.R.L. de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerința de a fi utile și pertinente în soluționarea litigiului. În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin.(2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991). În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății. În cauza 283/81, Cilfit și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului. Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile". Așadar, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se formulează doar în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se ivește problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară. Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență dar și de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză. Constată Înalta Curte că, prin cererea de adresare a unei întrebări preliminare, recurenta-reclamantă susține că, intimatul Consiliul Concurenței ar fi acționat cu exces de putere și contrar principiului bunei administrări prin decizia de a declanșa o a doua investigație, în loc să extindă prima investigație din retailul alimentar, afectând drepturile recurentei, întrucât amenda impusă acesteia are ca bază o cifră de afaceri semnificativ mai ridicată. Reține Înalta Curte că, aspectele invocate de recurent nu pun o problemă de interpretare a dreptului Uniunii Europene, ci o problemă de aplicare a acestui drept, care este atributul instanței naționale. Astfel, prin întrebările formulate, recurenta-reclamantă nu urmărește să obțină interpretarea unor reglementări europene, cu privire la care se presupune că ar avea un conținut neclar, ci, în realitate, încearcă să determine interpretarea situației de fapt din prezenta cauză de către instanța europeană; redefinirea de către CJUE a unor concepte/principii din propria jurisprudență, iar nu interpretarea unor norme pretins neclare; oferirea unei dezlegări din partea CJUE privind conformitatea practicii autorității cu dreptul european. În cazul de față, nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept european, recurenta-reclamantă urmărind, în esență, dezlegarea litigiului de către instanța europeană, în condițiile în care, Înalta Curte constată că speța oferă suficiente elemente pentru ca instanța supremă să fie în măsură să soluționeze cauza prin aplicarea reglementărilor naționale în acord cu dreptul Uniunii Europene. Așadar, din chiar modalitatea de formulare a întrebărilor preliminare, prin referire la aspecte de fapt aflate în dispută și reciproc contestate de către părți, asupra cărora instanța națională urmează a se pronunța în litigiul principal, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenței acestei din urmă instanțe. Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul demersului judiciar și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale. Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, având în vedere conținutul întrebărilor preliminare propuse, care relevă aspecte ce intră în competența de analiză și soluționare a instanței naționale, Înalta Curte constată că dezlegarea prezentului recurs nu depinde de interpretarea ce ar urma să fie dată de CJUE. Având în vedere soluția de respingere dată cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cererea de suspendare a judecății, nu va mai fi analizată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, a susținerilor părților, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că recursul este fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, atât în ceea ce privește sentința recurată, cât și încheierile din data din data de 06.03.2020 și 29.05.2020, atacate odată cu sentința. Cu privire la criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse. În esență, subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că, sentința recurată și încheierea din 29.05.2020 sunt pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 10, 14 și 254 alin. (5) C. proc. civ., prima instanță negând dreptul A. de a-și proba întocmai și complet apărările - motiv de casare reglementat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a principiului egalității de tratament și cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a principiului dreptului la apărare, apreciindu-se nelegal că refuzul accesului A. la toate documentele din dosarul de investigație ar fi justificat. Curtea de Apel București nu a motivat de ce a respins apărările A.. Încheierile din 06.03.2020 și 29.05.2020 au fost date cu nesocotirea dreptului la apărare al A.. Sentința recurată este dată cu încălcarea/greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 din Legea concurenței nr. 21/1996 ("Legea concurenței") și a art. 101 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ("Tratat") sub aspectul interpretării și aplicării noțiunii de "standard de probă necesar pentru dovedirea încălcării regulilor de concurență" cu consecința încălcării și a principiului in dubio pro reo - motive de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. . Constată Înalta Curte că, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., are în vedere neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea prevăzută de art. 174 C. proc. civ. Potrivit art. 174 C. proc. civ.: "(1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat". Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Dispozițiile art. 174 C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură. Textul vizează o singură ipoteză de nulitate: încălcarea formelor procedurale. Nulitatea prevăzută în art. 174 C. proc. civ. este condiționată de producerea unei vătămări. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că, sentința și cele două încheieri de ședință recurate au fost pronunțate cu luarea în considerare a dispozițiilor legale referitoare la obligațiile părților în desfășurarea procesului - art. 10 C. proc. civ. cele referitoare la contradictorialitate, prevăzute de art. 14 C. proc. civ. și cele referitoare la propunerea probelor și rolul instanței, prevăzute de art. 254 alin. (5) C. proc. civ., cu respectarea totodată, a principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv egalitatea și dreptul la apărare, urmând a se detalia punctual motivarea cu privire la fiecare critică, subsumată acestui motiv de casare, odată cu analiza ce va fi făcută din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Co dpr. civ. . Referitor la critica din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, având în vedere următoarele aspecte: Contrar susținerilor recurentei-reclamante, atât cu privire la sentința recurată, cât și la încheierile care fac obiectul controlului judiciar, reține Înalta Curte că au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Recurenta a susținut că, sentința recurată ar fi fost pronunțată fără să cuprindă motivele pe care se întemeiază, instanța fondului "preluând apărările esențiale ale pârâtei, fără a proceda la o motivare circumstanțiată la situația de fapt dedusă judecății, care să aibă în vedere argumentele dezvoltate de societate". Înalta Curte constată că, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele acesteia, cât și pe cele ale intimatului, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa. Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa constantă, instanța supremă a reținut că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Ca principiu, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial. Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată și de încheierile recurate, se reține că, prima instanță a respectat întrutotul exigențele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conținutul concret al acestora și a-și formula și structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerentelor acestora. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține următoarele: Sunt nefondate susținerile recurentei cu privire la pretinsul exces de putere al Consiliului Concurenței la declanșarea investigației față de A. prin Ordinul nr. 482/2014. Contrar celor susținute de către recurentă, în mod pe deplin justificat, prima instanță a reținut că, la declanșarea investigației vizate prin Ordinul nr. 482/2014, intimatul Consiliul Concurenței și-a exercitat în mod legal atribuțiile ce i-au fost încredințate prin dispozițiile Legii concurenței nr. 21/1996. Potrivit prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 21/1996: "Consiliul Concurenței, potrivit atribuțiilor sale, dispune efectuarea de investigații, dacă există suficient temei de fapt și de drept: a) din oficiu; (...) ", iar conform prevederilor art. 64 alin. (4) teza a II-a din lege, termenul de prescripție va expira cel mai târziu în ziua în care se împlinește perioada egală cu dublul termenului de prescripție, aplicabil pentru săvârșirea încălcării în cauză, în situația în care Consiliul Concurenței nu a impus niciuna dintre sancțiunile prevăzute de prezenta lege. Astfel cum rezultă din textele legale precizate, Legea concurenței nu conține nicio reglementare în privința momentului la care autoritatea de concurență este obligată să declanșeze o investigație sau în privința duratei de desfășurare a unei investigații, singurele condiții impuse autorității de concurență vizând existența unui suficient temei de fapt și de drept pentru declanșarea unei investigații, constatarea săvârșirii unei fapte anticoncurențiale și impunerea unei sancțiuni putând a se face de Consiliul Concurenței oricând în cadrul termenului de prescripție de 5 ani, dar nu mai târziu de 10 ani de la momentul săvârșirii faptei anticoncurențiale. Similar Comisiei Europene, pentru exercitarea competențelor de investigare încredințate prin Legea concurenței și prin Regulamentul nr. 1/2003, în scopul de a veghea la respectarea aplicării eficiente și uniforme a prevederilor art. 101 și art. 102 din TFUE în cadrul pieței naționale și a pieței interne, Consiliul Concurenței beneficiază de o marjă de apreciere pentru a decide, mai întâi, dacă să facă uz de aceste competențe atunci când acționează din oficiu și, în caz afirmativ, momentul potrivit pentru a face acest lucru, în cadrul unei singure proceduri sau a mai multor proceduri. Aceste aspecte rezultă cu claritate chiar din jurisprudența invocată de recurentă, respectiv cauza T-91/11 InnoLux Corp. Împotriva Comisiei, unde la par. 136 și 137 se rețin următoarele: "Observații introductive 136 Trebuie arătat că, dacă jurisprudența referitoare la noțiunea de încălcare unică și continuă permite Comisiei să investigheze printr-o singură procedură și o singură decizie, în același timp, mai multe comportamente care ar fi putut fi investigate în mod individual, aceasta nu are drept consecință obligația Comisiei de a proceda astfel. Prin urmare, presupunând că pretinsa concertare dintre furnizorii japonezi de LCD-TV și participanții coreeni la înțelegerea vizată de decizia atacată constituie o încălcare a articolului 101 TFUE și că această încălcare face parte din aceeași încălcare unică și continuă care a fost constatată în decizia atacată, Comisia nu ar fi fost totuși obligată să investigheze toate aceste comportamente în același timp. 137 Astfel, Comisia dispune de o putere de apreciere cu privire la întinderea procedurilor pe care le inițiază. În această privință, potrivit jurisprudenței, aceasta nu poate fi obligată să constate și să sancționeze toate comportamentele anticoncurențiale și instanțele Uniunii nu ar putea să se pronunțe - chiar dacă numai în scopul reducerii amenzii - cu privire la faptul că, în lumina probelor aflate la dispoziția sa, Comisia ar fi trebuit să stabilească existența unei încălcări săvârșite de-a lungul unei anumite perioade și de o anumită întreprindere (a se vedea în acest sens Tokai Carbon și alții/Comisia, citată anterior, punctele 369 și 370)". Prin urmare, potrivit celor reținute în jurisprudență, chiar dacă ar fi vorba de o faptă unică și continuă, situație care nu este incidentă în ceea ce privește faptele pentru care recurenta a fost sancționată prin Decizia nr. 71/2018, contrar susținerilor recurentei-reclamante, intimatul Consiliul Concurenței, nu era obligat să investigheze toate aceste comportamente posibil anticoncurențiale de fixare a prețului de revânzare în același timp și în cadrul aceleiași proceduri. O astfel de concluzie este cu atât mai pertinentă cu cât trebuie să se aibă în vedere particularitățile pieței de retail, piață pe care acționează/au acționat mai multe lanțuri de retaileri aflați în relație cu zeci sau sute de furnizori de bunuri de consum alimentare și nealimentare. Momentul la care autoritatea de concurență intră în posesia indiciilor privind săvârșirea unei fapte anticoncurențiale nu este relevant. Existența în posesia autorității de concurență a unor indicii privind posibila săvârșire a unei fapte anticoncurențiale nu semnifică faptul că autoritatea de concurență are și probele necesare pentru a constata în privința persoanelor la care se referă săvârșirea unei fapte anticoncurențiale la standardul legal impus. Autoritatea de concurență, în acord cu jurisprudența europeană, are dreptul de a declanșa o investigație pentru a verifica exactitatea sau pentru a completa indiciile și informațiile de care ar fi luat cunoștință în cursul unei investigații anterioare, în cazul în care aceste informații ar indica existența unor comportamente contrare normelor de concurență, ceea ce în speță s-a realizat în cadrul investigației declanșate prin Ordinul nr. 482/2014, prin desfășurarea unor inspecții la sediile întreprinderilor, solicitarea de informații. În același sens, în jurisprudența europeană (cauza T-655/11) s-au reținut următoarele: "56 în al treilea rând, trebuie să se observe că decizia de a scinda o procedură, care echivalează cu deschiderea uneia sau a mai multor noi proceduri de investigație, este de competența discreționară a Comisiei în exercitarea prerogativelor care îi sunt conferite prin tratat în domeniul dreptului concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Dow Benelux/Comisia, punctele 17-19, Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctele 446-449, și Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, Wieland-Werke și alții/Comisia, T-11/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 101). 57 Astfel, Comisia are dreptul de a disocia și de a conexa procedurile din motive obiective (Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T-30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 64, și Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, Polimeri Europa/Comisia, T-59/07, Rep., p. II-4687, punctul 100). (...) 104 Or, din jurisprudența citată la punctele 54 și 55 de mai sus rezultă că, deși informațiile obținute de Comisie în timpul verificărilor nu trebuie utilizate în alte scopuri decât cele indicate în mandatul sau în decizia de verificare, nu se poate totuși concluziona de aici că ar fi interzis Comisiei să inițieze o procedură de investigație pentru a verifica exactitatea sau pentru a completa informații de care ar fi luat cunoștință întâmplător în cursul unei inspecții anterioare, în cazul în care aceste informații ar indica existența unor comportamente contrare normelor de concurență din tratat, și că, în cadrul unei astfel de noi investigații, Comisia are dreptul să solicite noi copii ale documentelor obținute în cadrul primei investigații și să le utilizeze ca mijloace de probă în cazul vizat de a doua investigație, fără ca dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză să fie afectat de acest lucru." Având în vedere aceste aspecte reținute în jurisprudența europeană, afirmațiile recurentei, potrivit cărora autoritatea de concurență ar fi acționat cu exces de putere la declanșarea celei de a doua investigații nu pot fi primite. Chiar din jurisprudența invocată de recurentă, respectiv cauza CMA CGM T-213/00, reiese că, odată declanșată o procedură de investigație aceasta nu poate fi prelungită excesiv: "...Comisia nu poate să prelungească în mod nelimitat expunerea poziției sale și, în scopul protejării securității juridice și al asigurării protecției juridice adecvate, aceasta este obligată să adopte o decizie sau să emită o adresă formală, dacă aceasta a fost solicitată, într-un termen rezonabil (...)". Sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante, urmând a fi respinse, potrivit cărora, între cele două investigații ar exista identitate de faptă, de perioadă și parțial de părți investigate, întrucât recurenta A. nu este în situația în care împotriva sa s-ar fi declanșat mai multe proceduri de investigație pentru una și aceeași faptă, săvârșită pe același teritoriu și în aceeași perioadă de timp. Prin Decizia nr. 13/2015, prin care a fost finalizată prima investigație, autoritatea de concurență a constatat următoarele fapte: "- încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege și art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea K. S.R.L. și furnizorii acesteia L. S.R.L., M. S.A., A. S.R.L. și E. S.R.L., prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de vânzare și/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 1). - încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege și art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea N. S.R.L. și furnizorii acesteia O. S.R.L., P. S.A., Q. S.A., R. S.R.L., M. S.A., E. S.R.L., S. S.R.L., T. S.A. prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de revanzare pentru produsele furnizorilor (art. 2). - încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege de către societatea N. S.R.L. și furnizorii acesteia U. S.A., V. S.A., J. S.R.L., W. S.R.L., X. S.R.L., prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 3). - încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege și art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea Y. S.R.L. și furnizorii acesteia Z. S.A., Q. S.A., AA. S.A., A. S.R.L., BB. S.R.L., S. S.R.L., CC. S.R.L., T. S.A., prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de vânzare și/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 4). - încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege de către societatea Y. S.R.L. și furnizorii acesteia V. S.A., De DD. S.R.L., J. S.R.L., W. S.R.L., EE. S.A. prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurentei pe piață prin stabilirea prețului de vânzare și/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 5). - încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege si art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea FF. S.R.L. și furnizorii acesteia Q. S.A., E. S.R.L., A. S.R.L., prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de vânzare și/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 6). - încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege de către societatea FF. S.R.L. și furnizorii acesteia V. S.A., J. S.R.L., prin încheierea unor înțelegeri verticale anticoncurențiale având ca obiect denaturarea și împiedicarea concurenței pe piață prin stabilirea prețului de vânzare și/sau revânzare pentru produsele furnizorilor (art. 7)." Prin urmare, faptele din cadrul primei investigații au fost considerate unice și complexe în privința retailerilor ce au participat la acestea și a furnizorilor acestora, strict pentru situația de fapt reținută în Decizia nr. 13/2015, determinată de perioada analizată în aceasta, respectiv 2005-2009, perioadă pentru care s-a putut dovedi existența practicilor anticoncurentiale. Așadar, Decizia nr. 13/2015 se referă la fapte anticoncurențiale săvârșite în perioada 2005-2009, astfel cum afirmă inclusiv recurenta, iar indiciile deținute de Consiliul Concurenței privind pe retailerii aflați în relație cu A., deși se referă la aceeași perioadă, nu reprezintă și probe ale încălcării constatate în sarcina recurentei în relația cu aceștia. Astfel, inclusiv prin raportare la jurisprudența din cauza InnoLux invocată chiar de către recurenta A., Consiliul Concurenței a acționat în limitele competențelor sale. Astfel, intimatul Consiliul Concurenței nu deținea probe suficiente pentru a finaliza analiza și a acestor relații contractuale în cadrul primei investigații, ci doar niște indicii privind posibile fapte anticoncurențiale, care au fost verificate în cadrul celei de a doua proceduri, al cărei subiect au fost B., C. și furnizorii, inclusiv recurenta. Ținându-se cont de situația concretă pe piața de retail pe care acționează un număr însemnat de întreprinderi, atât ca furnizori, cât și ca achizitori, nu se poate susține că acțiunile recurentei pe această piață trebuie să fie considerate ca reprezentând o faptă unică și continuă, pe care autoritatea de concurență ar fi ales să o trateze fragmentar și fără un motiv obiectiv, procedând nelegal. Consiliul Concurenței are dreptul prevăzut de lege de a declanșa o procedură de investigație pentru a verifica anumite indicii privind posibile fapte anticoncurențiale de care ia cunoștință în exercitarea atribuțiilor sale, mai ales atunci când acționează din oficiu, având în vedere și posibilitatea prevăzută de lege de a prioritiza cazurile pe care le instrumentează. De asemenea, Consiliul Concurenței are dreptul, iar nu obligația, de a conexa sau de a disjunge procedurile pe care le instrumentează, pentru o mai bună administrare a activității sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 13 din Regulamentul de funcționare al Consiliului Concurenței. Declanșând o investigație privind posibila încălcare a prevederilor art. 5 din Legea concurenței și a prevederilor art. 101 TFUE de către recurenta A. și retailerii B. și C. prin fixarea prețurilor de revânzare, Consiliul Concurenței, prin emiterea Ordinului nr. 482/2014, a acționat în exercitarea atribuțiilor ce i-au fost încredințate prin Legea concurenței, autoritatea având dreptul de a declanșa, din oficiu, o investigație privind posibila săvârșire a unei fapte anticoncurențiale, în exercitarea atribuțiilor ce i-au fost conferite de lege, la orice moment în cadrul termenului de prescripție. Odată declanșată o procedură de investigație, în interiorul termenului de prescripție de 5 ani de la momentul săvârșirii unei fapte anticoncurențiale, Consiliul Concurenței trebuie să parcurgă etapele procedurale prevăzute de lege pentru a demonstra, la standardul legal impus, o practică anticoncurențială, iar finalizarea investigației se va face doar la momentul în care Consiliul Concurenței a investigat cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Legea concurenței prevede o procedură specifică de investigație care, fără a produce o vătămare a drepturilor subiecților săi, este necesar a se derula pe o perioadă de timp proporțională cu complexitatea cazului, singura limitare fiind impusă, de incidența termenului de prescripție specială de 10 ani de la momentul epuizării faptei. Faptul că recurenta a fost subiect al unei investigații declanșate de Consiliul Concurenței și că a fost sancționată cu amendă raportată la un criteriu obiectiv prevăzut de lege, respectiv cifra de afaceri realizată în anul financiar anterior sancționării, nu se datorează unei culpe sau unui abuz al Consiliului Concurenței, acesta acționând în limita competențelor și atribuțiilor încredințate prin Legea concurenței, ci propriei sale culpe, prin participarea la fapte anticoncurențiale. Sunt neîntemeiate criticile recurentei, potrivit cărora Consiliul Concurenței nu ar fi declanșat la momentul oportun cea de a doua investigație și că ar fi în culpă pentru pasivitate și gestionarea ineficientă a resurselor umane, ținând cont de următoarele aspecte: complexitatea celor două investigații, care au vizat retaileri și sute de furnizori ai acestora; analiza a mii de documente contractuale și a zeci de mii de promoții; necesitatea de a finaliza într-un termen rezonabil prima investigație ce fusese declanșată în cursul anului 2009; echipele de investigație alocate fiecăreia din cele două proceduri, în condițiile în care cele două proceduri nu au constituit obiectul exclusiv de analiză al acestora. Prin urmare, sunt neîntemeiate susținerile recurentei privind pretinsul exces de putere cu care ar fi acționat Consiliul Concurenței prin adoptarea Ordinului nr. 482/2014, întrucât ordinul de declanșare a investigației a fost emis în mod legal, astfel cum în mod corect a reținut și instanța fondului. Sunt neîntemeiate susținerile recurentei A. referitoare la pretinsa încălcare a principiului ne bis in idem. În mod judicios a constatat judecătorul fondului că, nu poate fi reținută încălcarea principiului ne bis in idem, întrucât nu este întrunită condiția triplei identități de faptă, făptuitor și interes juridic protejat. Recurenta a susținut că, prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 13/2015 și prin Decizia