ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1316/2022

Ședința publică din data de 03 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 29 mai 2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Concurenței și Președintele Consiliului Concurenței, a solicitat:

1.1 anularea Deciziei nr. 13 din 14.04.2015 referitoare la investigațiile declanșate prin Ordinele nr. 315, 316, 317 și 318 din 07 septembrie 2009 și conexate prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 856/18.07.2012, ca nelegală și netemeinică și, pe cale de consecință, exonerarea societății de la plata amenzii în cuantum de 4.693.436 RON stabilită prin Decizia C. civ.;

1.2. anularea Ordinului nr. 318/07.09.2045- prin care a fost dispusă începerea investigației împotriva societăților B. S.R.L., C. S.R.L., B. S.R.L. și furnizorii acestora (în speță A.), pe piața comercializării de produse alimentare din România;

1.3. anularea Ordinului nr. 856/18.07.2012 prin care s-a dispus conexarea investigațiilor dispuse prin Ordinele nr. 315, 316, 317 și 318 din data de 07 septembrie 2015.

2.1. reducerea sancțiunii aplicate, luând în considerare și principiul proporționalității sancțiunii, față de faptul că pârâta a procedat la incorecta aplicare a legii mai favorabile și totodată a procedat la o greșită individualizare a sancțiunii aplicate societății, în raport cu situația de fapt și prevederile legale incidente.

Prin sentința civilă nr. 1658 din 18 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Președintele Consiliului Concurenței și a respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Concurenței și Președintele Consiliului Concurenței, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 1658 din 18 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

4.1. La termenul de judecată din 28 septembrie 2021, recurenta - reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 21/1996 astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiției a Uniunii Europene prin hotărârea pronunțată în cauza C-308/19, apreciind că dispozițiile legale cuprinse în art. 62 din Legea nr. 21/1996 interpretat sunt lipsite de legitimitate constituțională, prin raportare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) și art. 15 alin. (2) din Constituție.

În motivarea cererii, recurenta a arătat, în esență, că prin soluționarea cauzei C-308/19 Consiliul Concurenței c. D. S.R.L., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a impus un nou conținut reglementator al art. 62 din Legea Concurenței, aspect care justifică verificarea articolului interpretat din perspectivă constituțională.

4.2. Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a depus un punct de vedere prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă, iar, pe fond, a susținut că excepția de neconstituționalitate trebuie respinsă.

4.3. Pentru soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a constituit dosarul asociat nr. x/2015, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea din 09 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996, formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii recurate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că motivarea primei instanțe contravine dispozițiilor constituționale și infraconstituționale care delimitează atribuțiile puterii judecătorești, aceasta încălcând atribuția exclusivă a Curții Constituționale de verificare a concordanței unei dispoziții legale cu Constituția, substituindu-se, astfel, instanței de contencios constituțional.

În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că nu există nicio prevedere legală ori constituțională care să justifice tendința instanței judecătorești de a trasa limitele de competență ale Curții Constituționale, așa cum pretinde prima instanță prin decizia de respingere a sesizării Curții Constituționale și a solicitat să se constate că, deși instanța creează aparența că admisibilitatea cererii formulate de A. a fost cercetată prin raportare la condițiile prevăzute la art. 29 din Legea 47/1992, în realitate aceasta face o veritabilă analiză pe fond a criticilor de constituționalitate aduse de societatea recurentă, aspect care, desigur, nu se înscrie în limitele constituționale ale puterii judecătorești, astfel cum sunt acestea delimitate de competențele Curții Constituționale.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, recurenta-reclamantă a învederat, în esență, că încheierea recurată a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 3 și ale art. 29 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Recurenta-reclamantă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate privind sesizarea Curții Constituționale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, considerând că prevederile art. 62 din Legea concurenței, interpretat prin Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-308/19 sunt contrare dispozițiilor imperative și prioritare ale Constituției României, ale CEDO și chiar ale dreptului UE, ceea ce determină admisibilitatea controlului de constituționalitate al textului aplicabil în această formă.

Totodată, a susținut că potrivit doctrinei de specialitate excepțiile de neconstituționalitate sunt deopotrivă admisibile în ceea ce privește interpretarea și modul de aplicare a unui text de lege în practică și, în condițiile în care instanțele naționale conturează deja o practică în sensul respingerii apărărilor formulate cu privire la cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, consideră că această interpretare a instanțelor naționale, grefată pe raționamentul expus de instanța de contencios european, înfrânge principiul legalității și pe cel al neretroactivității legii, consacrate la nivel constitutional.

Astfel, deși, în aparență, neconformitatea invocată ar putea fi considerată o problemă de aplicare a legii la situația concretă dedusă judecății, practica cvasiunitară a instanțelor cu privire la dispozițiile criticate de recurentă ridică, în opinia sa, suspiciuni de neconstituționalitate și se impune a fi analizată de Curtea Constituțională.

De altfel, prin Încheierea finală din data de 24 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2015, instanța supremă a decis sesizarea Curții Constituționale cu privire la conformitatea constituțională a dispozițiilor criticate în cauză.

În aceeași ordine de idei, recurenta-reclamantă a invocat cauza Tarrico 2 (cauza C-42/17), amintind faptul că, fiind sesizată cu aprecierea constituționalității unei norme interpretate de Curtea de la Luxemburg, Curtea Constituțională a Italiei (Corte costituzionale) a ridicat, de asemenea, problema raportului/concilierii între interpretarea oferită unei dispoziții privitoare la regimul prescripției dreptului de a sancționa o faptă penală, acestui regim fiindu-i asimilate, potrivit jurisprudenței constante a CEDO și CJUE, și cauzele privind faptele de concurență neloială și principiul legalității, înțeles inclusiv din perspectiva componentelor sale de claritate și precizie.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susținut și concluzii cu privire la fondul cererii de sesizare a Curții Constituționale, învederând că art. 62 din Legea concurenței interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene încalcă art. 1 alin. (5) și art. 15 alin. (2) din Constituția României, respectiv principiul legalității și principiul neretroactivității legii.

Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea încheierii recurate, ca temeinică și legală.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și încheierea recurată, prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încadrate de recurenta-reclamantă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

Astfel, recurenta a susținut că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale încalcă art. 3 și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanța a procedat la o veritabilă analiză pe fond a criticilor de neconstituționalitate aduse de societatea recurentă, substituindu-se astfel în atribuțiile instanței de contencios constituțional.

Or, din considerentele încheierii recurate nu rezultă o astfel de împrejurare, instanța analizând excepția de neconstituționalitate doar prin prisma condițiilor de admisibilitate ale sesizării, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar nu din perspectiva conformității textelor de lege contestate cu normele constituționale.

Înalta Curte amintește că cererea de sesizare a Curții Constituționale se formulează de o parte din proces în fața instanței de judecată învestită cu soluționarea litigiului, întrucât Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța de judecată efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Într-adevăr, calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția, posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate dar, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În acest sens, Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 3 și ale art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Instanța de control judiciar are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile".

Prin urmare, obiectul recursului reglementat de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din Legea nr. 47/1992.

Recurenta susține că este admisibilă cererea sa de sesizare a Curții Constituționale în ceea ce privește interpretarea și modul de aplicare a unui text de lege în practică, în condițiile în care, urmare a pronunțării Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-308/19, instanțele naționale conturează deja o practică în sensul respingerii apărărilor formulate cu privire la cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, această practică cvasiunitară a instanțelor cu privire la dispozițiile art. 62 din Legea nr. 21/1996, ridicând în opinia sa suspiciuni de neconstituționalitate, impunându-se, în consecință, a fi analizată de Curtea Constituțională.

Prin urmare, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanțe, reține că, prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurenta-reclamantă vizează, în fapt, rezolvarea unei probleme de interpretare și de aplicare a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996, în sensul dorit de aceasta prin cererea de recurs, problematică ce intră însă în competența exclusivă a instanței de control judiciar.

Cu alte cuvinte, criticile formulate de recurentă nu se circumscriu controlului de constituționalitate pe care îl poate realiza Curtea Constituțională întrucât privesc o problemă de interpretare a prevederilor care fac obiectul excepției.

Din jurisprudența constantă a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale rezultă, pe de o parte, că modul de interpretare a unor prevederi legale nu este de competența Curții Constituționale, iar pe de altă parte, că cererea de sesizare a Curții Constituționale are caracter inadmisibil atunci când prin modul de expunere a argumentelor prezentate în cuprinsul acesteia, autorul sesizării urmărește în fapt tranșarea unor chestiuni de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

În consecință, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că textul de lege în temeiul căruia se poate solicita sesizarea Curții Constituționale nu prevede posibilitatea sesizării instanței de control constituțional cu scopul ca această instanță să cenzureze în sensul dorit de reclamantă modul de interpretare a instanțelor naționale a dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 21/1996, grefat pe raționamentul expus de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia pronunțată în cauza C-308/19 D. S.R.L., astfel că, în mod corect a respins ca inadmisibilă prima instanță cererea recurentei-reclamante de sesizare a Curții Constituționale.

În ceea ce privește invocarea de către recurenta-reclamantă a unei încheieri pronunțate ulterior încheierii recurată în cauză, prin care a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale având ca obiect dispozițiile art. 62 din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte reține că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ. or, modul în care a fost soluționată cererea de sesizare a Curții Constituționale într-o altă cauză nu poate constitui motiv de nelegalitate a soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din prezenta cauză.

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar constată ca fiind nerelevante aspectele de drept comparat iterate de recurenta-reclamantă prin invocarea aprecierilor Curții Constituționale a Italiei raportat la cauza Tarrico 2 (cauza C-42/17), în condițiile în care, pe de o parte, acestea țin de soluționarea pe fond a excepției, iar nu de îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare prevăzute de legea română, iar pe de altă parte, acestea nu își găsesc aplicabilitate în cauza de față, situațiile premisă fiind diferite.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 martie 2022.

Cu opinie separată în sensul că:

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea recurată în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996 prin raportare la art. 1 alin. (5) și art. 15 alin. (2) din Constituția României, urmare a interpretării date art. 4 alin. (3) și art. 101 TFUE de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-308/2019.

Motivarea opiniei separate:

În opinia mea, se impunea admiterea recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 09 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și casarea încheierii recurate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996 prin raportare la art. 1 alin. (5) și art. 15 alin. (2) din Constituția României, urmare a interpretării date art. 4 alin. (3) și art. 101 TFUE de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-308/2019.

Contrar celor reținute în considerentele încheierii recurate și a aprecierii majoritare a completului de recurs, potrivit cărora, prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurenta-reclamantă vizează, în fapt, rezolvarea unei probleme de interpretare și de aplicare a prevederilor art. 62 din Legea nr. 21/1996, în sensul dorit de aceasta prin cererea de recurs, problematică ce ar intra în competența exclusivă a instanței de control judiciar, apreciez că obiectul excepției de neconstituționalitate este art. 62 din Legea nr. 21/1996, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-308/2019, împrejurare ce rezultă chiar din cuprinsul cererii de sesizare depusă la data de 28.09.2021 în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza C-308/2019 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în care s-a pronunțat Hotărârea din 21.01.2021, a avut ca obiect cererea de decizie preliminară privind interpretarea articolului 4 alin. (3) TUE, a articolului 101 TFUE, precum și a articolului 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE], cerere care a fost formulată în cadrul unui litigiu între Consiliul Concurenței (România), pe de o parte, și D. S.R.L., pe de altă parte, în legătură cu o decizie prin care acestei societăți i s-a aplicat o amendă pentru încălcarea normelor dreptului concurenței.

Curtea a stabilit că "Articolul 4 alin. (3) TUE și articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de instanțele naționale competente, potrivit căreia ordinul de declanșare a unei investigații, adoptat de autoritatea națională de concurență, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenței al Uniunii este ultimul act al acestei autorități care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripție referitor la competența sa de a aplica sancțiuni și exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedește, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripție în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

Urmare a acestei interpretări a articolului 4 alin. (3) TUE și articolului 101 TFUE, autoarea excepției a pus în discuție constituționalitatea art. 62 din Legea nr. 21/1996, prin raportare la art. 1 alin. (5) și art. 15 din Constituția României, având în vedere caracterul obligatoriu al hotărârilor CJUE rezultat din dispozițiile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României.

Obiect al excepției de neconstituționalitate nu îl reprezintă interpretarea art. 62 din Legea concurenței, cum greșit a apreciat instanța sesizată cu excepția de neconstituționalitate în dosarul nr. x/2015, ci însuși acest text, după ce a fost interpretat prin Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-308/19, ceea ce este în concordanță și cu jurisprudența Curții Constituționale care a apreciat admisibile excepțiile de neconstituționalitate invocate cu privire la texte de lege, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursuri în interesul legii sau hotărâri preliminare (Deciziile CCR nr. 8/18.01.2011, nr. 212/29.04.2013, nr. 202/18.04.2013, nr. 536/28.04.2011, nr. 854/23.06.2011).

Și în ceea ce privește interpretările CJUE, Curtea Constituțională a declarant admisibil controlul de constituționalitate a unor texte de lege, (Decizia nr. 534/2018), în care după ce a decis să solicite Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe cu titlu preliminar în principal dacă: "1) «Soț» din articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, coroborat cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, include soțul de același sex, dintr-un stat care nu este membru al Uniunii, al unui cetățean european cu care cetățeanul s-a căsătorit legal conform legii dintr-un stat membru, altul decât statul gazdă?", precum și "2) Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alin. (1) și articolul 7 alineatul [2](3) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de același sex al unui cetățean european?", a hotărât să suspende judecarea cauzei având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din C. civ. român.

După pronunțarea Hotărârii din 5 iunie 2018, pronunțată în Cauza C-673/16, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) a răspuns afirmativ primelor două întrebări, la pct. 39, Curtea Constituțională a apreciat că "pornind de la cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Constituțională urmează să aplice în cadrul controlului de constituționalitate pe care îl efectuează cu privire la dispozițiile art. 277 alin. (2) și alin. (4) din C. civ., normele de drept european cuprinse în articolul 21 alin. (1) TFUE și cele ale articolului 7 alin. (2) din Directiva 2004/38. Astfel, potrivit jurisprudenței sale constante cu privire la nerespectarea unor acte de drept european, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, și prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea a statuat că "folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate, ca normă interpusă celei de referință, implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz." 40. Având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea constată că normele de drept european cuprinse în articolul 21 alin. (1) TFUE și în articolul 7 alin. (2) din Directiva 2004/38, interpuse în cadrul controlului de constituționalitate celei de referință consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituție, au atât un înțeles precis și neechivoc, stabilit în mod clar de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cât și relevanță constituțională, întrucât vizează un drept fundamental, respectiv dreptul la viață intimă, familială și privată.".

În această lumină, aplicând cele dispuse de instanța europeană în interpretarea normelor europene, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 277 alin. (2) și (4) din C. civ. sunt constituționale în măsura în care permit acordarea dreptului de ședere pe teritoriul statului român, în condițiile stipulate de dreptul european, soților - cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene și/sau cetățeni ai statelor terțe - din căsătoriile dintre persoane de același sex, încheiate sau contractate într-un stat membru al Uniunii Europene.

Prin urmare, însăși Curtea Constituțională a analizat conformitatea unei dispoziții din legislația internă, după ce în prealabil a sesizat din oficiu CJUE, cu privire la acea dispoziție, pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare de interpretare a articolul 21 alin. (1) TFUE și în articolul 7 alin. (2) din Directiva 2004/38, ulterior, având în vedere considerentele și dispozitivul Hotărârii din 5 iunie 2018, pronunțată în Cauza C-673/16 a Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră), constatând că dispoziția internă este neconstituțională.

Astfel, în speță, există posibilitatea sesizării instanței de control constituțional cu scopul ca această instanță să cenzureze dispozițiile art. 62 din Legea nr. 21/1996, prin raportare la art. 1 alin. (5) și art. 15 alin. (2) din Constituția României, în lumina raționamentelor expuse de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia pronunțată în cauza C-308/19 D. S.R.L.

Doar instanța de contencios constituțional poate să analizeze, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, dacă norma de drept european este suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia a fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și dacă se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției - unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Într-o atare ipoteză, astfel după cum s-a statuat expres, demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești.