ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1188/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a -VIII - a contencios administrativ și fiscal reclamanții, A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții: GUVERNUL ROMÂNIEI - OFICIUL NAȚIONAL PENTRU JOCURI DE NOROC, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - ADMINISTRAȚIA SECTOR 3 BUCUREȘTI, ADMINISTRAȚIA FISCALĂ PENTRU CONTRIBUABILI NEREZIDENȚI din cadrul DIRECȚIEI GENERALE REGIONALE A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI din subordinea AGENȚIEI NAȚIONALE DE ADMINISTRARE FISCALĂ au solicitat:

- anularea Deciziei Comitetului de Supraveghere al Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc din data de 30.10.2015 prin care s-a respins plângerea prealabilă depusă de bet365 și înregistrată sub nr. x.228/08.10/2015, comunicată prin adresa nr. x/02.11.2015 la 04.11.2015;

- anularea în parte a:

a) Deciziei nr. 2168 din data de 07 septembrie 2015 privind taxele aferente dreptului de organizare și exploatare a jocurilor de noroc la distanță, până la data de 31 decembrie 2015, emisă de Oficiul Național Pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în numele A.,

(I) în ceea ce privește calcularea sumei de 4.493.490 RON menționată în cuprinsul deciziei contestate cu denumirea de "Penalitate", și

(II) în ceea ce privește mențiunea din Anexa 1, Punctul 1 la această decizie referitoare la faptul că dreptul de organizare și operarea a jocurilor de noroc online ar fi fost acordat începând cu 01 octombrie 2015 până la 31 decembrie 2015;

b) Deciziei nr. 2169 din 07 septembrie 2015 privind taxele aferente dreptului de organizare și exploatare a jocurilor de noroc la distanță, până la data de 31 decembrie 2015, emisă de Oficiul Național Pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în numele B.,

(I) în ceea ce privește calcularea sumei de 22.033.939 RON menționată în cuprinsul deciziei contestate cu denumirea de "Penalitate", și

(II) în ceea ce privește mențiunea din Anexa 1, Punctul 1 din decizie referitoare la faptul că dreptul de organizare și operarea a jocurilor de noroc online ar fi fost acordat începând cu 01 octombrie 2015 până la 31 decembrie 2015;

c) Deciziei nr. 2170 din 07 septembrie 2015 privind taxele de licență/autorizație pentru perioada în care operatorul economic a desfășurat jocuri de noroc la distanță în vederea exonerării răspunderii penale și fiscale, emisă de Oficiul Național Pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în numele C., exclusiv în ceea ce privește calcularea sumei de 90.168.274 RON menționată în cuprinsul deciziei contestate cu denumirea de "Penalitate";

d) Deciziei nr. 2171 din 07 septembrie 2015 privind taxele de licență/autorizație pentru perioada în care operatorul economic a desfășurat jocuri de noroc la distanță în vederea exonerării răspunderii penale și fiscale, emisă de Oficiul Național Pentru Jocuri de Noroc - Comitetul de Supraveghere în numele D., exclusiv în ceea ce privește calcularea sumei de 16.214.140 RON menționată în cuprinsul deciziei contestate cu denumirea de "Penalitate";

- Restituirea diferenței dintre sumele achitate de A., B., C. și D. cu titlu de "Penalitate" în temeiul deciziilor menționate anterior și sumele, rezultate din calcularea corectă, în conformitatea cu dispozițiile legale.

Prin încheierea de ședință din 16 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive ale pârâților Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Nerezidenți din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - din cadrul ANAF și Agenției Naționale pentru Administrare Fiscală - Administrația Sectorului 3 București.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de administrare a probei cu expertiză specialitatea contabilitate.

Prin sentința civilă nr. 2824 din 15 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamante și, în consecință, a dispus anularea în parte a deciziilor nr. 2168 și 2169 din 07.09.2015 în privința mențiunii din anexa la acestea prin care se stabilește că dreptul de organizare și operare este acordat începând cu data de 01.10.2015.

A obligat pârâtul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc la plata către reclamant a sumei de 100 RON reprezentând taxa de timbru aferentă capetelor de cerere admise.

A respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.

A) Împotriva încheierii din 18 octombrie 2016 și a sentinței nr. 2824 din 15 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ a declarat recurs pârâtul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecarea cauzei a solicitat să respingă în tot cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivând calea de atac declarată împotriva încheierii din 18 octombrie 2016, recurenta pârâtă susține că în mod greșit a admis prima instanță excepția lipsei calității procesuale pasive a a pârâților Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală,Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Nerezidenți din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București - din cadrul ANAF și Agenției Naționale pentru Administrare Fiscală - Administrația Sectorului 3 București.

Încheierea criticată este insuficient motivată și totodată confuză, susține recurenta pârâtă, fiind caracterizată de o analiză și o expunere superficială și incompletă a situației de fapt existente.

Susține recurenta pârâtă că instanța fondului nu a analizat apărările formulate prin notele scrise, depuse la termenul din 11.10.2016, ceea ce conduce la concluzia că instanța fondului nu a valorificat concluziile recurentei pârâte la momentul pronunțării soluției nelegale.

Soluția primei instanțe este nelegală și din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține recurenta pârâtă, arătând că, în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2009, taxele percepute pentru obținerea licenței de organizare a jocurilor de noroc și a autorizației de exploatare a jocurilor de noroc, precum și taxa de acces prevăzută la alin. (4) constituie venit la bugetul de stat.

Cum Agenția Națională de Administrare Fiscală are competența de a realiza administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri bugetare date prin lege în competența sa, după cum rezultă din cuprinsul art. 4 din H.G. nr. 520/2013, este vădit eronată aprecierea instanței de fond cu privire la inexistența legitimării procesuale pasive a organelor fiscale chemate în judecată de reclamantă.

În același timp, recurenta pârâtă arată că instituția nu are organe proprii de executare în vederea recuperării creanțelor datorate de organizatorii jocurilor de noroc la bugetul de stat, executare silită ce se realizează tot prin intermediul organului fiscal competent.

În ceea ce privește Ministerul Finanțelor Publice, recurenta pârâtă arată că această instituție, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, își desfășoară activitatea în domeniul impozitelor, taxelor și al altor venituri bugetare pentru care este competentă, potrivit legii, prin intermediul procedurilor de gestiune, colectare, control fiscal, soluționarea contestațiilor și dezvoltarea unei relații de parteneriat cu contribuabilii, inclusiv prin acordarea de servicii de asistență; aspect care vine să întărească argumentul invocat mai sus, că ANAF are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

În ceea ce privește calitatea procesuală a Agenției Naționale de Administrare Fiscală -Administrația Fiscală Sector 3 și a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Nerezidenți, se arată că în temeiul dispozițiilor cuprinse în art. 7 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu modificările și completările ulterioare, în realizarea funcțiilor sale, Agenția are, în principal, una din atribuțiile generale (pct. 32) "reprezentarea statul în fața instanțelor și a organelor de urmărire penală, ca subiect de drepturi și obligații privind raporturile juridice fiscale și vamale, precum și orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenției, direct sau prin direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, în baza mandatelor transmise; renunțarea la calea de atac, în litigiile care au legătură cu raporturile juridice fiscale și vamale, precum și cu orice alte raporturi juridice rezultate din activitatea Agenției, se va face conform procedurii stabilite prin ordin al președintelui Agenției;", iar ca atribuții specifice în domeniul fiscal în domeniul fiscal lit. B) pct. 4 "organizează și administrează evidența impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale și a altor venituri bugetare, potrivit legii, declarate și plătite de către contribuabili".

Aceste dispoziții se coroborează cu prevederile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu modificările și completările ulterioare stabilește structurile ce funcționează, începând cu data intrării în vigoare a acestei hotărâri, în subordinea Agenției, respectiv direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice care au personalitate juridică.

În alin. (3) al aceluiași articol se stabilește că, în cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice funcționează, ca structuri fără personalitate juridică: ...b) administrații județene/de sector ale finanțelor publice, care pot avea în structură servicii/birouri fiscale.

Cu privire la capacitatea procesuală pasivă a Administrației Fiscale Sector 3 și a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Nerezidenți precizeză că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (13) - (14) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, cu modificările și completările ulterioare:

"(13) în cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București funcționează, ca structuri subordonate, fără personalitate juridică. Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, precum și administrațiile sectoarelor 1 - 6 ale finanțelor publice și Administrația fiscală pentru contribuabili mijlocii.

(14) în cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București funcționează Administrația fiscală pentru contribuabili nerezidenți."

Față de cele prezentate pe larg, recurenta pârâtă solicită instanței de recurs să stabilească corect cadrul procesual, să constate că bugetul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc este un buget de funcționalitate și, prin admiterea recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 18.10.2016, pronunțată de Curtea Apel București în dosarul x/2016, să respingă excepția calității procesuale pasive a Agenției Naționale de Administrare Fiscală -Direcția Regională a Finanțelor Publice București.

Referitor la sentința civilă atacată, recurenta pârâtă susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii, care au condus și la aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, se arată că deși instanța de fond, în motivarea sentinței recurate, reține "că este neîndoielnic faptul că prin actele administrative în discuție (deciziile menționate și anexele la acestea care fac parte integrantă din respectivele decizii), dreptul de operare a fost stabilit pentru reclamant începând cu data de 01.10.2015 până la 31.12.2015" se contrazice în paragraful imediat următor și afirmă că instanța "nu își va însuși punctul de vedere exprimat de reclamant în sensul că în realitate dreptul de operare a fost acordat începând cu data comunicării deciziilor". Această afirmație a instanței încalcă dispozițiile legale speciale în vigoare care prevăd expres că dreptul de operare se acordă (începe) cu data de întâi a lunii următoare a lunii în care s-a efectuat plata.

Susține recurenta pârâtă că instanța a reținut o stare de fapt contrară legii, analiza acesteia încălcând prevederile dispozițiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "Prin data acordării se înțelege data de întâi a lunii următoare celei în care, după ce s-a analizat, s-a avizat favorabil documentația depusă de operatorul economic și s-a efectuat plata sumelor datorate anticipat de operatorul economic, conform prevederilor art. 14 din prezenta ordonanță de urgență."

Așadar, deși instanța în mod nelegal anulează Anexele la Deciziile nr. 2168 și nr. 2169/07.09.2015, preia aceeași perioadă de valabilitate indicată în cuprinsul acestora, reprezentând durata de valabilitate a dreptului provizoriu de organizare și exploatare a jocurilor de noroc.

Consideră recurenta că este greșită interpretarea dată de instanța de fond, în hotărârea recurată, cu privire la comunicarea actelor administrative.

Dacă în cuprinsul deciziei nu ar fi fost nicio trimitere privind data comunicării actului, din ce este compus actul administrativ integral și de când își produce efectele actul, poate că s-ar putea spune că, au existat neconcordanțe, însă, arată recurenta pârâtă că, în cuprinsul celor două acte - la art. 3 - se specifică că "Data comunicării reprezintă data la care se efectuează comunicarea prezentului act, în condițiile prevederilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003 - art. 4 - și se precizează expres că actul conține o anexă care face parte integrantă din decizie și că aceasta produce efecte de la data comunicării.

Dacă Anexa face parte integrantă din decizie este logic că, decizia va produce efecte de la data comunicării integrale a actului administrativ în integralitatea sa, adică de la data comunicării și a celei de-a doua părți, reprezentată de cele două anexe ale Deciziilor nr. 2168 și nr. 2169/2015, iar în cuprinsul anexelor, trebuia neapărat a fi precizată perioada pentru care este acordat dreptul de organizare și exploatare a jocurilor de noroc. Totodată, se specifică și ce se înțelege prin data acordării, respectiv data de întâi a lunii următoare celei în care, după ce s-a analizat, s-a avizat favorabil documentația depusă și s-a efectuat plata sumelor datorate anticipat de către operatorul economic, conform prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Anexa Deciziei nr. 2168 din data de 07.09.2015, ce face parte integrantă din aceasta, a fost acordat dreptul de organizare și exploatare a jocurilor de noroc la distanță pentru tipul de joc cazinou pe website-ul: www.x.com, de la data de 01.10.2015 pentru A., iar prin Anexa Deciziei nr. 2169 din data de 07.09.2015, ce face parte integrantă din aceasta, a fost acordat dreptul de organizare și exploatare a jocurilor de noroc la distanță pentru tipul de joc: pariuri în cotă fixă și pariuri mutuale pe website-ul: www.x.com, începând cu data de 01.10.2015 pentru B..

Legiuitorul a acordat posibilitatea obținerii dreptului provizoriu de organizare și exploatare a jocurilor de noroc la distanță fiind un drept tranzitoriu, acesta fiind similar licenței de organizare și autorizației de exploatare și care s-a acordat conform dispozițiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 a lunii următoare efectuării plăților datorate.

Conform dispozițiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările și completările ulterioare, "Prin data acordării se înțelege data de întâi a lunii următoare celei în care, după ce s-a analizat, s-a avizat favorabil documentația depusă de operatorul economic și s-a efectuat plata sumelor datorate anticipat de operatorul economic, conform prevederilor art. 14 din prezenta ordonanță de urgență."

Potrivit art. 10 alin. (2), art. 12 alin. (1) și (4) și art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 cu modificările și completările ulterioare, pentru desfășurarea jocurilor de noroc este obligatorie deținerea licenței de organizare a jocurilor de noroc la distanță și a autorizației de exploatare (sau a dreptului de organizare și exploatare a jocurilor de noroc la distanță), iar acestea se acordă operatorilor care îndeplinesc condițiile de organizare a acestei activități, cu condiția plății taxelor aferente licenței și autorizației.

Având în vedere cele precizate, recurenta pârâtă susține că dreptul de organizare și exploatare a jocurilor de noroc la distanță a intrat în vigoare, conform dispozițiilor legale, începând cu data de 01.10.2015, întrucât documentația a fost analizată în ședința Comitetului de Supraveghere din data de 07.09.2015, iar plata taxelor stabilite în sarcina acesteia a fost efectuată în data de 09 septembrie 2015, pe cale de consecință, cu data de 1 a lunii următoare efectuării plăților datorate conform dispozițiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009.

Totodată, se arată că, prin dispozițiile cuprinse în art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, legiuitorul a prevăzut o derogare de la aplicarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, astfel nefiind considerată infracțiune, desfășurarea fără licență și autorizație a jocurilor de noroc la distanță până la data de 10.09.2015, dacă operatorii economici care au operat în România plătesc o penalitate compusă din taxele de licență pentru perioada în care au operat și taxa de autorizare în cuantum de 20% din veniturile organizatorului așa cum sunt definite la art. 11 din O.U.G. nr. 77/2009.

Astfel, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 124/2015, respectiv de la 12.06.2015 și până la data de 10.09.2015, legiuitorul a acordat posibilitatea intrării în legalitate a operatorilor economici care au desfășurat jocuri de noroc la distanță în România prin încălcarea legii, dându-le posibilitatea să depună documente justificative și să facă dovada plății penalității stabilite pentru perioada anterioară, până la data de 10.09.2015. Pentru viitor, legiuitorul a acordat posibilitatea obținerii dreptului de organizare și exploatare a jocurilor de noroc pentru o perioadă de maxim un an, similar licenței și autorizației din domeniul jocurilor de noroc, în vederea desfășurării în continuare a activității, în condițiile legii. Dreptul de organizare și exploatare a jocurilor de noroc asimilat licenței se acordă conform dispozițiilor legale începând cu data de 1 a lunii următoare efectuării plăților datorate.

Referitor al motivul de la pagina 47 paragraful 2, recurenta pârâtă total greșit reține instanța de fond în hotărârea recurată, fără să coreleze temeiurile de drept cu situația de fapt că, "în situația în care deciziile ar fi fost comunicate reclamantului însoțite de anexele aferente nu ar fi existat niciun dubiu în privința momentului de la care acesta ar fi fost dobândit, conținutul pct. 1 fiind de natură să înlăture orice urmă de îndoială în privința acestui aspect."

Așadar, instanța nu a înțeles practic că autoritatea a trebuit să procedeze astfel, datorită succesiunii în timp a evenimentelor ce au compus procedura de autorizare, respectiv: depunerea documentației, analizarea acesteia în ședința de Comitetul de Supraveghere, aprobarea și emiterea actelor necesare efectuării plăților, efectuarea plății propriu-zise de către operatori și comunicarea datei de la care au drept să funcționeze, determinarea acesteia făcându-se în funcție de data la care operatorii au efectuat plata.

Instanța nu a înțeles și drept urmare a pronunțat o hotărâre nelegală, că momentul de la care operatorii au drept să funcționeze depinde de data la care aceștia hotărăsc să efectueze plata, de aceea autoritatea și-a păstrat această rezervă, prevăzută de lege, de altfel, așa cum reține și instanța că, prevederile art. 12 din Regulamentul de organizare și funcționare al Comitetului de supraveghere din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 298/2013 permit acest lucru "Decizia produce efecte din momentul în care este comunicată persoanei juridice sau persoanei împuternicite de către aceasta, după caz, ori la o dată ulterioară menționată în decizia comunicată, potrivit legii."

Deci, cele două decizii contestate au produs efecte de la data de 01.10.2015, acest aspect fiind discutat cu operatorii la nivel de conducere și cu reprezentanții legali, anterior depunerii documentației în vederea obținerii dreptului de organizare și exploatare.

Prin urmare, recurenta pârâtă solicită instanței de recurs să înlăture considerentele inadecvate din hotărârea recurată pe care o consideră nelegală sub aspectul dispoziției de anulare a celor două anexe și, totodată, să observe că nu existat o "îndoială în privința momentului dobândirii dreptului de operare de către reclamant a fost născută și amplificată de realizarea unei comunicări disparate a actului administrativ".

La pagina 47 instanța se contrazice din nou, reținând corect însă, de această dată, la paragraful 5, cu privire la data intrării în vigoare a dreptului de operare provizoriu:

"Faptul că această dată este menționată în cuprinsul anexei și nu în cuprinsul deciziei nu constituie un element de natură a conferi caracter nelegal atât timp cât potrivit mențiunilor din cuprinsul deciziilor 2168 și 2169 anexele la acestea sunt parte integrantă ale respectivelor decizii formând un singur act administrativ", afirmație ce vine în contradicție cu motivele de mai sus, prin care se afirma total greșit, că modalitatea de comunicare disparate a actului a creat o îndoială legată de momentul intrării în vigoare a dreptului de operare temporar.

La paragraful imediat următor însă, contrazicându-se din nou, instanța califică această modalitate de comunicare disparată a anexelor ca fiind una "regretabilă" și, deși, apreciază că "nu pot fi privite ca acte administrative distinct de deciziile din care fac corp comun" în mod corect respinge afirmațiile reclamantelor că anexele ar putea produce efecte contrarii deciziilor și că nu poate fi vorba nici despre o pierdere sau amânare a dreptului de operare care s-a dispus prin intermediul acestora.

În continuare, la pagina 48 paragraful 1 din hotărârea recurată, instanța recunoaște că este indiscutabil faptul că dreptul de operare este un drept special și temporar acordat în condițiile Legii nr. 124/2015 care, deși se aseamănă cu dreptul conferit de acordarea licenței, nu se confundă cu acesta."

Cu privire la această afirmație, recurenta pârâtă susține că singura diferență între acestea se referă la durata în timp a acestora. În prezent licența se emite pentru 10 ani, anterior se emitea pentru 5 ani, dreptul temporar fiind acordat pentru 1 an, similar perioadei de acordare a autorizațiilor de funcționare.

Deciziile nr. 2168 și 2169/2015 au produs efecte de la data comunicării integrale, respectiv după ce au fost comunicate Anexele 1 ale fiecărei decizii și după ce au fost îndeplinite toate procedurile de verificare a plăților, așa cum s-a stabilit în cuprinsul acestora, respectiv că "acestea produc efecte numai după ce se comunică integral", respectiv de la întâi a lunii următoare efectuării plății.

În mod total greșit reține instanța de fond la pagina 48 paragraful 8 din hotărârea atacată că "reclamantul îndeplinea toate condițiile stabilite de prevederile art. II alin. (7) din Legea nr. 124/2015, aspect constatat implicit prin emiterea celor două decizii, era obligat ca, în intervalul 11-30 septembrie să își înceteze activitatea, fără însă ca pentru aplicarea acestei măsuri să existe o justificare."

Cu privire la acest motiv invocat de instanță, recurenta pârâtă susține că reclamantele trebuiau să își înceteze activitatea încă din anul 2010 din proprie inițiativă, pentru că știau că desfășoară activități în condiții de nelegalitate.

Mai mult decât atât, Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc a notificat reprezentanții companiilor care dețin platforma bet365, atrăgându-le atenția că încalcă legislația specială din domeniul jocurilor de noroc, în sensul că au desfășurat activități pe teritoriul României fără licență și autorizație.

Până la obținerea dreptului de organizare și exploatare a companiilor care dețin platforma bet365 acestea au funcționat nelegal, fiind în cunoștință de cauză că ar fi trebuit să se oprească din proprie inițiativă, în fiecare clipă, fapta săvârșită de acestea constituind infracțiune, potrivit legislației în vigoare în perioada 2010-2015.

Prin urmare, afirmația instanței de la pagina 48 paragraful 9 din hotărârea recurată, potrivit căreia "prevederile art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009 nu pot fi aplicate prin analogie în cazul dreptului interimar de operare stabilit de legea nr. 124/2015 întrucât obiectul de aplicare al acestora este, prin voința legii, limitat la acordarea licenței de operare, neputând fi extins prin analogie și aplicate la alte situații" este complet nelegală, după cum și concluzia din paragraful 10, imediat următor precum că "Aplicarea prin analogie a acestui mod de stabilire a termenului la care începe să devină activ dreptul de operare contravine scopului art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 care, printre altele, este și acela de a menține pe piață operatorii existenți sub condiția plății taxelor" sunt complet greșite și relevă faptul că instanța nu a înțeles cum funcționează domeniul.

După cum se poate observa din probele depuse la dosarul cauzei și chiar din cuprinsul Deciziilor nr. 2168 și 2169/2015 dreptul interimar de operare este un drept dobândit în baza unui act administrativ emis de Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc în temeiul dispozițiilor legale speciale ce reglementează domeniul jocurilor de noroc.

Aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 alin. (4) din O.U.G. nr. 77/2009 a dreptului de organizare și exploatare a jocurilor de noroc la distanță este un demers firesc având în vedere că privește tot un drept de operare emis de ONJN, dar pentru o perioadă mai scurtă și nu numai, așa cum greșit se referă instanța "alte situații". Interpretarea dată de instanță este una restrictivă și poate conduce la o soluție nelegală, cum este cazul de față.

Metoda de interpretare a analogiei este folosită în cazul în care situația dedusă soluționării nu a fost reglementată în mod expres printr-o normă de drept.

La fel, instanța fondului reține și la pagina 48 paragraful 12 din hotărâre "Curtea nu neagă posibilitatea pârâtului de a stabili un alt moment de la care dreptul stabilit prin decizie să producă efecte însă, o astfel de măsură trebuie să aibă un fundament legal sau cel puțin unul faptic și care să justifice aplicarea unei astfel de măsuri", afirmație eronată ce relevă faptul că instanța nu a înțeles care au fost rațiunile pentru emiterea actului administrativ în această formă. Instanța însăși recunoaște că poate fi emis în această formă, doar dacă există un fundament legal și acesta este Legea nr. 124/2015 și cel puțin unul faptic și aceasta este necesitatea comunicării unui document către companiile care dețineau platforma bet365 după obținerea aprobărilor de la Comitetul de supraveghere, pentru ca operatorii să aibă posibilitatea efectuării plăților.

De aceea, recurenta pârâtă susține lipsa de suport a aprecierii primei instanțe, potrivit căreia pârâtul și-a exercitat dreptul de apreciere cu exces de putere determinând reducerea nejustificată a dreptului interimar de operare a reclamantului.

În continuare, recurenta pârâtă arată că este greșită aprecierea primei instanțe și din perspectiva reținerii încălcării dispozițiilor art. 56 din TFUE, încălcare reținută prin raportare la faptul că deși reclamantele îndeplineau condițiile legale de a organiza jocuri de noroc, acest drept le-a fost restrâns în mod nejustificat de pârâta OJTN. Dezvoltând critica la adresa acestor considerente, recurenta pârâtă susține, pentru motivele pe larg prezentate în cererea de recurs, că nu poate fi reținută o atare încălcare, astfel că pentru toate considerentele menționate în cererea de recurs, pârâta solicită casarea încheierii și a sentinței recurate.

B) Împotriva încheierii din 19 ianuarie 2019 și a sentinței nr. 2824 din 15 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ au declarat recurs reclamantele A., B., C., D., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate în ceea ce privește capetele de cerere respinse de prima instanță și în rejudecarea cauzei a solicitat să admită în tot cererea lor de chemare în judecată.

În drept, recurenții-reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește încheierea recurată, reclamantele susțin că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 330 C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se susține că, prin încheierea de ședință din data de 19.01.2018 prima instanță a respins, în mod greșit, cererea bet365 de administrare a probei cu expertiză contabilă. În cuprinsul motivării, instanța a recunoscut faptul că problema juridică dedusă judecății vizează data de la care ar trebui să fie calculate sumele datorate de bet365 și calculul acestor sume, însă a considerat că "în măsura în care un astfel de calcul se va impune, el poate fi cu ușurință realizat în raport de coordonatele stabilite".

Potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ., "când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau 3 experți."

Or, indiferent de cât de ușor consideră instanța că s-ar putea proceda la efectuarea acestor calcule, câtă vreme recunoaște faptul că obiectul prezentului litigiu constă tocmai în aceea că bet365 contestă perioada de timp la care ONJN a ales să raporteze formula de calcul prevăzută de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 și solicită restituirea unor sume achitate în plus, era necesar să existe la dosarul cauzei și o expertiză contabilă judiciară care să confirme modul de calcul al sumelor indicate de bet365, astfel încât instanța să poată stabili cu ușurință sumele de plată ce urmează a fi restituite în ipoteza admiterii acțiunii.

În ceea ce privește sentința atacată, recurentele reclamante susțin, în primul rând, că instanța de fond nu a motivat respingerea motivelor de nulitate întemeiate pe încălcarea liberei circulații a serviciilor reglementate de art. 56 TFUE.

Instanța de fond avea obligația confirmată în mod constant de jurisprudența CJUE să stabilească dacă calculul taxei denumite "Penalitate" prin raportare la veniturile obținute de bet365 începând cu 24 decembrie 2010 îndeplinește condițiile de proporționalitate și necesitate și dacă este justificată de un motiv imperativ de interes public, în lipsa verificării îndeplinirii acestor condiții ea fiind o barieră nepermisă la libera circulație a serviciilor.

In cuprinsul acțiunii introductive de instanță, dar și al răspunsului la întâmpinarea ONJN s-a detaliat faptul că operatorilor UE le-a fost interzis accesul pe piața din România, prin cerința ca operatorii economici din domeniul jocurilor de noroc să își stabilească sediul social în România, prevedere contrară legislației UE.

În cuprinsul sentinței recurate, prima instanță a omis să analizeze consecințele decurgând din cerința stabilirii sediului social pe teritoriul României cuprinsă în art. 6 din O.U.G. nr. 77/2009 în toată perioada 24 decembrie 2010-13 februarie 2015, cerință vădit neconformă dreptului european. Cerința menționată este una dintre cele mai comune restricții la libera circulație a serviciilor, fiind condamnată de CJUE în repetate rânduri, atât în materia jocurilor de noroc (cauze precum Comisia v. Regatul Spaniei, Cauza Lidman, Cauza Placanica), cât și în alte domenii în care operatori înregistrați pe teritoriul unui Stat Membru furnizează servicii în restul teritoriului Uniunii Europene (cauze precum Comisia v. Republica Federală Germania).

Omisiunea analizării acestor condiții impuse de jurisprudența obligatorie a instanței europene echivalează cu nemotivarea hotărârii, întrucât instanțele naționale sunt obligate să verifice dacă reglementările naționale care restrâng în orice fel libera circulație a serviciilor respectă prevederile art. 56 TFUE.

În același context, recurentele reclamante arată că instanța de fond nu a motivat respingerea motivului decurgând din nerespectarea procedurii de notificare prevăzute de Directiva nr. 98/34/CE, motiv de nelegalitate dedus analizei prin cererea introductivă de instanță dar și prin răspunsul la întâmpinarea ONJN.

Prin sentința recurată instanța de fond nu a răspuns în niciun fel motivului invocat, cu încălcarea art. 22 alin. (5) C. proc. civ. și a art. 425 C. proc. civ., care instituie obligația motivării hotărârii judecătorești, dar și analiza tuturor motivelor invocate de parte.

Această omisiune este cu atât mai gravă cu cât sancțiunea nenotificării unei reglementări supuse notificării ori adoptarea ei în perioada obligatorie de așteptare (standstill) este sancționată, conform jurisprudenței constante a Curții de Justiție, cu inopozabilitatea reglementărilor naționale față de particularii care sunt îndreptățiți să invoce cu efect direct art. 8 și 9 din Directiva nr. 98/34, în vederea înlăturării de la aplicare a respectivelor reglementări naționale după cum rezultă din prevederile Directivei 98/34/CE, din jurisprudența CJUE (cauzele Unilever, CIA Security International, Inces și altele).

Al doilea motiv de casare invocat de recurentele reclamante la adresa legalității sentinței civile atacate este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și, în acest context, reclamantele critică, în primul rând, încălcarea priorității dreptului european (art. 148 alin. (2) din Constituție) și greșita aplicare a art. 56 TFUE

Așa cum chiar instanța de fond a recunoscut, instanța statală trebuie să înlăture de la aplicare dispozițiile ale dreptului intern dacă și în măsura în care contravin unor dispoziții unionale -potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție, "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

"Penalitatea" calculată prin raportare la veniturile obținute de bet365 înaintea momentului 12 iunie 2015 nu îndeplinește niciunul dintre criteriile legale prevăzute pentru a fi conformă dreptului UE, instanța de fond având obligația de a aplica cu efect direct dreptul Uniunii, în detrimentul dispozițiilor naționale: "Instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional".

Cu toate acestea, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat art. 56 TFUE, motivând că nu ne aflăm în prezența unei restricții cu privire la libera circulație a serviciilor întrucât lipsește situația premisă și nu se impune analiza condițiilor de conformitate ale pretinsei restricții iar achitarea "Penalității" are ca scop exonerarea de răspundere penală și fiscală a tuturor operatorilor care au desfășurat activitatea de jocuri de noroc la distanță sub condiția achitării taxelor în modalitatea stabilită și menținerea în piață pentru prestarea serviciului a tuturor operatorilor care până la acel moment operaseră, cu stabilirea unui interval de 90 de zile în care urma a se realiza procedura de autorizare.

Contrar celor reținute de prima instanță, recurentele reclamante consideră că obligația de plată a sumelor cu titlu de penalitate reprezintă o restricție la libera circulație a serviciilor, fiind o condiție prealabilă, obligatorie pentru operarea jocurilor de noroc.

Susțin recurentele reclamante că operatorii online care nu ar fi achitat taxa denumită "Penalitate" în cuantumul stabilit de ONJN nu puteau obține dreptul interimar de operare acordat de aceeași autoritate și, în plus, erau amenințați de ONJN cu diverse consecințe penale/fiscale în pofida lipsei oricărei competențe a intimatei în aceste materii.

Prin urmare, prima instanță a aplicat greșit prevederile art. 56 TFUE, care sunt prioritare față de legea națională și în virtutea cărora taxa denumită "Penalitate" în cuprinsul actelor administrative contestate este o veritabilă restricție la libera circulație a serviciilor, prin condiționarea acordării în viitor a dreptului de operare, prin sarcina extrem de împovărătoare impusă asupra veniturilor obținute în trecut și prin amenințările la care operatorii online au fost supuși din partea ONJN.

In acest context, instanța ar fi trebuit să analizeze dacă această restricție la libera circulație a serviciilor ar putea fi legală, respectiv dacă verifică criteriile stabilite în jurisprudența CJUE pentru corecta aplicare a art. 56 TFUE, ceea ce nu este cazul în speță.

În continuare, recurentele reclamante arată că prima instanță nu a verificat îndeplinirea condițiilor în care un Stat Membru poate adopta restricții la libera circulație a serviciilor, iar acest lucru se traduce nu doar prin nemotivarea corespunzătoare a Sentinței Recurate, ci și prin greșita aplicare a art. 56 TFUE.

Impunerea taxei denumite "Penalitate" nu este justificată de motive imperative de ordine publică, ci de scopul pur financiar al unor venituri sporite la bugetul statului, obiectiv condamnat de CJUE.

Este o sarcină excesivă, ce nu îndeplinește condițiile de proporționalitate și necesitate impuse de CJUE, astfel că din acest punct de vedere, prima instanță era obligată să verifice dacă existau măsuri mai puțin împovărătoare pentru operatorii online, iar răspunsul la această problemă este unul evident: taxa denumită "Penalitate" putea fi calculată strict prin raportare la perioada de 90 de zile prevăzută de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, singura perioadă în care același articol acordă derogarea de la regimul infracțiunii stabilit de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.

Recurentele reclamante arată că Opinia detaliată a Comisiei Europene din 15.09.2015 sugerează încălcarea acestei condiții: "Pentru operatorii deja prezenți pe piața românească, această dispoziție pare să atragă după sine alegerea (care trebuie făcută într-o perioadă relativ scurtă de timp) între plata unor sume semnificative pentru autoritățile române sau amenințarea cu investigații și urmăriri penale, pe lângă neacordarea unei licențe pentru a opera în viitor în România"

Mai mult decât atât, considerentele instanței de fond potrivit cărora art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 ar fi avut scopul de a exonera de răspundere penală și fiscală toți operatorii sub condiția plății "Penalității" și așadar, nu ar reprezenta o restricție la libertatea de circulație a serviciilor, sunt profund eronate.

In ceea ce privește exonerarea de răspundere penală, recurentele pârâte susțin că derogarea de la caracterul infracțional al faptei prevăzute de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009 este acordată exclusiv pentru cele 90 de zile ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 124/2015, în timp ce "exonerarea" de răspundere pe o perioadă anterioară acestui moment nici nu era incidentă în cazul operatorilor nerezidenți, întrucât aceștia își desfășurau activitatea în temeiul liberei circulații a serviciilor, legea română fiindu-le inopozabilă datorită restricțiilor neconforme cu legislația UE.

In alte cuvinte, instanța de fond ar fi trebuit să verifice dacă pretinsele motivele imperative de interes public pentru care taxa denumită "Penalitate" în deciziile contestate a fost calculată de ONJN începând cu anul 2010, sunt reale și există, respectiv să sancționeze simplele pretexte așa cum sunt argumentele prezentate de ONJN în speță, întrucât:

"pentru a fi coerentă cu obiectivele privind lupta împotriva criminalității, precum și reducerea ocaziilor de a juca, o reglementare națională care instituie un monopol în materie de jocuri de noroc trebuie să se bazeze pe constatarea potrivit căreia activitățile criminale și frauduloase legate de jocuri și dependența de joc constituie o problemă pe teritoriul statului membru vizat, pe care o expansiune a activităților autorizate și reglementate ar fi de natură să o remedieze".

Totodată pretinsul scop reținut de instanță al "menținerii în piață pentru prestarea serviciului a tuturor operatorilor care până la acel moment operaseră" nu justifică în niciun fel perceperea "Penalității" începând cu 24 decembrie 2010. Sub aspect tehnic, bet365, ca și ceilalți operatori străini de pe piață, au operat în aceleași condiții și înainte și după perceperea "Penalității" prin deciziile contestate și, mai ales, indiferent de cuantumul acesteia.

Dezvoltând critica potrivit căriea instanța fondului a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, recurentele reclamante arată că, în ceea ce privește corectitudinea calculului sumei stabilite în toate cele 4 decizii cu titlu de "Penalitate" în raport de prevederile Legii 124/2015, instanța de fond s-a mulțumit să rețină că dispozițiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 trebuie interpretate în sensul în care produc efecte pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 124/2015 (24 decembrie 2010 - 12 iunie 2015), bazându-se exclusiv pe interpretarea gramaticală a textului de lege, respectiv folosirea timpului trecut "perioada în care au operat și nu a timpului viitor .

Ulterior, instanța de fond a respins în mod superficial argumentele care arată că o astfel de interpretare ar încălca dreptul național privind proporționalitatea taxei stabilite, lipsa unei contraprestații, lipsa unei juste așezări a sarcinilor fiscale și principiul neretroactivității, principiul nediscriminării și protecției dreptului de proprietate, invocând, în mod absurd, faptul că "nu este permis instanțelor judecătorești să realizeze o interpretare a conținutului dispozițiilor legale contrară celei rezultate din aplicarea regulilor de interpretare a normelor juridice".

Procedând astfel, instanța a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, bazându-se exclusiv pe o interpretare gramaticală (oricum eronată) pe care a considerat-o ca fiind un "conținut clar al normei legale".

În realitate, prevederile art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu impun nici prin litera, nici prin scopul lor, calcularea taxelor care formează "Penalitatea" prin raportare la veniturile obținute de bet365 în perioada 24 decembrie 2010 -12 iunie 2015.

Calcularea taxei denumite "Penalitate" în deciziile contestate în mod retroactiv, prin impunerea ei asupra veniturilor realizate de bet365 începând cu 24 decembrie 2010 s-a decis în mod unilateral de către ONJN, printr-o serie de adrese interne și apoi prin deciziile contestate.

Acest mod de calcul nu este unul legal consacrat și el poate și trebuie să facă obiectul controlului judecătoresc - este inacceptabilă teza instanței de fond potrivit căreia ar rezulta din simpla folosirea a timpului verbal trecut momentul de la care trebuie calculată taxa de licență din cuprinsul "Penalității."

Folosirea timpului trecut în sintagma "perioada pentru care au operat" și nu a timpului viitor nu poate avea semnificația raportării la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legii (în acest caz fiind vorba de nerespectarea principiului constituțional al neretroactivității legii), ci trebuie corelat cu faptul că suma datorată cu titlu de "Penalitate" urma să fie stabilită la un moment ulterior intrării în vigoare a legii, de către ONJN, printr-o decizie care ar fi avut în mod evident în vedere o perioadă precedentă emiterii respectivei decizii de plată, astfel că folosirea timpului trecut în raport de momentul stabilirii obligației de plată este pe deplin justificată.

Taxele care compun "Penalitatea" prevăzute de art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 sunt sarcini financiare noi, reglementate de această lege odată cu intrarea ei în vigoare. Ele sunt tot taxe de licență și autorizație, dar diferă de cele pe care operatorii online le-ar fi putut plăti în temeiul O.U.G. nr. 77/2009 dacă s-ar fi putut autoriza în perioada 2010-2015 sub aspectul cuantumului (și evident, sub aspectul aplicării în timp).

Chiar taxa de autorizație din compunerea "Penalității" se raportează la venituri calculate potrivit art. II din O.U.G. nr. 77/2009, text de lege care a intrat în vigoare de abia la 13 februarie 2015.

Susțin recurentele reclamante că instanța de fond ar fi trebuit să interpreteze și să aplice în mod corect art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, respectiv să constate că taxa denumită "Penalitate" în cuprinsul deciziilor contestate nu poate fi calculată prin raportare la veniturile obținute de bet365 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 124/2015 care a instituit-o (12 iunie 2015), întrucât acest mod de interpretare a legii încalcă libera circulație a serviciilor reglementată de art. 56 TFUE prin aceea că reprezintă o restricție care nu îndeplinește cerința existenței unui motiv imperativ de interes public și condițiile de necesitate și proporționalitate stabilite în jurisprudența CJUE.

O astfel de interpretare reprezintă o aplicare retroactivă a art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015, cât și a art. II din O.U.G. nr. 77/2009 și, în același timp, încalcă art. 8 și 9 din Directiva nr. 98/34/CE (actuala Directivă 1535/2015/CE) prin nenotificarea Legii nr. 124/2015 Comisiei Europene, respectiv prin adoptarea O.U.G. nr. 92/2014 la 30 decembrie 2014 înainte de expirarea "perioadei de așteptare" impuse de Comisia Europeană până la 12 februarie 2015 (aspect pe care instanța de fond a omis în integralitate a-1 analiza).

Totodată, sunt încălcate și alte principii constituționale precum: (I) justa așezare a sarcinilor fiscale; (II) prezumția de nevinovăție; (III) principiul transparenței și securității juridice; (IV) protecției dreptului de proprietate privată.

Prima instanță a omis în mod eronat să analizeze și să determine natura juridică a taxei denumite "Penalitate" - aceasta este o veritabilă sarcină fiscală, susțin recurentele reclamante, prin care pârâta a încercat să recupereze retroactiv taxe aferente unor evenimente trecute.

Comisia Europeană subliniază în mod expres prin Opinia detaliată din 15 septembrie 2015 un aspect esențial legat de caracterul retroactiv al "Penalității":

"Pentru a evalua justificarea și proporționalitatea acestor prevederi ale legii române cu referire la legislația UE, trebuie în primul rând să stabilim:

- dacă scopul "amnistiei" este de a pune în aplicare cu întârziere sancțiuni care existau deja în conformitate cu legislația română în momentul în care acțiunile care urmează să fie sancționate au fost efectuate;

- sau dacă sancțiunile în formă de plată a celor două taxe sunt noi în cadrul legislativ românesc și reprezintă astfel norme penale/fiscale retroactive ".

Miza juridică a problemei de drept pe care instanța de fond a refuzat în mod eronat să o dezlege era evidentă:

- dacă instanța ar fi concluzionat că "Penalitatea" este o sarcină financiară nouă, sui generis - așa cum susține bet365 - atunci art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 nu ar mai fi putut fi interpretat în sensul că permite taxarea unor venituri realizate de bet365 înainte de intrarea în vigoare a legii fără a retroactiva. Sarcini financiare noi se pot impune doar veniturilor realizate după intrarea lor în vigoare;

- dacă instanța ar fi concluzionat că "Penalitatea" ar fi o modalitate de recuperare a unor taxe deja existente în legea jocurilor de noroc, atunci Legea nr. 124/2015 nu ar putea oricum să "recupereze" taxe prevăzute de legi anterioare neconforme dreptului UE, întrucât în asemenea caz ar fi eludat principiul priorității dreptului UE.

Instanța de fond a interpretat și aplicat art. II alin. (8) din Legea nr. 124/2015 cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituția României -neretroactivitatea legii civile, susțin recurentele reclamante, arătând, în esență, că o sarcină financiară nouă nu poate fi impusă unor venituri obținute în trecut fără a retroactiva.

Totodată, recurentele reclamante susțin că nu există nicio justificare pentru calcularea taxei denumite penalitate prin raportare la venituri obținute într-o perioadă în care bet365 nu avea obligația să se autorizeze în România.

În concluzie, recurentele-reclamante susțin că "Penalitatea" este o sarcină financiară sui generis, distinctă față de taxele de licență și autorizație plătibile potrivit O.U.G. nr. 77/2009, care a intrat în vigoare prin Legea nr. 124/2015 și a fost valabilă pentru o perioadă de 90 de zile. Nicio dispoziție din cuprinsul legii nu se referă la calcularea "Penalității" prin raportare la veniturile obținute de operatorii online începând cu 24 decembrie 2010, această fiind o soluție unilaterală impusă de ONJN printr-o serie de adrese fără efecte juridice obligatorii și prin solicitarea de la operatorii online a unor rapoarte de audit conținând veniturile din perioada 2010-2015.

Instanța de fond a încălcat art. 56 din Constituție, art. 3 din Codul fiscal (justa așezare a sarcinilor fiscale) precum și art. 44 din Constituție (dreptul de proprietate) în prezenta cauză.

Instanța de fond a refuzat în mod nejustificat să facă analiza efectelor acestor norme s