ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 115/2022

Ședința publică din data de 13 ianuarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 23.07.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea hotărârii nr. 170/13.03.2019, emisă de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2019, ca fiind nefondată;

Prin sentința civilă nr. 39 din 17 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării și a anulat Hotărârea nr. 170/13.03.2019 emisă de pârât.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a susținut că sunt nefondate argumentele sentinței atacate potrivit cărora tratamentul diferențiat rezultat din conținutul art. 14 din Regulamentul F.R.H. ar avea la bază motive justificate obiectiv de un scop legitim, de natura încurajării și recrutării jucătorilor români tineri, iar metoda aleasă ar fi fost una specifică caracteristicilor speciale ale acestui tip de sport ("reguli, număr de jucători, schimbări"), dar și aspectului economic al handbalului național.

În esență, recurentul a susținut că fapta apreciată a fi discriminare cu caracter contravențional în lumina dispozițiilor art. 6 si 7, alin. (2), raportat la art. 2, alin. (1) din O.G. nr. 137/20Q0R, constă în efectele discriminatorii generate de reglementarea regăsită în art. 14 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Handbal, de natură a limita obținerea de către cetățenii statelor UE si non-UE, sportivi profesioniști-jucători de handbal, a unui contract sportiv în campionatul intern, prin condiționarea îndeplinirii unor criterii valorice. începând cu al treilea jucător de altă cetățenie decât cea română.

Criteriile valorice în speță constau în: a) clasarea pe locurile 1 - 10 la ultima ediție a CM. sau CE. pentru seniori; b) clasarea pe locurile 1-10 la Jocurile Olimpice (cu condiția să nu fi trecut mai mult de 2 ani calendaristici de la disputarea ultimei ediții a J.O.); - participarea la cel puțin o ediție din ultimii doi ani a Final Four- ului Ligii Campionilor sau Cupei E.H.F.

Așa cum rezultă neechivoc din descrierea faptei, aceasta are ca factor determinant criteriul cetățeniei (alta decât cea română), emitentul regulii împricinate urmărind limitarea obținerii de către cetățenii statelor UE și non-UE, sportivi profesioniști-jucători de handbal, a unui contract sportiv în campionatul intern, materializată prin impunerea unor condiții așa zis valorice începând cu al treilea transfer care implică un jucător de altă cetățenie decât cea română.

În opinia recurentului, reclamanta produce un tratament de inegalitate între cetățenii români și cei cu o altă cetățenie cu privire la condițiile de acces la încadrarea în muncă, inclusiv sub aspectul recrutării/transferării, sau la o activitate economică (independentă), salarizată sau remunerată lato sensu în legătură cu prestarea unor servicii sportive.

Dreptul lezat în speță este dreptul generic al cetățenilor statelor UE și non-UE, sportivi profesioniști-jucători de handbal de acces la încadrarea în muncă sau la o activitate economică (independentă), salarizată sau remunerată lato sensu în legătură cu prestarea unor servicii sportive, în condiții de egalitate de tratament cu sportivii de cetățenie română, adecvat dispozițiilor 2, alin. (1), coroborat cu art. 6 si 7, lit. a) din O.G. nr. 137/2000. raportat la art. 14, alin. (2), lit. b) si alin. (5); art. 14

2

. alin. (1) si art. 63 din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000; art. 67 din Codul fiscal; art. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal; art. 1 și 2 din Legea nr. 106/2017, în lumina art. 16, alin. (1), coroborat cu art. 41, alin. (1) din Constituție; art. 20 și art. 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene; art. 15 și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene; art. 1, art. 7, pct. 5 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului, respectiv art. 14 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților fundamentale, cât si art. 23. pct. 1, raportat la art. 2 și 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Instanța de fond, însușindu-și textual susținerile reclamantei-intimate, a apreciat greșit că măsura trasată prin art. 14 din Regulamentul F.R.H. ar avea la bază motive justificate obiectiv de un scop legitim.

Privitor la justificarea obiectivă și rezonabilă a tratamentului discriminatoriu, deși legislația națională nu enunță o examinare a scopului legitim în cazul discriminării directe, precum s-a constatat în cauză, normate prin art. 2, alin. (1) din O.G. nr. 137/2000R

2

, reclamanta invocă scopul încurajării și recrutării tinerilor jucători români de handbal.

Referitor la un asemenea scop, precum cel invocat de către reclamanta-intimată și reținut de către instanța de fond, recurentul a apreciat că impunerea unor condiții sau adoptarea unor măsuri al căror scop este expres si exclusiv acela al încurajării și recrutării tinerilor, sub o anumită vârstă concretă, poate fi reținut, de principiu, ca unul justificat obiectiv.

De altfel, un asemenea scop face obiectul excepției reglementate prin dispozițiile art. 6, alin. (11 din Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă si condițiile de muncă).

Însă, analiza juridică în domeniu impune, pe de o parte, determinarea în concret a scopului, iar pe de altă parte caracterul metodelor de atingere a scopului respectiv.

În cauză, pentru a-i conferi scopului o justificare obiectivă și, astfel, plasându-l sub aria de incidență a excepției de la discriminare în domeniul muncii lato sensu sau a accesului la activități economice independente, este nevoie ca acesta să urmărească în mod expres si evident încurajarea încadrării în muncă sau în activitatea economică pe criteriul vârstei.

Or, în cauza de față, ceea ce reprezintă factorul care a condus la adoptarea măsurii împricinate este criteriul cetățeniei sportivilor jucători de handbal, condiția de valoarea la transfer a fost impusă pe criteriul cetățeniei, respectiv doar sportivilor cu o altă cetățenie decât cea română.

Este evident că, dacă în speță nu ar fi existat varianta transferului unor jucători străini, condițiile/criteriile valorice nu ar fi fost impuse celor cu cetățenie română, indiferent de vârsta acestora.

Astfel, măsura cu caracter de restricționare la accesul în muncă sau la o activitate economică independentă generează efecte discriminatorii expres în baza criteriului cetățeniei.

Scopul expres al acestei măsuri, astfel cum rezultă din conținutul său, dar și din maniera în care ar urma să se aplice, este acela de a restricționa, prin impunerea unor condiții suplimentare de valoare, exclusiv accesul sportivilor proveniți din alte state (membre U.E. și non-U.E.).

Măsura care face obiectul pricinii nu are la bază criteriul vârstei, care să subordoneze scopul favorizării directe, explicite și exclusive a tinerilor jucători naționali de handbal (sub o anumită vârstă).

Astfel cum rezultă din conținutul reglementărilor care includ măsura discriminatorie în speță, obiectivul este acela al limitării accesului jucătorilor străini în campionatul intern de handbal, astfel încât să poată fi transferați doar cei care îndeplinesc anumite cerințe de valoare.

Iar o astfel de măsură nu poate urmări, prin natura și destinația sa, favorizarea pe criteriul vârstei, ci pe criteriul apartenenței la o anumită cetățenie, în speță cea română, fiind in concreto, favorizați, avantajați toți jucătorii naționali de handbal, indiferent de vârsta avută.

Ergo, tratamentul favorabil în speță se naște pe criteriul cetățeniei jucătorilor profesioniști de handbal, independent de vârsta acestora.

Prin urmare, tratamentul care generează efecte discriminatorii în baza criteriului cetățeniei, astfel cum se concretizează în cauză, nu poate fi plasat în ipotezele excepției reglementate prin dispozițiile art. 6, alin. (1) din Directiva 2000778/CE, astfel încât să putem vorbi despre justificare obiectivă de un scop legitim.

Dimpotrivă, o măsură precum cea care face obiectul pricinii este de natură a afecta șansele competiționale ale cluburilor, care astfel au restricții în a recruta ab initio sportivi străini în afara unui grup foarte restrâns reprezentat de acei sportivi care îndeplinesc criteriile valorice excesiv de restrictive, cât si șansele sportivilor handbaliști de altă cetățenie decât cea română de a fi recrutați de către cluburile naționale, întrucât acestora li se încalcă egalitatea de șanse, fiind tratați în mod diferit, dezavantajos față de sportivii români prin limitarea accesului la recrutare/în muncă sau prin stabilirea unor metode speciale de recrutare, pe criteriul cetățeniei (condiționarea valorică la recrutare doar a cetățenilor străini.

Sub acest aspect, arată recurentul, este relevantă în cauză Hotărârea pronunțată în cauza Bosman, C-415/93, din prisma unei limitări lato sensu cu privire la exercitarea unui drept subiectiv, despre o limitare a dreptului de acces al sportivilor străini jucători de handbal la încadrarea în muncă, inclusiv sub aspectul recrutării/transferării, sau la o activitate economică (independentă), salarizată sau remunerată în legătură cu prestarea unor servicii sportive,

Mai mult, Hotărârea pronunțată în cauza Bosman capătă incidență și din perspectiva negării posibilității ca asociațiile sau forurile sportive să poată reglementa si aplica norme regulamentare care ar produce limitarea utilizării sau prestării jocului/activității sportive a unor sportivi ai altor state membre, limitare care echivalează cu cea din prezenta cauză, căci limitarea accesului la încadrare/transfer a/al sportivilor străini generează de plano și efectul limitării exercitării activității sportive/limitarea prestării jocului.

Or, măsura în cauză, prin prisma condiționării valorice a jucătorilor străini (de la al treilea în sus, dar indicarea gradual-numerică nu are relevanță, căci efectul este același, limitarea/restricționarea accesului pe criteriul cetățeniei), nu poate pretinde în mod obiectiv că urmărește scopul favorizării jucătorilor doar dintr-o anumită categorie de vârstă (în speță tineri), astfel încât criteriul vârstei să capete substanță logico-juridică.

Dimpotrivă, măsura/tratamentul cu pricina urmărește să diferențieze între sportivii jucători de handbal pe criteriul cetățeniei, favorizând jucătorii de cetățenie română de toate vârstele.

In alte cuvinte, pentru ca scopul să fi fost explicit si expres acela al recrutării tinerilor jucători români de handbal, criteriul vârstei scăzute ar fi trebuit să se regăsească expressis verbis la baza reglementării, precum în cazul exemplificat de către reclamantă, unde la jocul de fotbal profesionist a fost reglementată obligația utilizării unui jucător sub 21 de ani. în felul acesta ar fi fost exclusă diferențierea și, astfel, discriminarea, pe criteriul cetățeniei la recrutare (încadrare la activitatea economică independentă), implementându-se expres obligația utilizării (distinct de recrutare) jucătorilor tineri, scopul favorizării, creșterii sportivilor tineri căpătând, în acest mod, nu doar caracter obiectiv, dar și previzibil și fezabil.

In speță, tratamentul diferențiat favorabil se produce pe criteriul cetățeniei și urmărește condiționarea valorică a accesului în campionatul intern a jucătorilor străini, sub intenția favorizării celor de cetățenie română, independent de vârsta deținută, ceea ce estimează irelevanța criteriului vârstei în determinarea, în cauză, a scopului, respectiv a efectului acestui tratament.

Iar un astfel de tratament, prin care se creează discrepante de acces în domeniul muncii lato sensu sau la activități economice independente pe criteriul cetățeniei, este un tratament, în esența sa, injust, inechitabil și părtinitor nejutificat obiectiv, care capătă, astfel, caracter discriminatoriu, fiind interzis de legislația unională imperativ și prioritar aplicabilă României.

Având în vedere infirmarea. în concret, a scopului legitim corelativ criteriului vârstei sub aspectul încurajării și recrutării tinerilor handbalist! în cazul măsurii împricinate, am putea retine ca superfluă necesitatea analizării metodelor de atingere a scopului respectiv.

Așadar, pentru înlăturarea caracterului discriminatoriu al unui tratament diferențiat, nu este suficientă reținerea scopului legitim, fiind necesară determinarea caracterului metodelor prin care se urmărește atingerea scopului. Astfel, metodele care stau la baza atingerii scopului trebuie să fie unele adecvate și necesare în raport cu principiile de etică socio-juridică esențiale în cadrul relațiilor sociale, precum justețea, echitatea și imparțialitatea.

Or, fie și dacă, ab absurdum, s-ar reține că scopul măsurii împricinate ar fi acela al încurajării si recrutării tinerilor sportivi jucători de handbal, metoda aleasă pentru atingerea acestui scop este una inadecvată.

Metoda prin care, în esență, se urmărește direct sau indirect, condiționând valoric în felul în care a făcut-o reclamanta-intimată, limitarea accesului doar a jucătorilor cu altă cetățenie decât cea română la campionatul intern (la o activitate economică independentă) si, astfel, la practicarea acestui sport în acest campionat, prin comparație cu cei cu cetățenie română (al căror acces este necondiționat valoric în mod echivalent), este una vădit necorespunzătoare cu principiile care stau la baza unei societăți unionale deschise, egale si democratice, consolidată pe egalitatea de tratament pe care se fondează libertatea pieței economice și libera circulație a lucrătorilor și a celor care întreprind activități economice independente în cadrul Uniunii Europene.

Este admisibil să fie impuse condiții de valoare la recrutarea lucrătorilor (inclusiv a sportivilor), însă acestea nu trebuie să fie impuse pe criteriul cetățeniei, toți participanții concreți sau virtuali (potențiali) trebuind să beneficieze de astfel de condiții valorice similare pentru a se respecta principiul egalității de șanse si nediscriminare al tuturor cetățenilor lucrători sau sportivi, pe teritoriul Uniunii Europene.

În schimb, în speță, astfel de condiții valorice sunt impuse exclusiv sportivilor din afara granițelor României, fiind exceptați sportivii jucători de handbal români în ansamblul lor, indiferent de vârsta avută, motiv pentru care nu se poate retine argumentul justificativ al favorizării sportivilor tineri.

Instanța de fond își însușește afirmația reclamantei-intimate în sensul că metoda aleasă ar fi fost una specifică caracteristicilor speciale ale acestui tip de sport ("reguli, număr de jucători, schimbări"), aspectului economic al handbalului național, iar limitarea accesului sportivilor non-naționali ar fi una acceptată de art. 45, alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în sensul motivelor de politică publică reprezentate de promovarea tinerilor handbaliști.

Recurenta apreciază a fi evident că metoda aleasă de către reclamanta-intimată nu poate fi privită ca fiind adecvată din perspectiva acestor justificări, astfel încât să discrimineze cetățenii Uniunii prin limitarea accesului acestora în domeniul muncii lato sensu sau a accesului la activități economice independente.

Caracteristicile speciale ale acestui tip de sport ("reguli, număr de jucători, schimbări") nu pot defel justifica caracterul adecvat și necesitatea unei măsuri care urmărește, direct sau indirect, limitarea accesului sportivilor pe criteriul cetățeniei.

Nu există nicio explicație logică pentru care anumite reguli sportive, de genul numărului de jucători utilizați sau numărului de schimbări permise în timpul jocului, ar justifica limitarea accesului jucătorilor străini în campionatul intern, fiind limpede că, în măsura în care se urmărește promovarea tinerilor sportivi, devine necesară mai degrabă o măsură de natură a le asigura în mod expres si concret participarea în joc, de tipul unei obligații de folosire a unui număr de jucători sub o anumită vârstă redusă (21 ani, de pildă), ci nu de restricționa re a numărului de jucători cu cetățenie străină.

Restricționarea/limitarea sportivilor cu cetățenie străină nu are, de altfel, o utilitate materială în sensul atingerii scopului promovării tinerilor jucători de handbal, întrucât, în absența unei obligații de folosire a unui număr de jucători sub o anumită vârstă redusă, cluburile au libera alegere de a utiliza jucătorii profesioniști cei mai bine pregătiți, cei mai experimentați si. prin asta, cei mai valoroși, care evident nu pot fi cei tineri, cărora prin natura vârstei le lipsește pregătirea, experiența și valoarea acumulată, neputând aduce, astfel, un plus de valoarea si de garanție a rezultatelor sportive pozitive.

Așadar, în absența unei reguli bazată expres pe criteriul vârstei, de genul obligației de folosire a unui număr de jucători sub o anumită vârstă, cluburile sportive de handbal nu vor utiliza jucătorii pe criteriul vârstei, în speță tinerii, ci îi vor utiliza pe criteriul valoric și al experienței, aspect care face inutilă regula instituită de către reclamanta-intimată, această regulă neconducând la favorizarea tinerilor sportivi, ci doar la restricționarea contractării sportivilor de altă cetățenie decât cea română, pe criteriul valoric (criteriu neimpus la contractare și sportivilor de cetățenie română).

Privitor la argumentul în sensul că limitarea accesului sportivilor non-naționali ar fi una acceptată de art. 45 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în sensul motivelor de politică publică reprezentate de promovarea tinerilor handbaliști, apreciem că acesta este unul dintre cele care evidențiază cel mai limpede maniera în care instanța de fond a tratat analiza prezentei cauze.

Astfel, preluând literalmente această afirmație vădit nefondată a reclamantei-intimate, instanța de fond vulnerabilizează judecata si, prin asta, soluția sentinței pronunțate, întrucât creează impresia fie că a analizat superficial cauza, fie că își asumă văditele erori de interpretare a dispozițiilor unionale.

Este evident că atât instanța de fond, cât și reclamanta-intimată produc o confuzie între noțiunea de "politică publică" și cea de "ordine publică", la care fac referire dispozițiile art. 45 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Prin intermediul acestor reglementări unionale se statuează dreptul cetățenilor Uniunii la încadrare în muncă, sub toate aspectele (inclusiv al tranzitului și șederii pe teritoriile statelor membre), sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, adică acele motive care ar ține, in genere, de precauția privind respectarea ordinii juridice și sociale care stă la baza funcționării statului de drept și democratic sau de a preîntâmpina insecuritatea și afectarea sănătății terților.

Așadar, motivele de politică publică nu fac obiectul excepției instituite prin aceste reglementări unionale, politici publice care oricum nu reprezintă obiectul de activitate al reclamantei-intimate, acestea determinând activitățile întreprinse și desfășurate de către administrația publică centrală și locală în scopul identificării și soluționării unor probleme speciale ale unor categorii speciale de public, care se situează într-o condiție improprie ce impune nevoi și rezolvări specifice din partea autorităților statului.

În continuare, recurentul a prezentat situația de fapt și parcursul administrativ al actului administrativ atacat, după care a susținut că măsura în prezenta cauză nu are ca scop direct și exclusiv criteriul vârstei, materializat prin favorizarea explicită și exclusivă a tinerilor jucători naționali de handbal (sub o anumită vârstă, lipsind un atare criteriu de limită de vârstă), ci, dimpotrivă, măsura în cauză, de natură a limita accesul jucătorilor străini în campionatul intern de handbal, favorizează toți jucătorii naționali de handbal, indiferent de vârsta avută. Iar un astfel de tratamentul favorabil are la bază expres criteriul cetățeniei jucătorilor profesioniști de handbal, independent de vârsta acestora.

Un atare tratament, care generează efecte discriminatorii în baza criteriului cetățeniei, nu se regăsește în dispozițiile art. 6, alin. (1) din Directiva 2000/78/CE, astfel încât să putem vorbi despre o justificare în legătură cu scopul favorizării lucrătorilor pe criteriul vârstei, respectiv despre o similaritate de cazuri, sub consecința inconsecvenței jurisprudențiale a CNCD.

În fine, recurentul susține că și în situația în care s-ar reține o astfel de inconsecvență (deși nu este cazul în speță), judecarea cauzei impune raportarea stricto sensu la obiectul și particularitățile prezentei cauze, legalitatea și temeinicia hotărârii deduse judecății neputându-se stabili în raport de practica anterioara a CNCD, cu atât mai mult cu cât acesteia îi lipsește caracterul de izvor de drept", nici măcar de ordin jurisprudențial, la care să se raporteze instanța de judecată sub potențialitatea actului cu putere/prezumție de lucru judecat (a fortiori reținând că actul anterior nu era unul administrativ, ci reprezenta un punct de vedere, un act de corespondență, prin natura sa fără eficiență juridică).

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 15 iunie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 4 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor formulate prin recurs, Înalta Curte are în vedere, rezumativ, contextul factual și cadrul legislativ care a condus la prezentul litigiu.

Prin Hotărârea nr. 170/13.03.2019 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, reclamanta a fost sancționată cu avertisment, potrivit art. 5 alin. (2) și art. 7 din O.G. nr. 2/2001, pârâtul reținând că fapta reclamantei de a limita accesul sportivilor profesioniști, cetățeni ai unui stat UE de a obține un contract sportiv în campionatul intern, în condiții similare cu un cetățean român, constituie o faptă de discriminare directă, potrivit art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 6 din O.G. nr. 137/2000.

În considerentele hotărârii emise de pârât s-a reținut că F.R.H. impune prin dispozițiile art. 14.2. din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea competițiilor de handbal, un tratament diferențiat pe criteriul de cetățenie începând cu al treilea jucător, iar tratamentul diferențiat constituie o formă de discriminare directă pe criteriul de cetățenie, prin care se încalcă accesul la locul de muncă al lucrătorilor din Uniunea Europeană.

În acest context, Înalta Curte reține că prin art. 14.2. din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea competițiilor de handbal, s-a stabilit că la fiecare joc pot fi folosiți maxim 16 jucători (ANEXĂ 2). Pentru acest sezon competițional perioada de transfer a jucătorilor de handbal începe la data de 01 iulie 2019 conform art. 24 din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de handbal 2019-2020 (ANEXĂ 2). Conform art. 2.2. din același regulament, contractul unui jucător trebuie să fie încheiat până la terminarea sezonului competițional, dar nu mai puțin de 6 luni. Totodată, conform Regulamentului Ligii Naționale (Masculin/Feminin), jucătorii trebuie legitimați la F.R.H. până la data de 22, respectiv 23 august 2019 iar pentru echipele care dispută Supercupa României, data limită este 16 august 2019.

Analizând dispozițiile actului invocat, instanța de control judiciar constată că este corect concluzia primei instanțe în sensul în care în cauză, nu este vorba de o discriminare directă, ci este vorba de un tratament diferențiat, justificativ obiectiv și rezonabil, scopul impunerii fiind unul legitim, iar modalitatea de atingere a scopului este una adecvată și necesară, respectiv proporțională cu scopul urmărit.

În acest sens, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare definesc noțiunea de "discriminare" ca fiind reprezentată de "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 reglementează discriminarea indirectă, statuând că "Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare".

Așadar, discriminarea indirectă survine atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare, cu excepția cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. De asemenea, discriminarea indirectă este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de altele care se află în situații egale, conform art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000.

Pentru existența discriminării trebuie, așadar, îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) existența unui tratament diferențiat manifestat prin: orice deosebire, excludere, restricție sau preferință; b) existența unui criteriu de discriminare, de felul celor enumerate exemplificativ în definiția legală a discriminării; c) existența unui raport de cauzalitate între criteriul de discriminare și tratamentul diferențiat; d) scopul sau efectul tratamentului diferențiat să fie restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a unui drept recunoscut de lege; e) persoanele sau situațiile în care acestea se găsesc să se afle în poziții comparabile; f) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, a cărui atingere se face prin metode adecvate și necesare.

De asemenea, pentru a se putea analiza dacă prevederile art. 14 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea competițiilor de handbal, pot fi interpretate ca fiind o discriminare în sensul dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, este necesară identificarea și prezentarea unuia din criteriile prevăzute de alin. (1) al acestui articol sau a oricărui alt criteriu a cărui finalitate este cea prevăzută de aceleași dispoziții legale, criteriu care să reprezinte temeiul aplicării tratamentului diferențiat.

Într-adevăr, din enumerarea exemplificativă potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, rezultă că un anumit criteriu, pentru a fi discriminator, trebuie să vizeze o chestiune independentă de voința persoanei discriminate (cum sunt: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap), în timp ce impunerea unor limite asupra numărului de sportivi non-naționali satisface dispozițiile art. 45 (3) din Tratatul de Funcționare a U.E. care dă dreptul membrilor să impună limitări asupra liberei circulații atunci când sunt ridicate motive de politică publică.

Mai mult, dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, enumeră limitativ criteriile considerate ca discriminatorii în cazul refuzului accesului unei persoane sau unui grup de persoane la sistemul de educație de stat sau privat, ca fiind reprezentate de: apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv convingerile, vârsta, sexul sau orientarea sexuală a persoanelor, niciunul dintre aceste criterii nefiind incident în situația de discriminare reținută în speță de CNCD, câtă vreme art. 14 din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de handbal privește un obiectiv de interes național.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că în cauză nu este vorba de o discriminare directă, ci de un tratament diferențiat justificat obiectiv și rezonabil, scopul impunerii restricției fiind unul legitim, iar modalitatea de atingere este una adecvată și necesară, respectiv proporțională cu scopul urmărit.

În acest context, se reține că, scopul restricției prevăzute de art. 14 din Regulamentul privind statutul și transferul jucătorilor de handbal privește un obiectiv de interes național, și anume stimularea cluburilor în utilizarea jucătorilor tineri, în vederea asigurării unei dezvoltări continue a bazei de selecție pentru echipa națională și de a asigura cluburilor baza materială, constând în drepturi federative de joc asupra unor sportivi de perspectivă în vederea viitoarelor transferuri.

În cauză nu există o interdicție de transfer având ca și criteriu cetățenia, orice cetățean străin din UE sau non UE putându-se transfera liber în limita a două locuri, dacă întrunește anumite criterii valorice.

Față de aceste considerente, Înalta Curte reține că nu este îndeplinită în cauză o condiție esențială pentru ca prevederile din Regulament criticate, să fie considerate discriminatorii, respectiv aceea a existenței unui criteriu de discriminare, de natura celor enumerate exemplificativ în definiția legală a discriminării și la care dispozițiile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 fac trimitere expresă.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului și recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 39 din 17 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata - reclamantă A..

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 39 din 17 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 ianuarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.