ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1653/2022

Ședința publică din data de 21 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 87/06.02.2019 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și obligarea C.N.C.D. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentința civilă nr. 520 din data de 01 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Consiliul National pentru Combaterea Discriminării.

S-a dispus anularea Hotărârii C.N.C.D. 87/06.02.2019.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.:

- în ceea ce privește aprecierea primei instanțe în sensul că un club de fotbal nu ar putea răspunde juridic contravențional pentru fapta suporterilor, întrucât lipsește un astfel de temei de drept, s-a arătat că O.G. nr. 137/2000 nu are ca scop juridic reglementarea răspunderii juridice în mod expres și particular a subiecților activi concreți ai faptelor de discriminare de natură contravențională, astfel încât să stabilească o listă exhaustivă a acestora;

- aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, care reglementează formele de discriminare, natura contravențională a comportamentelor discriminatorii în varii domenii sociale și răspunderea contravențională specifică se realizează prin raportarea explicită sau implicită, la dispozițiile legislative speciale care reglementează, după caz, drepturi și obligații specifice subiecților discriminărilor circumstanțiate litigiilor, în scopul identificării tuturor elementelor constitutive ale discriminării și al stabilirii vinovăției subiectului activ al discriminării reclamate, circumscris obligației acestuia corelative dreptului pretins încălcat al subiectului pasiv;

- din dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 rezultă că subiect activ poate fi orice persoană fizică sau juridică, autor, coautor sau participant al faptei de discriminare materializată prin orice comportament manifestat în public;

- în speță relevante sunt dispozițiile art. 82 din Regulamentul disciplinar, dispozițiile art. 56 pct. 4 lit. m), art. 57 pct. 4, art. 58 lit. q) din Regulamentul de Organizare a activității fotbalistice, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) și art. 10 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 4/2008 privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia competițiilor și a jocurilor sportive;

- potrivit dispozițiilor regulamentare cu caracter normativ, dar și celor legale, răspunderea pentru asigurarea măsurilor de ordine și siguranță în interiorul arenelor sportive revine organizatorului;

- intimata nu a dovedit în niciun moment că si-a îndeplinit astfel de obligații, de natura anunțurilor la stația de amplificare cerând încetarea scandărilor discriminatorii, respectiv la evacuarea din stadion a spectatorilor implicați în astfel de fapte;

- intimata - reclamantă putea si trebuia să aibă un comportament activ de prevenire a efectelor discriminatoriii ale scandărilor care au condus la crearea atmosferei umilitoare si ofensatoare la adresa persoanelor de naționalitate maghiară;

- o faptă ilicită poate să atragă un cumul de răspunderi juridice, în funcție de efectele diferite create, autorul putând să răspundă contravențional și delictual civil, în măsura în care se poate stabili ca respectiva faptă a reprezentat o contravenție și, în plus, a cauzat prejudicii de ordin material sau moral. Ambele sancțiuni în ipoteza dată, contravențională și civilă delictual, au caracter pecuniar, dar fără să se poată face o echivalare a naturii juridice a acestora, astfel că nu se poate reține încălcarea principiului non bis în idem;

S-a invocat și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentată de decizia nr. 3806/07.11.2006 și de decizia nr. 2818/12.05.2021, atașată prin notele de ședință depuse la data de 4 martie 2022.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii cu consecința menținerii hotărârii atacate.

Intimata – reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A susținut intimata că normele cuprinse în Regulamentele Federației Române de Fotbal (art. 57 pct. 4 și art. 58 lit. q) din Regulamentul de Organizare a Activității Fotbalistice, instituie o răspundere disciplinară obiectivă derivată din principiul răspunderii stricte promovat de FIFA pentru prevenirea violențelor și comportamentelor nesportive cu ocazia meciurilor de fotbal.

Totodată, dispozițiile din Legea nr. 4/2008, stabiliesc că se efectuează constatarea săvârșirii abaterii prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. r) din lege, de către polițiști și jandarmi, iar recurenta – pârâtă nu are atribuții în aplicarea sancțiunii contravenționale.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

În fapt, prin Hotărârea pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării 87/06.02.2019, reclamanta S.C. A. S.A. a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 5000 de RON, pentru săvârșirea de către aceasta a contravenției prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și sancționată de prevederile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, reținându-se că suporterii clubului reclamant, S.C. A. S.A., la data de 1.06.2018, cu ocazia unui meci de fotbal disputat pe terenul clubului reclamat, au scandat "afară, afară, cu ungurii din țară" și sub forma unui cântecel: "suntem români și ne vom apăra/pământul, neamul și istoria/ale, ale, ale, ale, să-ți dăm la m... bozgore".

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

Potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, contravențiile prevăzute la art. 2 alin. (2), (4), (5) și (7), art. 6 - 9, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) și (6), art. 12, 13, 14 și 15 se sancționează cu amendă de la 1.000 RON la 30.000 RON, dacă discriminarea vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 2.000 RON la 100.000 RON, dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate.

În prealabil analizei motivelor de recurs, Înalta Curte reține că, deși recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea unor norme de ordin procedural, din parcurgerea cererii de recurs se constată că nu a fost formulată nicio critică care să poată fi încadrată în acest caz de casare, calea de atac vizând încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor de drept material cu privire la stabilirea răspunderii pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 de către persoana juridică și în condițiile legii privind prevenirea și combaterea violenței cu ocazia competițiilor și a jocurilor sportive și a dispozițiilor regulamentare.

Analizând din această perspectivă soluția pronunțată curtea de apel, instanța de control judiciar va constata că, în speță se identifică un temei legal în baza căruia se poate stabili răspunderea juridică contravențională a clubului organizator în cauză pentru fapta constând în neîndeplinirea obligației de a preveni manifestările discriminatorii ale suporterilor cu ocazia organizării evenimentului sportiv respectiv, faptă ce a contribuit la crearea unei atmosfere ostile, intimidante, ofensatoare și degradante la adresa persoanelor de etnie maghiară, cetățeni ai româniei prin utilizarea termenului de "bozgor". (art. 2, alin. (1), coroborat cu art. 15 si art. 26, din O.G. nr. 137/2000).

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) si art. 10 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 4/2008:

"Răspunderea pentru asigurarea măsurilor de ordine și siguranță în interiorul arenelor sportive revine organizatorului, care poate încheia în acest sens contracte de prestări servicii, în condițiile legii, cu societăți specializate de protecție și pază sau, în lipsa acestora, cu poliția locală.

Pentru organizarea și desfășurarea activității de asigurare a ordinii și siguranței spectatorilor în arena sportivă, organizatorul de competiții sau de jocuri sportive are următoarele obligații:

r) să interzică afișarea în arena sportivă a simbolurilor, sloganurilor ori textelor cu conținut obscen sau care incită la denigrarea țării, la xenofobie, la ură națională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel și la violență, indiferent pe ce suport ar fi inscripționate"

Înalta Curte reține că dispozițiile legale instituie o obligație în sarcina clubului organizator de a garanta terților că participanții (suporterii prezenți) prin actele și faptele lor, nu le vor cauza prejudicii injuste de imagine.

De altfel, și dispozițiile art. 9 din Regulamentul disciplinar al F.R.F. instituie o răspundere a clubului pentru acțiunile sau comportamentul suporterilor proprii, indiferent dacă se află pe teren propriu, în deplasare sau pe teren neutru.

Pe de altă parte, dispozițiile amintite din Legea nr. 4/2008, impun clubului organizator să iasă din pasivitate și să se manifeste activ în sensul interzicerii scandărilor xenofobe, prin acțiuni concrete de natura anunțurilor la stația de amplificare prin care să se ceară încetarea scandărilor discriminatorii, prin evacuarea din stadion a spectatorilor implicați în astfel de fapte, în scopul preîntâmpinării producerii unei atmosfere ostile, intimidante, ofensatoare și degradante la adresa membrilor minorității maghiare din România, obligații neîndeplinite în speță.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că față de reclamantă a fost angajată răspunderea juridică de tip contravențional pentru fapta sa proprie, constând în neîndeplinirea obligațiilor legale de prevenire a efectelor discriminatorii ale scandărilor suporterilor, hotărârea nr. 87/06.02.2019 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării fiind legală și temeinică.

Referitor la apărările reclamatei privind încălcarea principiului juridic non bis in idem, raportat la aplicarea unei sancțiuni de către Comisia de Disciplină a Federației Române de Fotbal pentru aceleași fapte, Înalta Curte reține că principiul enunțat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleași fapte, o sancțiune contravențională și o sancțiune referitoare la organizarea unor activități sportive, chiar dacă au ambele caracter pecuniar, în măsura în care prima sancțiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanța națională.

De asemenea, trebuie reamintită explicația oferită de inițiatorii Protocolului 7 la Convenție, cu privire la sensul urmărit în adoptarea prevederii cuprinse în art. 4, care consacră, în planul CEDO, principiul non bis in idem.

Astfel, în raportul explicativ privind Protocolul 7 la Convenție, la pct. 32, se precizează că art. 4 nu se aplică decât "procedurilor penale".

În privința naturii penale a procedurilor, Curtea a hotărât că doar calificarea juridică a procedurii în dreptul intern nu poate constitui singurul criteriu relevant pentru aplicabilitatea principiului non bis in idem din perspectiva art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7, întrucât, în caz contrar, aplicarea acestei dispoziții ar fi lăsată la aprecierea statelor contractante, existând riscul să se ajungă la rezultate incompatibile cu obiectul și scopul Convenției [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (pct. 522) ].

Aceasta a precizat că sintagma "procedură penală", folosită în textul art. 4 din Protocolul nr. 7, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale aplicabile expresiei "acuzație în materie penală" și termenului "pedeapsă" care figurează la art. 6 și, respectiv, la art. 7 din Convenție.

Conform jurisprudenței constante a Curții, existența sau nu a unei "acuzații în materie penală" trebuie apreciată în funcție de trei criterii, denumite în mod curent "criteriile Engel" [Engel și alții împotriva Țărilor de Jos; Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, pct. 53].

Primul este încadrarea juridică a infracțiunii în dreptul intern; cel de-al doilea este însăși natura infracțiunii; iar cel de-al treilea este gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o primească.

Astfel, în cauza A și B împotriva Norvegiei (nr. 24130/11 și 29758/11, 15 noiembrie 2016) Curtea a reținut că art. 4 din Protocolul nr. 7 nu exclude desfășurarea unor proceduri mixte, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții. În special, statul pârât trebuie să demonstreze în mod convingător că cele două proceduri în cauză au fost suficient de strâns legate pe fond și în timp. Printre elementele relevante de care se ține seama pentru a stabili dacă există o legătură materială și temporală "suficient de strânsă" se numără, în special, următoarele (pct. 132): "dacă diferitele proceduri urmăresc scopuri complementare și, prin urmare, abordează, nu numai in abstracto, ci și in concreto, aspecte diferite ale actului în cauză prejudiciabil societății; dacă natura mixtă a procedurilor în cauză este o consecință previzibilă, atât în drept, cât și în practică, a aceluiași comportament incriminat (idem); dacă procedurile în cauză s-au desfășurat astfel încât să se evite pe cât posibil orice suprapunere în colectarea și aprecierea elementelor de probă, în special datorită unei interacțiuni adecvate între diferitele autorități competente, care să demonstreze că stabilirea faptelor efectuată în cadrul unei proceduri a fost preluată în cadrul celeilalte; și mai ales dacă sancțiunea impusă în urma procedurii care a rămas definitivă mai întâi a fost luată în considerare în cadrul procedurii rămase definitive ulterior, astfel încât, în final, să nu i se impună persoanei în cauză o sarcină excesivă, acest risc fiind cel mai puțin probabil să survină în cazul în care există un mecanism de compensare menit să garanteze că ansamblul tuturor pedepselor pronunțate este proporțional."

Înalta Curte reține că sancțiunea aplicată în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 are o natură juridică distinctă față de o sancțiune disciplinar-sportivă (penalitate sportivă), aplicată pentru încălcarea regulamentului federației.

Conform art. 42 alin. (9) lit. a) și b) din Legea nr. 69/2000 ligile profesioniste organizează competiția oficială profesionistă și controlează și exercită puterea disciplinară asupra membrilor săi, în limitele stabilite prin lege.

În temeiul art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 69/2000, Federația Română de Fotbal exercită autoritatea disciplinară în sport, conform statutului și regulamentului, iar art. 54 alin. (2) din Regulamentul Disciplinar reglementează sancțiunea aplicării unei penalități sportive pentru scandările suporterilor, urmând ca spectatorilor identificați să li se interzică accesul pe stadion cel puțin 2 ani.

În cea ce privește aplicarea amenzii contravenționale de către autoritatea pârâtă, se reține că, prin Decizia nr. 1096/15.10.2008 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a statuat că, potrivit dispozițiilor art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de "garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, "este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate".

Potrivit aceleiași decizii: "Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administrației publice centrale cu atribuții în prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea și combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituțional fundamental al egalității în drepturi".

În concluzie, Înalta Curte statuează că, deși reclamantei i-au fost impuse sancțiuni de către două autorități diferite, în cadrul unor proceduri diferite, față de considerentele expuse, nu se poate considera că procedura de sancționare a faptei de discriminare reprezintă o repetare a procedurii de aplicare a unei sancțiuni disciplinar – sportive.

În realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte amintește și practica sa anterioară reprezentată de decizia nr. 2818/12 mai 2021, privind pe aceeași reclamantă, prin care s-a dat aceeași dezlegare problemei de drept din speța dedusă judecății.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 520 din 1 octombrie 2019 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată, și rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2022 .