ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4813/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4813/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.1. Prin acțiunea

formulată, reclamanta SC I. SA Iași a solicitat, în contradictoriu cu Agenția

Națională de Administrare Fiscală, desființarea Deciziei nr. 9 din 06 ianuarie

2012 a A.N.A.F. și, pe fond, anularea sumei de 470.588 RON, reprezentând

impozit pe profit stabilit suplimentar de organul fiscal și a sumei de

1.291.510 RON, reprezentând majorări de întârziere și penalități aferente,

pentru situația de fapt cuprinsă la punctele B și C din Decizia de impunere nr.

F-MC 271 din 12 iulie 2011, precum și plata cheltuielilor de judecată

ocazionate.

1.2. Prin Sentința

nr. 362/2012 din 12 noiembrie 2010 Curtea de Apel Iași, secția de contencios

administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea promovată de

reclamanta SC I. SA Iași în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de

Administrare Fiscală.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că este necontestat faptul că

reclamanta a încheiat cu Cabinetul de Avocatură al av. F.V., afiliat Baroului

Sibiu, atât un contract de asistență juridică, ce viza inclusiv activitatea de

"asistență și reprezentare în relațiile comerciale", cât și un

contract de mandat, având ca obiect asigurarea "activității necesară în

vederea derulării în bune condiții a vânzării activelor - construcții și teren

aferent - în suprafață de 46.500 mp.", și că prețul prestației de

asistență juridică a fost stabilit la suma de 70.000 RON/lună, în timp ce

pentru prestația realizată în limitele contractului de mandat s-a convenit

plata unui "onorariu de succes".

Instanța a reținut ca

fiind necontestat faptul că suma pretinsă de Cabinet de Avocatură Av. V.F.,

prin factura emisă la data de 20 decembrie 2007, respectiv suma de 3.500.000

RON, a fost denumită de "Furnizor" ca reprezentând "onorariu

asistență juridică", precum și faptul că la acest document, pe baza căruia

reclamanta a făcut înregistrări în contabilitatea sa, nu există anexat niciun

înscris confirmat de către client, din care să rezulte în mod concret, punctual

și determinat în timp, când, în ce au constat și care este valoarea fiecărei

prestații efectuate în parte, în condițiile în care, prin Contractul de

asistență juridică nr. 3195 din data de 5 martie 2007, s-a stabilit plata unui

onorariu fix, majorat prin actul adițional la suma de 70.000 RON/lună plus TVA,

onorariu despre care organul fiscal susține că a fost plătit și înregistrat pe

cheltuieli, de către reclamantă.

Curtea a apreciat că

dacă reclamanta a dorit să recompenseze pe prestator, pentru activitatea desfășurată

cu ocazia negocierii, perfectării și executării celor 14 contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu SC G.P. SRL, nimic nu împiedica părțile

contractante să se asigure că plata "onorariului de succes",

prevăzută de pct. II .3 din Contractul nr. 3.425 din 06 aprilie 2007, să se

facă, în mod corect, în baza facturii ce s-ar fi emis, în contul contractului

de mandatat, și nu sub acoperirea contractului de asistență juridică,

modalitate care, în lipsa explicațiilor corespunzătoare și a documentelor justificative

de rigoare, deschide calea unor plăți informale, dificil de controlat și de

documentat, sub aspect fiscal.

Întrucât contractul

de asistență juridică și contractul de mandat, pe care reclamanta le-a încheiat

cu Cabinetul de Avocatură av. V.F., nu se pot confunda, nici sub aspectul

sferei drepturilor și obligațiilor părților contractante, nici sub aspectul

obiectului acestora, ori în ceea ce privește modalitatea și condițiile în care

urma să se facă plata prețului prestației, Curtea a apreciat că în mod

justificat organul fiscal nu a considerat deductibilă fiscal suma de 3.500.000

RON, sumă ce a fost plătită în baza Facturii nr. 052 din 20 decembrie 2007, sub

denumirea "onorariu asistență juridică", atâta timp cât, din punct de

vedere al mărimii prețului, dar și a lipsei oricărui document justificativ,

opozabil fiscal, se impunea a se prezenta justificări beneficiarului pentru

fiecare prestație în parte, care să permită înregistrări sau confirmări pe

măsura derulării prestației, cu atât mai mult cu cât suma pretinsă și achitată

nu-și găsește acoperire în contractul de asistență juridică.

Astfel, Curtea a

apreciat că în mod temeinic și legal s-a făcut aplicațiunea dispozițiilor art.

21 alin. (4) lit. m) din C. fisc. și ale pct. 48 din Normele metodologice de

aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, considerând că este

responsabilitatea exclusivă a reclamantei pentru faptul că a înțeles să

gratifice Cabinetul de Avocatură av. V.F. în alte condiții decât cele impuse de

normele legale evocate, acceptând ca justificare un simplu raport de

activitate, întocmit de prestator, înscris care, astfel cum a reținut și

organul fiscal, s-a dovedit a nu corespunde realității, în mai multe privințe.

Pentru aceste motive, instanța de fond a respins cererea de anulare a actelor

administrativ-fiscale emise de pârâtă, în partea referitoare la stabilirea

obligației suplimentare de plată a sumei de 470.580 RON reprezentând impozit pe

profit, aferent Facturii nr. 052 din 20 decembrie 2007, emisă de cabinetul de

avocatură menționat, precum și a accesoriilor aferente acestei sume.

În ceea ce privește

suma de 1.038.531 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit în

sumă de 4.088.226 RON, Curtea a apreciat că, în mod legal, organul fiscal a

repus veniturile în suma totală de 25.551.411 RON, echivalentul a 8.091.011

euro, sumă care a fost înregistrată de reclamantă în luna iunie 2008, la luna

iulie 2007, operațiune aferentă căreia s-a calculat impozitul pe profit și

accesoriile aferente, pentru 274 zile, respectiv pentru perioada cuprinsă între

data de 25 octombrie 2007 și data de 25 iulie 2008.

Curtea a constatat că

bunurile imobile ce au făcut obiectul celor 14 contracte au fost vândute în

proprietatea exclusivă, necontestată și necondiționată a vânzătorului și că

începând cu luna iulie 2007, SC I. SA Iași a operat în contabilitatea sa

ieșirea activelor respective din evidența contabilă, operațiune despre care a

fost încunoștințată și structura componentă a finanțelor publice locale, prin

depunerea unei declarații rectificative.

Instanța a apreciat

că nu poate fi opus organului fiscal faptul că reclamanta nu a emis facturi și

nu a înregistrat în evidența contabilă întreaga valoare a veniturilor obținute

din vânzarea bunurilor imobile, conform operațiunilor ce au avut loc în luna

iulie 2007, moment de la care activele respective au fost radiate din

evidențele sale și înregistrate pe numele cumpărătorului, doar pentru că, prin

actele adiționale încheiate la data de 12 iunie 2008, a convenit cu SC G.P. SRL

să modifice prevederile art. 7.2.2 din fiecare contract încheiat în anul 2007,

în sensul că: "Echivalentul în RON a sumei reprezentând restul de 30% din

valoarea totală a prețurilor de vânzare din contracte, parte din suma Escrow,

va fi transferată de Agentul Escrow (B. - prin sucursala Iași), în contul

vânzătorului, în termen de 31 decembrie 2008", întrucât, chiar dacă

părțile contractante erau libere a stabili condițiile vânzării-cumpărării, din

punct de vedere fiscal înregistrările contabile nu se puteau face decât în

condițiile prevăzute de C. fisc., de Normele metodologice de aplicare a

acestuia și de Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr. 1.752/2005, ordin

prin care s-a asigurat transpunerea în legislația națională a Directivei a IV-a

a Comunității Economice Europene, care consacră, printre altele, prevalența

economicului asupra juridicului.

Curtea a apreciat că

în cazul în care vânzătorul ar fi urmărit să ofere cumpărătorului înlesniri la

plată, prin eșalonarea plăților, indiferent sub ce motiv, el era obligat să

facă acest lucru în mod transparent, în chiar momentul perfectării contractelor

de vânzare-cumpărare și nu după mai bine de un an de la data la care activele

vândute au ieșit din proprietatea sa, fiind radiate atât din evidentele sale contabile,

cât și din evidențele organelor fiscale de la nivelul municipiului Iași.

Curtea a mai apreciat

că în mod justificat organul de control fiscal a procedat la repunerea

veniturilor în sumă totală de 25.551.411 RON (reprezentând 30% din prețul

neachitat cu ocazia transferului de proprietate) din luna iunie 2008 la luna

iulie a anului 2007.

Reținând că, fără

nicio acoperire din punct de vedere al legislației fiscale, plata prețului a

fost amânată, sub o formă deghizată, pe o perioadă de 274 de zile, fără ca

voința părților să-și fi găsit reflectarea corespunzătoare în contractele de

vânzare-cumpărare încheiate la data de 20 iulie 2007 și fără ca această

înțelegere să fi fost corelată cu imperativele legislației fiscale aplicabile,

Curtea a apreciat că, pentru distorsionarea nivelului veniturilor ce trebuiau

încasate din vânzarea de bunuri imobile, organul fiscal a fost în drept să

calculeze majorări de întârziere, pentru nevirarea la termen a impozitului pe

profit, considerente pentru care a respins ca nefondată și cererea de anulare a

sumei de 1.291.510 RON, stabilită prin actele administrative contestate, cu

titlu de majorări de întârziere și penalități.

exercitată

2.1. Împotriva

acestei soluții a formulat recurs societatea comercială reclamantă care a

invocat, în mod generic, dispozițiile art. 304

1

din C. proc. civ. -

1865 și a susținut critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, potrivit căruia o hotărâre judecătorească

poate fi recurată atunci când a fost pronunțată fără temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, susține

recurenta, soluția pronunțată are la bază calificarea și interpretarea greșită

a raporturilor juridice dintre societatea comercială și partenerii

contractului, vizate de controlul exercitat de organele fiscale.

În ceea ce privește

suma de 3.500.000 RON, recurenta susține că a fost achitată de către societatea

comercială cu titlu de remunerație aferentă serviciilor pe care cabinetul de

avocatură le-a prestat în baza Contractului de mandat încheiat la data de 06

aprilie 2007, instanța de fond reținând în mod greșit că ar fi fost vorba de

servicii prestate în baza Contractului de asistență juridică nr. 3.195 din 5

martie 2007 doar pentru faptul că în Factura nr. AVX 052/2012.2007 s-a făcut

mențiunea "onorariu asistență juridică".

Mai susține că suma

de 3.500.000 RON a fost achitată ca onorariu de succes, potrivit Actului

adițional nr. 2 la Contractul de mandat, iar maniera defectuoasă de redactare a

acestor acte juridice nu poate duce la sancționarea societății comerciale cu

nedeductibilitatea acestei cheltuieli și pe cale de consecință, cu obligarea la

plata unui impozit pe profit suplimentar în sumă de 470.588 RON.

În ceea ce privește

suma de 1.038.531 RON reprezentând majorări de întârziere pentru nevirarea în

termen, la bugetul de stat a impozitului pe profit în sumă de 4.088.226 RON,

recurenta susține că instanța de fond și-a însușit concluzia organelor fiscale

ca urmare a calificării greșite a raporturilor cu SC G.P. SRL, precum și a

dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 19 alin. (1) din C.

fisc., pct. 12 din Normele aprobate prin H.G. nr. 44/2004 și Ordinul nr.

1.752/2005 privind aprobarea reglementărilor contabile conform cu directivele

europene.

În esență, susține

recurenta-reclamantă, instanța de fond a ignorat faptul că rata a II-a de preț,

la contractele pe care le-a încheiat cu SC G.P. SRL având ca obiect vânzarea de

bunuri imobile, teren în suprafață totală de 46.500 m.p. și construcțiile

existente, nu a devenit scadentă decât după predarea efectivă a bunurilor

mobile, operațiune care a avut loc în iunie 2008, iar nu în iulie 2007.

Mai susține că,

instanța de fond trebuia să constate că suma de 59.607.959,10 RON, echivalentul

sumei de 18.879.024,50 euro (adică 70% din valoarea imobilelor vândute) a fost

înregistrată din eroare ca venit în iulie 2007, iar nu în iunie 2008, cum era

corect, ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor respective.

Or, susține

societatea comercială recurentă, eroarea contabilă survenită în înregistrările

făcute nu poate justifica menționarea cu suma de 1.038.531 RON, care reprezintă

o măsură disproporționată în raport cu obiectivul urmărit de organele fiscale,

și anume acela al colectării eficiente la bugetul de stat a obligațiilor

fiscale ale contribuabililor.

În concluzie,

societatea comercială reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu

consecința rejudecării cauzei și admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

2.2. Agenția

Națională de Administrare Fiscală a depus Concluzii scrise prin care a răspuns

criticilor recursului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și

susținând, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică.

de recurs

3.1. Recursul este

nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

3.2. În ceea ce

privește suma de 1.038.531 RON reprezentând accesorii aferente impozitului pe

profit în sumă de 4.088.226 RON achitat în iulie 2008, în loc de iunie 2007.

În cauză este

necontestat că între societatea comercială recurentă în calitatea de vânzător

și SC G.P. SRL, în calitate de cumpărător, au fost încheiate 14 contracte de

vânzare-cumpărare având ca obiect vânzarea de bunuri imobile reprezentând

terenuri în suprafața totală de 46.500 mp și construcțiile existente pe

acestea.

Conform clauzelor

contractuale bunurile imobile vândute au fost proprietatea exclusivă,

necontestată și necondiționată a vânzătorului, fiind intabulate Cartea Funciară

a Oficiului de Cadastru și Publicitate imobiliară a Județului situate în str.

P. nr. 2, municipiul Iași.

În baza acestor

contracte de vânzare-cumpărare a terenurilor și construcțiilor edificate pe

acestea SC I. SA a înregistrat în evidența contabilă în luna iulie 2007

venituri din vânzarea activelor și alte operațiuni de capital suma totală de

59.609.959 RON, echivalentul a 18.879.025 euro reprezentând 70% din valoarea

totala a imobilelor vândute către SC G.P. SRL iar diferența de 30% din valoarea

totala a imobilelor vândute respectiv suma de 29.742.554 RON, echivalentul a

8.091.011 euro a fost înregistrată în luna iunie 2008.

Totodată, în luna

iulie 2007 SC I. SA a înregistrat în contabilitate scoaterea din evidență a

terenurilor vândute precum și a clădirilor și construcțiilor existente pe

acestea și pe cheltuieli de exploatare privind activele cedate suma totală de

1.027.652 RON reprezentând contravaloarea terenurilor și suma de 8.499.426 RON

reprezentând valoarea rămasă de amortizat a construcțiilor (13.359.306 RON

valoarea de inventar - 4.859.880 RON amortizarea înregistrată ca cheltuieli

până la aceea dată).

Organele de inspecție

fiscală au considerat ca SC I. SA trebuia să emită facturi și să înregistreze

în evidența contabilă în luna iulie 2007 în contul 7583 "Venituri din

vânzarea activelor și alte operațiuni de capital" valoarea integrală a

imobilelor vândute respectiv și suma de 8.091.010,5 euro echivalentul a

25.551.411 RON, (1 euro = 3,158 RON la 30 iulie 2007) reprezentând 30% din

valoarea acestora, iar la 25 iunie 2008, data încasării contravalorii celei de

a doua tranșă să înregistreze în venituri financiare diferența de curs valutar

de 4.191.143 RON, având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) și alin. (3)

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările

ulterioare coroborate cu prevederile pct. 12 și pct. 19 din H.G. nr. 44/2004 de

aprobare a normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal și prevederile

art. 155 alin. (1) și art. 134

1

din Legea nr. 571/2003 privind Codul

fiscal cu modificările și ulterioare", motiv pentru care au repus

veniturile în suma totala de 25.551.411 RON, care au fost înregistrate de S.C

I. SA în luna iunie 2008 la luna iulie 2007 și au stabilit un impozit pe profit

în suma de 4.088.226 RON care a fost amânat la plata pentru o perioada de 274

de zile, respectiv de la 25 octombrie 2007 la 25 iulie 2008.

Pentru nevirarea la

termen către bugetul de stat a impozitului pe profit în 4.088.226 RON, organele

de inspecție fiscală au calculat și stabilit majorări de întârziere în suma de

1.038.531 RON, datorate de către S.C I. SA în conformitate cu prevederile art.

120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată,

modificată și completată ulterior.

În acțiunea

formulată, cât și în criticile din recurs, societatea comercială recurentă a

susținut, în esență, că transferul dreptului de proprietate s-a făcut sub

condiția încheierii procesului-verbal de predare-primire a bunurilor imobile,

potrivit clauzei de la art. 8 din contractul de vânzare-cumpărare care s-a

realizat în luna iulie 2008.

Însă, așa cum s-a

arătat mai sus, în baza contractelor de vânzare-cumpărare, societatea

comercială a înregistrat în evidența contabilă în luna iulie 2007 venituri din

vânzarea activelor și alte operațiuni de capital, în suma totală de 59.609.959

RON, echivalentul a 18.879.025 euro reprezentând 70% din valoarea totală a

imobilelor vândute către SC G.P. SRL, iar diferența de 30%, respectiv suma de

29.742.554 RON, echivalentul a 8.091.011 euro din valoarea totală a imobilelor

vândute a fost înregistrată în luna iunie 2008.

Totodată, în luna

iulie 2007, recurenta reclamanta a înregistrat în contabilitate scoaterea din

evidență a terenurilor vândute precum și a clădirilor și construcțiilor existente

pe acestea și pe cheltuieli de exploatare privind activele cedate suma totală

de 1.027.652 RON reprezentând contravaloarea terenurilor și suma de 8.499.426

RON reprezentând valoarea rămasă de amortizat a construcțiilor (13.359.306 RON

valoarea de inventar - 4.859.880 RON amortizarea înregistrată pe cheltuieli

până la aceea dată).

În cauză, mai este

stabilit că potrivit Declarației fiscale pentru stabilirea impozitului/taxei pe

clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice, rectificativă anexată în copie

la dosarul cauzei, începând cu data de 01 august 2007 clădirile ce au făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare de mai sus, nu mai fac obiectul

impunerii, iar la 31 decembrie 2007 la inventarierea patrimoniului efectuată

pentru anul 2007 de către 7 comisii de inventariere constituite în baza

Deciziei nr. 720 din 02 noiembrie 2007 emisă de conducerea SC I. SA Iași,

bunurile imobile vândute nu mai figurau în listele de inventariere nici faptic

și nici scriptic.

De asemenea, mai

rezultă că Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Iași a comunicat

organelor fiscale că în baza celor 14 contracte de vânzare-cumpărare

autentificate sub numerele de la 1.377 din 20 iulie 2007 la 1.390 din 20 iulie

2007, au fost înstrăinate imobilele către SC G.P. SRL și înscrise în Cartea

Funciară la data de 20 iulie 2007.

Susținerea

recurentei-reclamante, că instanța de fond era datoare să rețină că

transmiterea dreptului de proprietate urma să se facă sub condiția rezolutorie

a întocmirii procesului-verbal de predare-primire, este neîntemeiată,

condițiile rezolutorii fiind enumerate la pct. 11.1 din contracte, între care

nu se regăsește această condiție.

Pe de altă parte,

instanța de fond a reținut în temeinic faptul că potrivit clauzei de la pct.

3.2. din contracte, dreptul de proprietate, posesia și folosința asupra

imobilelor se transferă de la vânzător la cumpărător astăzi, data

autentificării ..., fără a mai fi nevoie nicio altă formalitate ...".

Astfel fiind,

instanța de recurs reține că instanța de fond a interpretat în mod corect

natura și clauzele contractelor în litigiu, precum și prevederile art. 214

alin. (1) și (2) din C. fisc. potrivit cărora societatea comercială recurentă

avea obligația legală de a înregistra în iulie 2007, ca venituri, întreaga sumă

la care s-a făcut vânzarea imobilelor respective, actele adiționale încheiate

ulterior, la data de 12 iunie 2008, nefiind în măsură să producă efectele

juridice fiscale pretinse de recurenta-reclamantă.

3.3. În ceea ce

privește impozitul pe profit suplimentar în sumă de 470.580 RON.

Așa cum s-a arătat și

în expunerea rezumativă prezentată la pct. 1 al acestor considerente, în cauză

este necontestat faptul că reclamanta a încheiat cu Cabinetul de Avocatură av.

F.V., afiliat Baroului Sibiu, atât un contract de asistență juridică, care viza

inclusiv activitatea de "asistență și reprezentare în relațiile

comerciale", cât și un contract de mandat, având ca obiect asigurarea

"activității necesară în vederea derulării în bune condiții a vânzării activelor

- construcții și teren aferent - în suprafață de 46.500 mp", și că prețul

prestației de asistență juridică a fost stabilit la o sumă de 70.000 RON/lună,

în timp ce pentru prestația realizată în limitele contractului de mandat s-a

convenit plata unui "onorariu de succes".

De asemenea, este

necontestat și faptul că suma pretinsă de Cabinetul de Avocatură Av. V.F., prin

factura emisă la data de 20 decembrie 2007, respectiv suma de 3.500.000 RON, a

fost denumită de "Furnizor" ca reprezentând "onorariu asistență

juridică", precum și faptul că la acest document, pe baza căruia

reclamanta a făcut înregistrări în contabilitatea sa, nu există anexat niciun

înscris confirmat de către client, din care să rezulte în mod concret, punctual

și determinat în timp, când, în ce au constat, și care este valoarea fiecărei

prestații efectuate în parte, în condițiile în care, prin Contractul de

asistență juridică nr. 3195 din data de 5 martie 2007, s-a stabilit plata unui

onorariu fix, majorat prin actul adițional la suma de 70.000 RON/lună plus TVA,

onorariu despre care organul fiscal susține că a fost plătit și înregistrat pe

cheltuieli, de către reclamantă.

Astfel fiind, în mod

judicios a reținut instanța de fond că cele două contracte, contractul de

asistență juridică și contractul de mandat, pe care reclamanta le-a încheiat cu

Cabinetul de Avocatură av. V.F., nu se pot confunda, nici sub aspectul sferei

drepturilor și obligațiilor părților contractante, nici sub aspectul obiectului

acestora, ori în ceea ce privește modalitatea și condițiile în care urma să se

facă plata prețului prestației, Înalta Curte apreciază că în mod justificat

organul fiscal nu a considerat deductibilă fiscal suma de 3.500.000 RON, sumă

ce a fost plătită în baza Facturii nr. 052 din 20 decembrie 2007, sub denumirea

"onorariu asistență juridică", atâta timp cât, din punct de vedere al

mărimii prețului, dar și a lipsei oricărui document justificativ, opozabil

fiscal, se impunea a se prezenta justificări beneficiarului pentru fiecare

prestație în parte, care să permită înregistrări sau confirmări pe măsura

derulării prestației, cu atât mai mult cu cât suma pretinsă și achitată nu-și

găsește acoperire în contractul de asistență juridică.

În concluzie,

instanța de recurs reține că instanța de fond a interpretat în mod corect

natura și clauzele celor două contracte, precum dispozițiile art. 21 alin. (4)

lit. m) din C. fisc., respectiv pct. 48 din Normele aprobate prin H.G. nr.

44/2004.

Susținerea

recurentei-reclamante, că mențiunea făcută în Factura seria AVX nr. 05 din 20 decembrie

2007, ca explicație, "onorariu asistență juridică" ar reprezenta o

eroare, fiind vorba de un onorariu de succes pentru rezultatele înregistrate de

societatea comercială ca urmare a activității prestate de Cabinetul de

Avocatură av. F.V., nu poate fi primită, din moment ce Actul adițional nr. 2 se

referă la Contractul de asistență juridică nr. 3195 din 5 martie 2007.

În concluzie,

recursul formulat este nefondat, soluția instanței de fond fiind legală și

temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC I. SA Iași împotriva Sentinței nr. 362 din 12 noiembrie 2012 a

Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AM