ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 469/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 469/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. 27/32/2010,

reclamanta SC C. SA Bacău a chemat în judecată Agenția Națională de

Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, solicitând anularea Deciziei nr. 303 din 31 august 2009,

anularea Deciziei nr. 54/2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr. 20.857

din 10 martie 2009.

Soluția instanței de

fond

Prin Sentința nr. 40

din 4 martie 2011 Curtea de Apel Bacău, secția comercială de contencios administrativ

și fiscal a admis acțiunea în contencios administrativ și fiscal privind pe

reclamanta SC C. SA și pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală -

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională

de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A anulat Decizia nr.

303/2009 și pe cale de consecință, a anulat Decizia de impunere nr. 54/2009 și

Raportul de inspecție fiscală nr. 20857/2009 pentru suma de 7.104.642 RON.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut următoarele considerente:

Conform ultimului

Raport de inspecție fiscală nr. 3961 din 26 noiembrie 2004, întocmit de

organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. a județului Bacău, reclamanta

a fost verificată fiscal privind TVA până la data de 31 octombrie 2004, mai

puțin luna mai 2002, pentru care s-a făcut precizarea că TVA de rambursat în

sumă de 917.896 RON aferentă acestei perioade „se va soluționa ulterior”.

Astfel, TVA de

rambursat în sumă de 917.896 RON aferentă lunii mai 2002 nesoluționată prin

Raportul de inspecție fiscală nr. 3961 din 26 noiembrie 2004, a fost preluată

de reclamantă în perioada fiscală următoare, prin decontul lunii noiembrie 2004

și decembrie 2004, fiind luată în considerare pentru regularizarea de taxă,

conform art. 149 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Organele de inspecție

fiscală care au încheiat R.I.F. nr. 20857/2009, în baza căruia a fost emisă

Decizia de impunere nr. 54/2009 contestată, au procedat la verificarea lunii

mai 2002 și au constatat și stabilit că reclamanta nu are drept de deducere

pentru suma de 218.911 RON în perioada 1 mai 2002 - 16 mai 2002, întrucât

aceasta nu era înregistrată ca plătitoare de TVA, potrivit art. 18 din O.U.G.

nr. 17/2000.

De asemenea, s-a

stabilit că reclamanta nu are drept de deducere nici pentru suma de 89.657 RON,

întrucât această sumă era dedusă de pe documente care nu au fost întocmite

conform prevederilor legale, respectiv la cumpărător era înscris "SE

Bacău/Sucursala Electrocentrale/SC C. SA" cu codul fiscal al sucursalei

nr. 7868413 sau SC T. SA cu codul fiscal nr. 13467238.

Se constată că pentru

perioada 17 mai - 31 mai 2002 s-a constatat că SC C. SA a dedus TVA în sumă de

89.657 RON pe baza unor documente care nu au fost întocmite conform

prevederilor legale, invocându-se prevederile art. 19 din O.U.G. 401/2000, pct.

10.12 din H.G. nr. 401/2000.

S-a stabilit că TVA

deductibilă pentru luna mai 2002 este în sumă de 823.993 RON față de 1.132.562

RON, diferența de 308.569 RON pentru care organul fiscal nu a acordat dreptul

de deducere se compune din 218.911 RON TVA aferentă perioadei 1 mai 2002 - 16

mai 2002 în care nu era înregistrat ca plătitor TVA și 89.657 RON TVA pentru

perioada 17 mai 2002 - 31 mai 2002 deduse de contribuabil pe baza unor

documente care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ.

Pentru TVA

suplimentar în sumă de 308.569 RON s-au calculat majorări de întârziere și

penalități în sumă de 295.731 RON.

Pentru perioada 1

noiembrie 2004 - 31 martie 2008 s-a stabilit suma de 4.078.344 RON TVA de

plată, stabilită suplimentar la control și 2.416.595 RON - majorări de

întârziere aferente sumei suplimentare. Organul de inspecție fiscală a reținut

că reclamanta trebuia să colecteze TVA pentru pierderile de energie termică din

rețele de transport și distribuție peste limitele legale.

Astfel, s-a constatat

că energia termică obținută la cost de producție este în valoare de 251.843.935

RON, cantitatea produsă fiind de 1.317.751 Gcal. Pierderea de energie termică

din rețeaua de transport este de 169.681 Gcal, iar pierderea din rețeaua de

distribuție este de 194.507 Gcal. Organul fiscal, având în vedere deciziile

ANRE nr. 424/2003, 67/2005, 557/2005, 1568/2005 și 247/2007 a reținut că

pierderile admise sunt în procent de 6%, respectiv 18%, restul fiind o lipsă în

gestiune.

În drept, s-a reținut

incidența dispozițiilor art. 128 alin. (2), art. 125

1

alin. (1) pct.

6, art. 128 alin. (3) lit. c) C. fisc. așa încât pierderile peste limita

aprobată în tarif de ANRE au fost considerate lipsă în gestiune și pe cale de

consecință, o livrare de bunuri.

Pentru pierderile din

rețeaua de transport și distribuție înregistrate peste limita aprobată în

tariful de distribuție de către ANRE s-a procedat la calcularea TVA prin

aplicarea cotei de 19%.

În baza raportului de

inspecție fiscală s-a emis Decizia de impunere nr. 54/2009.

Reclamanta a formulat

contestație împotriva actului administrativ fiscal, invocând, în esență,

aceleași apărări pe care și-a întemeiat acțiunea de față.

Prin Decizia nr.

303/2009 A.N.A.F. - Direcția de Soluționare a Contestațiilor a respins

contestația.

S-a considerat că

stabilirea obligației de plată a sumei de 308.569 RON reprezentând TVA dedusă

nejustificat pentru perioada 1 - 31 mai 2002, s-a efectuat peste termenul de 5

ani calculat începând cu 1 ianuarie 2003, având în vedere prevederile art. 91

din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora dreptul organului fiscal de a stabili

obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care

legea dispune altfel. Împrejurarea că reclamanta a fost supusă unei inspecții

fiscale în anul 2004 finalizată prin Raportul nr. 3961 din 26 noiembrie 2004,

iar în cadrul acestui raport s-a menționat că decontul TVA aferent perioadei 1

mai - 31 mai 2001 va fi soluționat ulterior, nu este de natură a întrerupe

prescripția, a apreciat Curtea, ținând cont și de faptul că reclamanta,

depunând decontul TVA pe luna mai 2002 a dedus suma în discuție și a solicitat

la rambursare 917.896 RON, iar pentru că această sumă nu a fost rambursată a trecut-o

ca TVA de rambursat (nu de plată) în deconturile din anul 2004.

Spre deosebire de

dreptul comun în care termenul general de prescripție este de 3 ani, în materie

fiscală legiuitorul a prevăzut un termen mai mare, de 5 ani care are ca punct

de pornire începutul anului următor nașterii obligației.

Astfel că, a stabilit

prima instanță, prin instituirea acestui termen, autorităților fiscale li s-a

creat un regim avantajos în raport de contribuabil așa încât, a lipsi de efecte

norma inserată la art. 91 prin acceptarea argumentelor pârâtei, ar însemna o

sancțiune disproporționată în raport cu scopul legii.

Faptul că în

procesele-verbale de verificare a cererilor de rambursare (6 în perioada 2002 -

2006) luna mai 2002 nu a fost prinsă în control nu îi poate fi imputat

reclamantei.

S-a reținut de

asemenea că reclamanta a înregistrat TVA deductibilă în sumă de 218.911 RON

aferentă intrărilor din perioada 1 mai 2002 - 16 mai 2002 și 89.657 RON pentru

perioada 17 mai 2002 - 31 mai 2002 considerând că beneficiază de acest drept

iar împrejurarea că organele fiscale nu au procedat la verificarea legalității

deducerii înlăuntrul termenului de 5 ani nu are consecințe asupra prescripției.

În argumentarea

soluției date s-a mai arătat că necontestarea Raportului nr. 3961/2004 nu

echivalează cu o recunoaștere a obligației câtă vreme prin acest raport s-a

prevăzut în legătură cu obligația în discuție, că luna mai 2002 va fi

verificată ulterior.

În ceea ce privește

invocarea dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, s-a apreciat

că nu pot fi reținute după cum nu pot fi reținute nici dispozițiile art. 90 din

O.G. nr. 92/2003, text ce reglementează „rezerva verificării ulterioare”, având

în vedere că obligația fiscală nu fusese stabilită.

Astfel că, a apreciat

Curtea, stabilirea obligației fiscale pentru luna mai 2002, abia în 2009 prin

Raportul nr. 20857/2009 apare ca nelegală, dreptul organului fiscal fiind

prescris, termenul de prescripție fiind prescris la data de 31 decembrie 2007.

În ce privește a doua

obligație fiscală stabilită în sarcina reclamantei ca reprezentând TVA aferent

pierderilor tehnologice, prima instanță a considerat-o, de asemenea nelegală.

În argumentarea

soluției instanța a reținut că, într-adevăr, livrarea energiei termice este o

operațiune ce intră în sfera TVA, legiuitorul definind prin art. 128 alin. (2)

(până la 31 decembrie 2006) și prin art. 125 alin. (1) pct. 6 (de la 1 ianuarie

2007), noțiunea de bunuri ca fiind bunuri corporale mobile și imobile, energia

termică fiind un bun corporal mobil.

Prin art. 128 alin.

(3) lit. e) din Legea nr. 571/2003, s-a prevăzut că sunt considerate livrări de

bunuri, bunurile constate lipsă în gestiune, contribuabilul având obligația de

a colecta TVA.

Sub un prim aspect,

expertul tehnic, explicând detaliat mecanismul de producere, transport și

distribuție, a concluzionat că pierderile în discuție sunt tehnologice și în

nici un caz nu pot reprezenta o lipsă în gestiune. Instanța a reținut opinia

expertului și a apreciat că în mod eronat s-a reținut că diferența între

cantitatea de energie produsă (1.317.751,40 Gcal) și cea facturată către

consumatori (923.224 Gcal), reprezintă o lipsă în gestiune. Astfel, lipsa în

gestiune presupune o persoană vinovată care cu intenție sau cu neglijență face

ca anumite bunuri proprietatea unei unități economice, să dispară sau să fie

distruse.

Așadar, în mod

necesar trebuie să existe o persoană, ce are calitatea de gestionar, și care a

primit în păstrare aceste bunuri și le-a făcut pierdute. De asemenea, bunurile

susceptibile a fi stocate, gestionate și să poată fi obiectul lipsei de

gestiune îl reprezintă numai bunurile ce se pot depozita, stoca și păstra în

gestiune.

Curtea a constatat

că, în cauza de față, cantitatea de gigacalorii produsă de o termocentrală se

regăsește se transportă și se distribuie prin intermediul apei calde.

Așa cum se

menționează și în expertiza tehnică de la dosar, energia termică nu se poate

stoca sau înmagazina. După momentul producției aceasta trebuie livrată către

consumatorul final, suferind diverse transformări atât din punct de vedere al

presiunii apei, cât și a temperaturii efective a acesteia.

Nu se poate vorbi de

o lipsă de gestiune a gigacaloriilor tocmai pentru că întregul lanț -

producție, transport, distribuție - generează o continuă transformare ce se

traduce în costuri.

De aceea, societatea

reclamantă, care efectuează și operațiunea de transport și distribuție,

facturează consumatorilor finali numai cantitatea de gigacalorii livrată în

punctul de distribuție, restul reprezentând costuri proprii de producție.

S a reținut că

producția însăși este cuantificată din punct de vedere contabil în baza

facturilor fiscale de livrare și nu în baza fișelor de bilanț energetic avute

în vedere de organul fiscal. Orice pierdere de energie termică se regăsește în

contabilitate drept cost de producție, așa cum în mod corect a stabilit

expertiza contabilă.

În contabilitate nu

există o lipsă de gestiune, neexistând un stoc de energie termică sustrasă sau

degradată.

În concluzie, a

conchis instanța nefiind vorba de o lipsă de gestiune, nu se poate vorbi despre

prezența unei livrări de bunuri - fapt generator de obligații de plată TVA.

Curtea a mai reținut

prevederile art. 40 din Legea nr. 325/2006 privind Legea serviciului public de

alimentare cu energie termică, potrivit cărora “la stabilirea prețului

gigacaloriei, vor fi luate în considerare costurile justificate ale

activităților de producere, transport, distribuție și furnizare a energiei

termice, inclusiv cheltuielile aferente dezvoltării și modernizării SACET,

pierderile tehnologice, cheltuielile pentru protecția mediului, precum și o

cotă de profit, dar nu mai mult de 5% ."

Așadar, noțiunea de

pierdere tehnologică este utilizată de legiuitor la stabilirea prețului

produsului final.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală criticând

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență pentru următoarele

motive:

- Instanța de fond nu

a avut rol activ și nu a analizat susținerile recurentei.

În mod greșit a

reținut instanța de fond că dreptul organului fiscal de a stabili obligații

fiscale pentru luna mai 2002 abia în 2009 este prescris, având în vedere

prevederile pct. 89.1 din H.G. nr. 1050 din 1 iulie 2004 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 și prevederile art. 16 din

Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Potrivit acestor

dispoziții legale, intervine întreruperea prescripției atunci când cel în

folosul căruia curge prescripția recunoaște dreptul a cărui acțiune se

prescrie.

Întrucât reclamanta a

recunoscut dreptul de a se rambursa TVA aferentă lunii mai 2002 - suma fiind

raportată în perioadele următoare și regăsindu-se la data de 31 octombrie 2004

în contul „4424 TVA de recuperat, consideră recurenta că fiecărui drept îi

corespunde o obligație corelativă.

Referitor la TVA -

stabilită suplimentar pe această perioadă în suma de 308.569 RON, ca urmare a

faptului că în perioada 1 mai 2002 - 31 mai 2002 suma de 218.912 RON TVA a fost

dedusă eronat de reclamanta-intimată anterior datei de la care aceasta a fost

luată în evidență ca plătitor de TVA și suma de 89.657 RON TVA - a fost dedusă

în baza unor documente care nu îndeplinesc calitatea de document justificativ,

se arată de recurentă că reclamanta nu a adus alte documente suplimentare.

- Referitor la suma

de 3.810.339 RON reprezentând TVA - calculată pentru pierderile din rețeaua de

transport și distribuție înregistrate peste limita aprobată în tariful de

distribuție de către Autoritatea Națională de Reglementare a Energiei.

Arată recurenta că în

mod greșit, instanța de fond a reținut că această măsură a calculării TVA este

nelegală, întrucât din punct de vedere al TVA, pierderile de energie termică

din rețeaua de transport și distribuire peste limita legală stabilită de

Autoritatea Națională de Reglementare a Energiei, în tariful aprobat întregesc

baza de impozitare și sunt considerate din punct de vedere fiscal, bunuri

constatate lipsă în gestiune.

Consideră recurenta

Agenția Națională de Administrare Fiscală că legiuitorul a plasat această

activitate în sfera livrărilor de bunuri mobile corporale, din punct de vedere

al tratamentului fiscal, bunurile constatate lipsă în gestiune din punct de

vedere al operațiunilor impozabile, constituie livrări de bunuri.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9, art. 304

1

C.

proc. civ.

Apărările

intimatei-reclamante

Reclamanta-intimată

SC C. SA Bacău a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea cererii de

recurs ca nefondată și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

În ceea ce privește

primul motiv de recurs referitor la suma de 308.568 RON reprezentând TVA dedusă

nejustificat și accesoriile aferente, Înalta Curte, constată că acest motiv

este fondat.

Se reține că în

perioada 1 mai 2002 - 16 mai 2002 reclamanta-intimată nu avea drept de deducere

pentru suma de 218.918 RON deoarece nu era înregistrată ca plătitoare de TVA

potrivit art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000 situație necontestată de reclamantă,

aceasta fiind înființată ca persoană juridică la data de 17 mai 2002.

Suma de 89.657 RON

TVA a fost dedusă de reclamanta-intimată pentru perioada 17 - 31 mai 2002 fără

a avea documente justificative, situație pe care de asemenea reclamanta-intimată

nu a contestat-o și nu a adus probe suplimentare.

Singura apărare a

reclamantei-intimate a fost în sensul prescrierii dreptului organului fiscal de

a stabili obligațiile fiscale - pentru luna mai 2002, ipoteză însușită și de

instanța fondului.

Înalta Curte

apreciază că nu este prescris dreptul organului fiscal de a verifica și stabili

obligații fiscale, respectiv de a constata că reclamanta în mod nelegal a dedus

suma de 218.918 RON și suma de 89.657 RON reprezentând TVA.

Conform Normelor metodologice

de aplicare a O.G. nr. 92/2003 - pct. 89.1 - dispozițiile referitoare la

cazurile și condițiile de suspendare și întrerupere a termenului de prescripție

sunt cele cuprinse în Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția

extinctivă.

În conformitate cu

art. 16 din Decretul nr. 167/1958 „Prescripția se întrerupe: a) prin

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripția …”.

Din actele dosarului

a rezultat că societatea reclamantă deși a fost verificată de mai mult ori de

la data înființării și s-au încheiat 6 procese verbale de control, luna mai nu

a putut fi prinsă în nici un control datorită faptului că protocolul de

predare-primire a activelor și pasivelor încheiat cu SC T. SA nu era definitivat

la data încheierii acestor acte de control, fiind definitivat la data de 2

august 2004.

Prin RIF nr. 3961 din

26 noiembrie 2004 - reclamanta a fost verificată fiscal privind TVA până în

luna octombrie 2004 mai puțin luna mai 2002 - pentru care s-a făcut mențiunea

că TVA de rambursat, aferent acestei perioade se va soluționa ulterior.

Consideră Înalta

Curte că nu este prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligații

fiscale pentru luna mai 2002 întrucât taxa de rambursat aferentă lunii mai

2002, nesoluționată prin RIF nr. 3961 din 26 noiembrie 2004, a fost reportată

de societatea reclamantă în decontul lunilor următoare, fiind luată în

considerare pentru regularizarea de taxă.

Potrivit art. 149 din

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, se determină suma negativă a TVA

cumulată, prin adăugarea la suma negativă a TVA a soldului sumei negative a

taxei pe valoare adăugată raportat din decontul perioadei fiscale precedente,

dacă nu a fost solicitat a fi rambursat.

Se observă că TVA de

rambursat în sumă de 917.896 RON aferentă lunii mai 2002 a fost reportată în

perioadele următoare, regăsindu-se în soldul contului 4424 „TVA de recuperat”

la 31 octombrie 2004 cât și în decontul lunii în care s-a efectuat inspecția

fiscală fiind, în mod corect luat în calcul, deoarece în speță a intervenit

întreruperea prescripției prin faptul că această reportare echivalează cu o

recunoaștere a dreptului de a i se rambursa TVA . Toate calculele societății

pentru perioada următoare lunii mai 2002 au fost făcute în considerarea sumei

constituind TVA de rambursat și pentru care nu s-a cerut și nu s-a efectuat

verificarea decât în 10 martie 2009 prin RIF 20.857.

În consecință, se

constată că suma de 308.569 RON TVA suplimentar pentru luna mai 2002 precum și

accesoriile aferente în sumă de 297.731 RON au fost corect stabilite, sentința

recurată urmând a fi modificată în mod corespunzător.

- În ceea ce privește

suma de 3.810.339 RON reprezentând TVA pentru pierderile din rețeaua de

transport și distribuție înregistrate peste limita aprobată în tariful de

distribuție de către Autoritatea Națională de Reglementare a Energiei.

Se apreciază că în

mod corect instanța de fond a analizat sub acest aspect raportul de expertiză

efectuat în cauză, în sensul că pierderile în discuție sunt tehnologice și nu

pot reprezenta o lipsă în gestiune.

Așa cum s-a arătat în

expertiză, energia termică nu se poate stoca sau înmagazina. După momentul

producției este livrată către consumatorul final și suferă diverse transformări

din punct de vedere al presiunii, cât și a temperaturii efective a acesteia.

Societatea

reclamantă, care efectuează și operațiunea de transport și distribuție,

facturează consumatorilor finali, numai cantitatea de gigacalorii livrată în

punctul de distribuție, restul fiind costuri proprii de producție.

De asemenea, așa cum

a arătat și expertul în cauză, în contabilitate nu există o lipsă în gestiune,

neexistând un stoc de energie termică sustrasă sau degradată. Energia termică

nu face parte din bunurile ce se pot depozita, stoca și păstra în gestiune, nu

există nici o persoană care să aibă calitatea de gestionar.

Deși energia termică

este un bun mobil corporal în accepțiunea art. 125

1

alin. (1) pct. 6

din Legea nr. 571/2003, pierderea de energie termică nu constituie o livrare de

bunuri mobile, potrivit art. 128 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal întrucât nu pot fi considerate lipsă în gestiune din punct

de vedere al operațiunilor impozabile.

Acest raționament

rezultă și din faptul că noțiunea de pierdere tehnologică este utilizată de

legiuitor la stabilirea prețului produsului final.

Împărtășind optica

instanței de fond se reține că la stabilirea prețului gigacaloriei în

conformitate cu prevederile art. 40 din Legea nr. 325/2006 privind legea

serviciului public de alimentare cu energie termică vor fi luate în considerare

costurile justificate ale activităților de producere, transport, distribuție și

furnizare a energiei termice, inclusiv cheltuielile aferente dezvoltării SACET,

pierderile tehnologice cheltuieli pentru protecția mediului, precum și o cotă

de profit, dar nu mai mult de 5%.

Autoritatea Națională

de Reglementare a Energiei a stabilit pentru pierderea tehnologică o limită,

acceptată de autoritatea producătoare, respectiv 6% din producție la distribuție

și 18% la transport.

Acest procent se

referă în mod evident la cantitatea de pierderi admisă a fi introdusă în preț

și suportată de consumatorul final în tariful de distribuție.

Din această

perspectivă, instanța de recurs, asemenea instanței de fond, constată că

stabilirea de TVA - pentru pierderile din rețeaua de transport și distribuție,

înregistrate peste limita aprobată în tariful de distribuție de către

Autoritatea Națională de Reglementare a Energiei, este fără justificare legală.

În consecință, față

de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1)

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va

modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge acțiunea pentru

suma de 308.569 RON reprezentând TVA stabilită suplimentar pentru luna mai 2002

și accesorii aferente în sumă de 295.731 RON, va menține celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor împotriva Sentinței nr. 40 din 4 martie 2011 a

Curții de Apel Bacău Secția comercială de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința recurată, în sensul că respinge acțiunea pentru suma de 308.569 RON

reprezentând TVA stabilită suplimentar pentru luna mai 2002 și accesorii

aferente în sumă de 295.731 RON.

Menține celelalte

dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - LM