ÎCCJ, Decizia nr. 8/2024

Ședința publică din data de 15 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 199 din 9 octombrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a fost anulat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 434 din 7 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2022.

În motivare, s-a reținut că în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsește nicio critică referitoare la soluția de respingere a cererii de revizuire, dispusă prin decizia recurată, sau la argumentele reținute de instanță în fundamentarea acestei soluții. De asemenea, instanța a constatat că susținerile exprimate de recurent au vizat fondul cererii de revizuire, acesta susținând contrarietatea deciziilor invocate în revizuire.

Împotriva deciziei menționate la pct. 1, domnul A. a formulat contestație în anulare, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, sub nr. x/2023.

Prin cererea formulată, contestatorul a arătat că soluția pronunțată de Completul de 5 judecători prin decizia nr. 199 din 9 octombrie 2023 este nelegală, fiind rezultatul unei erori materiale, având în vedere că cererea de revizuire este întemeiată, în raport cu situația de fapt, care evidențiază soluțiile pronunțate în mod diferit în cauză. Mai arată contestatorul că, din probele administrate în speță rezultă că există două hotărâri potrivnice pronunțate de instanțe de același grad, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate,

Contestatorul a mai arătat că o altă eroare materială o reprezintă faptul că instanța de recurs și-a întemeiat soluția pronunțată pe dispozițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ.. Or, aceste dispoziții, arată contestatorul, au fost invalidate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 839/2015, publicată în M. Of. nr. 69 din 01 februarie 2016.

În drept, a invocat prevederile art. 1349 alin. (1) și (2) art. 1357 alin. (1) și (2), art. 509 alin. (1) pct. 8 și alin. (2) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 și art. 504 alin. (2) din același cod.

Intimata B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității contestației pentru neîncadrarea acesteia în motivele edictate în mod restrictiv de legiuitor prin dispozițiile art. 503 din C. proc. civ.. Totodată, a invocat excepția inadmisibilității cererii în raport cu solicitările contestatorului, respectiv acelea ca instanța să procedeze la o nouă cercetare judecătorească, ceea ce, în opinia intimatei, este inadmisibil.

Prin urmare, solicită respingerea contestației, în principal, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate, iar, în subsidiar, ca nefondată.

La termenul de judecată din 15 ianuarie 2024, contestatorul a depus concluzii scrise prin care a reiterat susținerile din contestația formulată.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte reține următoarele:

Contestatorul a invocat ca temei de drept al prezentului demers judiciar dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 și ale art. 504 alin. (2) din C. proc. civ. cu toate acestea, instanța constată faptul că susținerile autorului căii de atac se circumscriu prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

Ipoteza prevăzută de textul legal citat vizează doar erorile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare ori o reapreciere a probelor administrate în cauză (așa cum se pretinde în prezenta contestație), sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept substanțial sau procedural.

Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv; pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, așa cum solicită contestatorul.

Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă însă existența unor greșeli materiale, în sensul textului de lege mai sus citat, care să ducă la anularea acesteia. Atunci când instanța de judecată, cunoscând actele și lucrările dosarului, realizează o apreciere, o interpretare proprie a normelor legale incidente în speță, nu poate fi vorba de o greșeală materială în sensul textului legal, ci eventual o greșeală de judecată.

Or, în speță, contestatorul a formulat critici vizând eventuale greșeli de judecată, argumentele acestuia reflectând nemulțumirea sa față de modul în care instanța de recurs s-a pronunțat și a motivat hotărârea.

Eroarea materială pretins reținută în raționamentul judiciar al instanței de recurs nu trebuie să fie rezultatul modului în care aceasta a înțeles să interpreteze un text de lege sau situația de fapt; așadar, analizarea elementelor evocate de contestator în cuprinsul deciziei de recurs nu pot fi valorificate într-o contestație în anulare, care nu deschide calea recursului la recurs, ci urmărește retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite cu ocazia judecății, iar nu pentru faptul că judecata nu a fost bine făcută. Cu alte cuvinte, contestația în anulare nu deschide calea unei noi evaluări a probatoriului, care să conducă la o nouă stabilire a situație de fapt sau la incidența altor prevederi legale în cauză.

O a doua eroare materială invocată de contestator este aceea că instanța de recurs și-a întemeiat decizia pe dispozițiile art. 493 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că este adevărată susținerea potrivit căreia în cuprinsul hotărârii contestate s-a menționat faptul că soluția instanței de recurs a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., însă aceasta este o eroare materială care nu poate fi încadrată în prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Astfel, eroarea materială la care se referă textul legal citat vizează săvârșirea de către instanță a unei greșeli de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului, sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată.

Mai mult, se reține că, instanța de recurs și-a întemeiat, în realitate, soluția pronunțată pe dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., constatând că aspectele invocate de recurent prin cererea de recurs nu se grefează pe conținutul deciziei recurate și că, în cauză, nu pot fi reținute din oficiu motive de ordine publică în condițiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., trimiterea la prevederile art. 493 din același cod reprezentând numai un considerent supraabundent.

Așadar, aspectele evocate de către contestator nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., raționamentul instanței de recurs neavând ca situație premisă o împrejurare ce poate fi calificată drept o eroare materială, ci a reprezentat rezultatul unui proces de evaluare a datelor speței, concluzia instanței de recurs cu privire la anularea recursului motivat de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. neputând fi cenzurată pe calea contestației în anulare.

În cadrul jurisprudenței CEDO, principiul supremației dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenției în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esențială.

Acest concept presupune împrejurarea ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe cu privire la orice controversă, să nu mai fie repusă în discuție (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.

Astfel, controlul judiciar exercitat de instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare nu trebuie să îmbrace valențele unui un apel mascat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiași probleme de drept, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanța de contencios european (Cauza C. și D., E., F., S.C. Sefer S.A., G., H., S.C. I. S.R.L., J., K., L., M.).

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele formulate de contestator nu se încadrează în cele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 508 din același cod, urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 199 din 9 octombrie 2023 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2024.